Barcelona Ziua 6

Aşa cum am decis de ieri, astăzi este zi de Montserrat şi nici nu ne plănuim altceva. Mănăstirea benedictină închinată Fecioarei de la Montserrat a fost construită la sfârşitul secolului al IX-lea la adăpostul oferit de conglomeratele cu forme ciudate care dau numele muntelui (Muntele Zimţat); totuşi, manifestările spirituale în acest loc sunt mult mai vechi, dovadă fiind micile capele şi biserici, unele ridicate pe câte un colţ stâncos sau chiar în vreo peşteră – abandonate şi pustii astăzi, dar devenite loc de pelerinaj pentru credincioşii catolici şi nu numai. Într-o astfel de peşteră pare-se că s-a născut legenda Fecioarei de la Montserrat – imaginea apărută într-o stâncă atât de grea încât nu a putu fi mutată, astfel că episcopul din vreme a ceea a decis ca mănăstirea să fie construită în jurul ei, şi nu stânca adusă în mănăstire. Sfânta peşteră se află în apropierea edificiului enorm pe care-l putem vizita acum, care adăposteşte celebră Madonă Neagră. Poziţia izolată şi protecţia muntelui i-au fost de folos în sutele de ani ce au urmat fondării, dar  mănăstirea a fost greu încercată în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, când incendierilor trupelor lui Napoleon le-au urmat o secularizare şi un inutil carnaj în timpul Războiului Civil. Astăzi însă şi-a recăpătat prestigiul şi măreţia, devenind în plus şi un magnetic obiectiv turistic atât pentru Madonă şi corul de băieţi (unul dintre cele mai vechi din Europa, fondat în secolul al XIII-lea), cât şi pentru potecile montane, uneori dăltuite ca scări în stâncă, ce îi duc pe pelerini la vechile locuri de închinăciune.

În afară de Alina şi Mihai, cărora li se pare prea piperat costul unei excursii la mănăstire, ne îmbarcăm cu toţii în trenul de 10 şi ceva, fiecare cu câte un bilet care include: dus-întors Barcelona – gara Montserrat, două drumuri de telecabină şi oricâte de teleferic, în total 26 de euro. După o oră pe calea ferată, coborâm în prima gară de la Montserrat; Ena şi ai săi preferă să facă şi drumul de la baza muntelui cu telefericul, aşa că mai au de mers o staţie. De la peron la locul de îmbarcare în telecabină nu-s mai mult de două minute, iar coada, deşi mare, înaintează repede, întrucât cutiile suspendate pleacă la fiecare sfert de oră, iar înăuntru încap cam treizeci de persoane. Nu ne punem însă imediat la coadă, căci şi mie, şi Cristinei ne este destul de rău – mie de la mesele copioase din ultimele două zile, ei din cauza mersului cu spatele în tren. Din păcate, nici băieţii nu prea au ce admira în acest timp, întrucât Muntele Zimţat este în totalitate acoperit de nori, iar telecabinele apar şi dispar parcă într-o lume misterioasă, interzisă nouă. Pe măsură ce-mi revin, datorită aerului rece şi proaspăt, de munte, mă gândesc că am cam luat ţeapă cu telecabina, căci principalul motiv din care am optat pentru ea era tocmai imaginea demenţială a siluetei stâncoase.

Ne îmbarcăm până la urmă şi, aproape de ora prânzului, pe măsură ce ne apropiem de staţia finală, vedem cum ceaţa începe să strălucească şi să se destrame, pentru ca în scurt timp să ne aflăm în lumina puternică dar rece a soarelui unui ianuarie mediteraneano-muntean, iar sub noi să se întindă un enorm ocean de nori din care mai ies doar câteva piscuri semeţe şi îndepărtate. Urcăm scările care ne duc de la platforma telecabinei la şoseaua de acces la mănăstire şi, de la balustrada unui balcon natural, admirăm cu lăcomie acest nesperat peisaj de basm. Nu avem însă mult timp la dispoziţie, întrucât, aşa cum am mai zis, la ora 13 trebuie să cânte celebrul cor. Trecem de rândurile de chilii şi de patio, opera arhitectului modernist Josep Puig, şi intrăm în clădirea principală a mănăstirii, o frumoasă navă gotică din secolul al XVI-lea, sobră şi elegantă, a cărei frumuseţe este sporită de componentele adăugate ulterior: renascentiste (coloane, balustrade, elemente decorative şi, în special, valorosul crucifix din fildeş suspendat deasupra altarului, atribuit de istorici lui Michelangelo), dar şi neo-bizantine (stucaturi, sculpturi) sau moderniste (o parte dintre mozaicurile murale). Spre marea noastră dezamăgire, aflăm că nu putem asculta corul, membrii acestuia fiind plecaţi în concediu. Ne punem deci la coadă pentru a privi îndeaproape Madona Neagră, a cărei siluetă am întrezărit-o deja, sus, într-un balcon mult mai sus de altar.

Rândul este lung, dar înaintează destul de repede şi avem ocazia de admira din interior nişele de pe partea dreaptă a bisericii – capelele Sfântul Petru, Sfântul Ignaţiu, Sfântul Martin, Sfântul Iosif de Calassanç şi Sfântul Benedict. Acest şir se termină la Porta Angèlica, o frumoasă şi delicată lucrare de basorelief în marmură albă, un arc de triumf al îngerilor muzicanţi de la baza căruia pornesc treptele către o criptă simplă, ferită de tumultul care animă zilnic mănăstirea. De aici, trecem printr-un scurt tunel ascendent, Treapta Sfinţilor, străjuit în stânga de sfinte mame (începând cu Eva cu aureolă), iar în dreapta de sfinte fecioare, mozaicuri aurite, minuţios lucrate. La capătul scării se află Fântâna Mariei, lucrare în marmură decorată cu scene biblice, apoi ultima poartă argintată, păzită de chipul Micuţului Corist – un băiat bolnav, care-şi dorea foarte mult să cânte în celebrul cor al mănăstirii şi care, a doua zi după ce a fost primit, a murit. Un nou şir de trepte ne poartă în punctul cel mai înalt destinat vizitatorilor – statuia Madonei de la Montserrat, numită şi Madona Neagră datorită fumului şi materialului în care sunt lucrate chipul său şi al Pruncului. Sculptura îşi merită cu prisosinţă renumele, ba chiar îl depăşeşte, întrucât este o bijuterie rond-bosse – delicată, strălucitoare, extrem de expresivă şi, în ciuda dimensiunilor reduse, impozantă. Mâinile artistului care a zămislit-o au fost conduse de pricepere, dar şi de o deosebită sensibilitate. În faţa Madonei se deschide un mic balcon din care privirea cuprinde întreaga biserică, înainte ca paşii să coboare spre Capela Altarului, aflată undeva în spate. Aceasta nu este mare, dar spaţiul său este augmentat de mănunchiurile de raze care năvălesc de pretutindeni prin vitraliile colorate şi se reflectă în decorul gotic, alb şi dantelat. Ultimul pasaj înainte de a reveni la intrarea în biserică este Drumul Ave Maria, un tunel semi-acoperit prin exteriorul zidurilor, unde lumina zilei este preluată de cea mult mai caldă a lumânărilor, aranjate în trepte multicolore.

Cum a trecut demult de ora mesei, merg împreună cu Paul, Cristina şi Mihai la restaurantul mănăstirii – în fapt o mare cantină plină de miros de calamar prăjit (fix ce-mi trebuie mie acum), cu destul de multe feluri de mâncare, scumpe şi nu neapărat bune, dar măcar ne săturăm cu ce avem în farfurie. Petrecem astfel aproape un ceas, după care trebuie să renunţăm la muzeul care se laudă cu operele unor artişti vestiţi (Dali, Picasso, Caravaggio, El Greco) dacă vrem să urcăm cu funicularul la câteva dintre vechile ermitaje. Ne îmbarcăm deci în maşinăria pe şine şi coborâm pe platoul superior, la câteva sute de metri mai sus de fortăreaţa mănăstirii, numit Pla de les Taràntules. De aici pornesc mai multe itinerarii de acces la cele 13 sihăstrii care au adăpostit, până în secolul al XIX-lea, peste trei sute de pustnici; aceste mici locuinţe aparţineau de mănăstire şi, iniţial, o împrejmuiau, dar cu timpul ele au fost mutate în locuri tot mai retrase. Noi o luăm pe drumul asemănător celor forestiere care merge spre vest, după traseul numărul 1 (galben, pe harta primită la funicular); acesta este cel mai scurt, dar există încă alte patru care pot umple lejer o zi, chiar şi pentru cineva obişnuit cu muntele şi mişcarea.

Drumul prăfuit se transformă în potecă săpată adesea în stâncă, sub forma unor trepte largi (Scara lui Iacob), care trec pe lângă Ermitajul Sfântului Iacob. Când acestea se termină, cărarea se desparte: spre stânga duce la Capela Nouă a Sfântului Ioan (unde ajung Paul, Cristina şi Mihai), iar drept în sus se continuă cu o scurtătură, care şuntează traseul „oficial”. Cu dor de munte în tălpi, eu o iau pe acolo, fiind sigură că mă voi întâlni cu ceilalţi mai sus. De fapt, ei vor renunţa să meargă dincolo de capelă, aşa că mă trezesc singură (vorba vine, că-i plin de turişti) atunci când ajung la Ermitajul Sfintei Maria Magdalena, ce se afla cândva la baza unui colţ solitar de stâncă pe care patru tineri fac acum escaladă. De aici nu mai este mult până la punctul de belvedere numit Mirador de Santa Magdalena, o mică platformă la capătul unui povârniş friabil, pe care-l urc asemeni celui mai de seamă pantofar în cizmele mele cu toc.

Priveliştea este copleşitoare, întrucât privirii i se dezvăluie, de la cei aproape o mie de metri diferenţă de nivel faţă de zonele joase care înconjoară Montserrat, un enorm spaţiu unde relieful trece de la zimţat la lin şi apoi iar la pereţi de stâncă. Formele Montserratului seamănă nebănuit de mult cu tigăile Ciucaşului – căpiţe de conglomerat cândva ascuţite, ale căror muchii au fost îmblânzite prin milenii de intemperii, strânse unele în altele ca nişte dinţi bătrâni şi diformi între care se strecoară cu perseverenţă vegetaţia; numele lor sunt sugestive, aşa cum se întâmplă oriunde în împărăţia stâncii: Episcopul, Marinarul, Madlenele, Elefantul, Mumia, Calul Bernard şi altele asemenea, înşiruite până la releul de pe Vârful Sfântul Ieronim. Dincolo de ele, prin văi împădurite, şerpuiesc şoselele ce leagă localităţi colorate, cea mai mare dintre ele fiind chiar Barcelona, iar mai departe – marea. Orizontul însă nu deschide cercuri largi, ci se împotmoleşte peste valurile mediteraneene în culmile stâncose, monolitice ale Munţilor Tramuntana din Mallorca sau, în direcţia opusă, de primele vârfuri înzăpezite ale Pirineilor. Aş sta mult mai mult să privesc aceste dezvăluiri ale naturii iberice, însă îmi dau seama că însoţitorii mei nu şi-au continuat drumul şi nu ne vom întâlni decât dacă mă întorc cât mai repede. Ceea ce şi încerc să fac, dar încălţările, deşi alese drept cele mai călduroase pe care le am, nu mă ajută de fel.

Întoarsă la Scara Sfântului Iacob, dau şi eu o fugă rapidă prin coridorul săpat pe jumătate în stâncă, până la Capela Nouă a Sfântului Ioan, adăugată ulterior complexului mănăstiresc (secolul al XIX-lea) şi închisă vizitatorilor. Însă cele trei minute de care am nevoie pentru a ajunge în apropierea construcţiei şi înapoi sunt exact cele pe care le întârziem la plecarea ultimei cremaliere înapoi la mănăstire. Iar de aici se înlănţuie toate: ultima telecabină la gară şi ultimul tren spre Barcelona; şi este numai vina mea! Aşa că decid ca, dacă suntem nevoiţi să rămânem peste noapte la hotelul din Montserrat, să plătesc eu ambele camere. Deloc încurajaţi de indicatorul care ne arată poteca spre mănăstire şi timpul necesar, o oră, grăbim totuşi pasul în ideea că cei care l-au pus s-au gândit în special la oameni în vârstă, porniţi în pelerinaj pe la sihăstrii. Pe măsură ce soarele apune, coborâm în viteză şi trecem pe lângă Cascada Vallmala (sau Sfânta Maria), cea care desparte stâncile muntelui în două, după numele anticelor aşezări egiptene: Teba (cea din care venim, de-a lungul căreia se întinde Cărarea Ermitajelor) şi Tebaida (cea sub care este construită mănăstirea, deja vizibilă, dar atât de jos). Din păcate, nu avem timp să căutăm Ermitajul Sfintei Ana, deşi, conform hărţii, trecem chiar pe lângă el, apoi locul se îngustează în Trecătoarea Franceză; de aici, panta devine foarte abruptă, genunchii suferă intens, dar nu mai e mult şi se apropie zidurile mănăstirii, în care intrăm prin Poarta Săracilor.

Surescitaţi de faptul că ne-a luat doar o jumătate de oră să coborâm şi, conform unora dintre ghiduri, ar mai fi două curse de telecabină (altele spun că, fiind iarnă, ultima s-a dus), bâjbâim căutând staţia superioară; deşi de acolo am scos nasul de dimineaţă, nu reuşim să ne amintim pe unde este platforma. Ajunge, în sfârşit, când tocmai pleacă o cabină plină, dar ne liniştim când vedem că mai este una în plan. Ne tragem deci sufletul şi aşteptăm. În acest timp, ne permitem să admirăm ceea ce nu am putut vedea la venire, întrucât norii s-au risipit cu toţii şi, deşi învăluită în umbrele înserării, valea se deschide limpede, abruptă şi uşor înfricoşătoare în aspectul său de fortăreaţă naturală de nedoborât. Ajungem devreme în gară, avem chiar de aşteptat pe peron, într-un frig tot mai subţire şi mai pătrunzător, timp în care ne anunţăm venirea prietenilor aflaţi demult în Barcelona. Iată deci că reuşim să ajungem înapoi la apartamentul din El Raval, la mustaţă cum s-ar spune, însă ne rămâne întipărită ideea că mai erau multe de văzut la Montserrat. Nu că ne-am fi dorit să înnoptăm acolo, dar în perspectivă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s