Barcelona Ziua 4

Începem devreme ultima zi din an şi continuăm, oarecum, cu locul în care ne-am oprit ieri: Plaça Rei Joan Carles I, din L’Eixample. Până la ora 10 nu avem un obiectiv anume de vizitat, ci vrem să ne plimbăm pe străduţele acestei bijuterii a modernismului. O luăm pe trotuarul drept al Avinguda Diagonal şi primele care ne atrag privirile sunt o clădire proiectată tot de Gaudí (cu aceleaşi curbe linii „organice”, dar ceva mai discretă decât ce am văzut ieri) şi Casa Àsia (sau Palau del Baró de Quadras, o îmbinare marca Josep Puig a neogoticului cu elemente din Extremul Orient). Urmează, vizavi, silueta aproape clasică a Casei Terrades (numită şi „Les Punxes” – „Ţepele”), proiectată tot de Puig la începutul secolului XX, pentru surorile ordinului Terrades; cărămizile roşii, pe fundalul cărora sunt croşetate arce albe gotice, amintesc de mănăstirile-cetate medievale, iar partea cea mai artistică o reprezintă mozaicurile cu Sant Jordi şi îngeri care împodobesc arcadele. Continuăm la dreapta, pe Carrer Roger de Llúria, pentru a vedea la intersecţia sa cu Carrer de Mallorca trei alte frumoase reşedinţe ale fostei burghezii: Palau Casades (gazda Baroului din Barcelona), Palau Montaner şi Casa Thomas (construită de acelaşi Domènech i Montaner la sfârşitul secolului al XIX-lea într-o îmbinarea a neogoticului cu elementele vegetale atât de dragi modernismului). Întretăierea cu Carrer de Valèncía etalează exoticul adăpost al Muzeului Egiptean (Fundació Arqueològica Clos) şi faţada gotică a Monestir de Jonqueres (mănăstire care datează din secolul al XIII-lea, dar a fost strămutată şi reconstruită aici în secolul al XIX-lea). Colţul cu Gran Via Corts Catalanes este dominat de un hotel de rasă, El Palace (fostul Ritz), construit la începutul secolului al XX-lea, şi de zidurile solide, de cetăţuie, ale Col·legi Casp Sagrat cor de Jesús, fondat la finalul secolului al XIX-lea.

Ajunşi în Plaça Urquinaona, facem stânga pe Ronda Sant Pere şi astfel ajungem la Arcul de Triumf barcelonez, un mândru colos roşu cu frize albe, creaţia lui Josep Vilaseca i Casanovas pentru Expoziţia Universală de la sfârşitul secolului al XIX-lea – poartă de intrare în spaţiul exponatelor. Din Plaça Rei Joan Carles I şi până aici, în afară de clădirile enumerate mai sus, privirile ne sunt furate de nenumărate ori de către frumuseţile anonime care fac din L’Eixample o amplă şi regulată bijuterie. Iar noi nu am bifat decât trei străzi; ideal este să ai timp să te plimbi pe fiecare dintre arterele care haşurează acest cartier. De la Arc, o luăm pe străduţele Trafalgar, Ortigosa şi, pe lângă Edifici de la Caixa, Sant Pere Més Alt, unde trebuie să ne întâlnim cu colegii de apartament pentru a vizita una dintre cele mai frumoase şi mai interesante atracţii ale oraşului: Palau de la Música Catalana.

Aici avem de aşteptat o vreme, până la primul tur ghidat în care să mai fie locuri; nu se poate spune însă că-i o pierdere de vreme, întrucât avem ce admira la faţada şi lateralele superbei clădiri proiectate de Lluís Domènech i Montaner pentru societatea corală Orfeó Català. Cărămida roşie, baza solidă a edificiului, este bogat decorată cu ample mozaicuri multicolore, basoreliefuri albe, simboluri al muzicii în fier forjat, brâuri şi flori din ceramică, precum şi o multitudine de coloane la rându-le împodobite cu tot felul de motive. În faţă, deasupra intrării principale, tronează Palestrina, Bach şi Beethoven, girând parcă o întâlnire de excepţie a artelor. Însă în spatele întregului decor bogat stă un cadru de oţel şi pereţi-cortină (primii de acest fel), în numele unui proiect de cel mai realist-utilitarist tip.

Când ne vine rândul la vizită, trebuie să recunoaştem că merită atât aşteptarea, cât şi preţul destul de piperat al biletului. Cafeneaua de unde începe turul este o mică mostră, prelungită de popasul în sala de repetiţie a corului de sub scenă, unde se află şi piatra de temelie de la începutul secolului XX. De aici urcăm, pe scări din marmură plină de dantela ornamentelor, în sala de spectacole care este, cu adevărat, monumentală. Este de-a dreptul genial modul în care arhitectul a ştiut cum să profite de spaţiu şi să umple cu lumină naturală o clădire sortită întunericului din cauza amplasării într-un cartier deja înghesuit şi între vecini mai înalţi. Cu toată poziţia sa „deficitară”, palatul muzicii a devenit, sub bagheta lui Domènech, un palat al luminii şi culorii, al spaţiului rezonant şi al minunii vizuale. Scena care se retrage sau se extinde după nevoi, rândurile de scaune care apar sau dispar, cele două rânduri de balcoane care urmează în semicerc linia zidurilor şi ferestrele mari cu geam colorat contribuie din plin la senzaţia de imensitate, în ciuda dimensiunilor – obiectiv vorbind – destul de reduse (aici încap 2200 de spectatori). Însă perla, elementul central care amplifică precum o oglindă cu o mie de feţe spaţiul şi splendoarea, este „Picătura”: acea proeminenţă din sticlă colorată care, deşi intră în sală, îi măreşte spaţiul şi face din acest auditorium singurul din Europa în care, pe timpul zilei, este suficientă lumina naturală. Este minunat să observi cum, prin cele mai artistice mijloace, arhitectul şi executanţii săi dau formă unor cerinţe cât se poate de pragmatice. Acestea sunt poate cele mai bune dovezi timpurii că modernismul catalan este un realism de esenţă pură travestit în straie de carnaval; ceva mai târziu, Gaudí va deveni expresia totală a acestei combinaţii. Cele două mii de fragmente de vitraliu care formează tavanul (şi desenează pe el primul cor feminin al Spaniei) amplifică fiecare rază şi o difuzează în interiorul sălii, unde este reflectată de geamurile laterale şi de suprafaţa lucioasă a ceramicii coloanelor-palmier.

Scena este deschisă de un arc enorm, care construieşte o simbolică punte de legătură între folclorul impropriu numit „amator” (în stânga se află bustul lui Anselm Clavé, director de cor care a revigorat cântecele populare, iar sub el sunt înfăţişate fete care cântă Florile de mai, cântec din folclorul catalan) şi muzica clasică (în dreapta clocoteşte Walkiria lui Wagner). În partea de sus a peretelui din spatele scenei tronează singurul element ne-catalan al întregii structuri, orga adusă din Germania; în rest, toate materialele folosite în construcţia palatului au fost aduse din Catalonia, ca expresie a naţionalismului local. Sub orgă, optsprezece prezenţe feminine trec graniţa între pictură-mozaic şi sculptură, femei de la mijloc în jos prinse în perete, iar în rest suspendate în aer; ele aduc în acelaşi spaţiu instrumente muzicale diferite de pe toate continentele, din toate mediile sociale şi din toate timpurile (fapt sugerat şi de straiele muzelor). Aproape că auzi orchestra acestor femei mitice prinzând viaţa, cu cel mai vechi instrument al omului, vocea, în prim-plan. Vizita continuă la etaj, pentru a putea admira spaţiul de concerte şi de sus. De aici, de sub aripile lui Pegas, ne putem închipui şi mai bine ceea ce ne-a explicat deja ghidul: larga paletă de concerte care se ţine aici, aproape zilnic: de la clasic la modern, de la popular la nonconformist, aproape orice spectacol poate fi găzduit în sanctuarul muzicii catalane.

Din păcate, vizita durează numai cât impune turul ghidat şi, deşi în sine nu e de văzut decât o singură încăpere, eu aş mai sta o vreme să admir o capodoperă care caracterizează El Modernismo în perioada sa de început. Trebuie să ne luăm însă la revedere de la Palau de la Música Catalana şi ne continuăm plimbările citadine pe la Basilica Sant Pere de les Puel·les (fostă mănăstire de călugăriţe benedictine din secolul al X-lea, construită în masivul stil romanic), apoi pe sub Arcul de Triumf, urmăm Passeig de Lluís Companys pe lângă Tribunal Superior de Justícia de Catalunya şi pe sub perechile de gălăgioşi papagali verzi care se cuibăresc în palmieri, şi ajungem la monumentul care anunţă intrarea în Parc de la Ciutadella. Pe locul unde în secolul al XVIII-lea Filip al V-lea a ridicat fortul menit să supravegheze strict o Barcelonă învinsă în Războiul de Succesiune, Expoziţia Universală a suprapus, în ciuda Castiliei parcă, un frumos şi extins spaţiu de recreare: parcul în sine realizat de Fontserè Master Joseph, crenelatul Castell dels Tres Dragons proiectat de Lluís Domènech, Oranjeria (Hivernacle) şi Umbrarul (Umbracle) care încadrează Muzeul de Ştiinţe Naturale, un lac plin de pescăruşi, frumoasele clădiri administrative ale Parroquia Castrense de Plaça şi Parlament de Catalunya împrejmuite de o întinsă grădină zoologică, colţul liniştit din jurul reproducerii după Durerea lui Josep Llimona. Dar cea mai frumoasă parte a parcului este, probabil, cascada a cărei sursă de apă (grupul statuar) a fost concepută de Antonio Gaudí şi deasupra căreia tronează învingătorul Car al Aurorei (Rosend Nobas); interesant strop de sculptură clasică (în mijlocul modernismului catalan) este această fântână, care aduce mai degrabă cu operele urbane din spaţiul austriaco-german decât de temperamentul iberic.

După o plimbare prelungă pe aleile fostei garnizoane, ne despărţim de Cristina şi Mihai care se pregătesc de un spectacol al „Cirque du Soleil” şi ne pierdem o vreme pe străduţele vechiului cartier El Born. Trecem prin faţa halelor care formează prima şi cea mai importantă clădire cu structură metalică a Barcelonei – Antic Mercat del Born construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, ajungem în boema zonă pietonală formată de Passeig del Born şi ne pierdem pe Carrer Montcada, una dintre cele mai pitoreşti străduţe ale cartierului. Aici se află şi Muzeul Picasso, dar aflăm cu părere de rău că este închis azi. Ne continuăm plimbarea pe lângă Santa Maria del Mar şi Delegación del Gobierno, spre marginea Barcelonetei, având însă o ţintă exactă şi foarte hotărâtă: Dao Kaitensushi – restaurantul de running-sushi din categoria all-you-can-eat pe care l-am „ochit” de acasă. L-am găsit de fapt de ieri pe Passeig del Colom, însă în weekend şi de sărbători meniul (în care este inclusă mâncare nelimitată, desert şi o băutură) costă 14,50 €, iar în rest 10,50 €. Nu că prima variantă ar fi scumpă, dar dacă tot e pentru nesătui, să fim neamuri proaste până la sfârşit. Sincer, îmi era dor de sushi în cantităţi nelimitate şi reuşesc să-l sperii pe Paul cu faptul că mănânc mai mult chiar şi decât el – ceea ce nu-i, oricum, de neglijat. Cu burţile aşa pline şi cu gândul de a face puţină mişcare înainte de somnul ce trebuie să preceadă „cheful” de Revelion ne urcăm în metrou cu destinaţia, nici mai mult nici mai puţin, Sagrada Família.

Faptul că celebra construcţie este în mare parte ascunsă de panourile metalice care o înconjoară şi coada lungă de la intrare ne descurajează iniţial, dar cum rândul avansează repede rămânem să descoperim astăzi unul dintre principalele simboluri ale Barcelonei. Cu părere de rău trebuie să renunţăm la vizita în turn, întrucât locurile s-au epuizat demult (lăsăm, deci, ceva pentru data viitoare), şi începem să studiem Faţada Patimilor – partea cubistă a exteriorului bisericii. Predomină liniile drepte şi frânte, chiar şi cele curbe dau impresia de tăietură dreaptă, decorul tinde spre minimalist, dar puterea de expresie este colosală, iar scenele dăltuite în piatra austeră sunt extrem de reale. Chipurile sunt stilizate, iar sentimentul de pustiu – natural şi uman – înconjoară scena crucificării.

Odată intrată în enorma catedrală, uimirea ochilor este întrecută numai de sentimentul de confuzie: sunt într-o biserică sau într-o navă spaţială? Fiecare arc, arcadă, cupolă sau coloană poartă inconfundabila pecete a lui Gaudí, cel care nu credea că nu va trăi să-şi vadă opera desăvârşită. Iată însă că, abia în 2012, interiorul a fost terminat şi sfinţit (de acum Sagrada este biserică funcţională), iar planurile curente vehiculează anul 2025 ca ultimul din lunga geneză a lăcaşului de cult. În mod clar, exteriorul este cel care va lua prim-planul amatorilor de artă, dar nu trebuie uitat faptul că imensul spaţiu prins în această cochilie este adevăratul tâlc al edificiului. Nivelele suprapuse de coloane care întind bolţi zimţate, pilonii deşi, înalţi şi zvelţi precum palmierii care le-au fost prototip, vitraliile poli- sau monocromatice suficient de dese pentru a satisface cultul luminii adoptat de modernişti, scările melcate, tavanul organic, simbolurile evangheliştilor, altarul sobru şi crucifixul cu Hristos fără barbă constituie fiecare din ele subiect individual de studiu nu numai pentru profesioniştii întru ale arhitecturii sau artei bisericeşti. Despre simbolistica folosită de Gaudí atât în interior cât şi în exterior se pot scrie (sau poate că s-au scris deja) întregi tratate, mai ales că arhitectul era un excelent cunoscător al ritului liturgic catolic; dar pentru a exemplifica latura pragmatică a creaţiei sale, latură pe care am văzut-o deja în clădirile laice, voi descrie pe scurt cele patru tipuri de coloane care susţin, după menire şi puteri, edificiul: cele mai subţiri, amplasate la înălţime şi având nevoie de o greutate redusă, sunt realizate din gresie, următoarele ca grosime din granit, cele de bază în susţinere din bazalt, iar cei patru piloni groşi din dreptul evangheliştilor, care preiau cea mai mare parte din greutatea acoperişului, din porfir, o rocă vulcanică extrem de dură, bazată pe amestecul dintre feldspat şi cuarţ.

Pe una dintre laturi există o mică expoziţie în care putem înţelege mai bine legătura dintre natură şi opera lui Gaudí, pentru că sunt prezentate schiţele diverselor plante şi animale (palmieri, flori, ţestoase, scoici) precum şi componentele arhitecturale în care sunt ele transformate. De aici, se iese la Faţada Naşterii, prima în ordine cronologică şi singura pe care Gaudí a reuşit să o vadă terminată. Contrastul cu Faţada Patimilor este evidentă, aici bogăţia care modelează piatra, abundenţa elementelor din natură şi contururile detaliate ale figurilor umane respirând bucurie şi sărbătoare. Această faţadă, care iniţial trebuia să fie colorată, este o elocventă dovadă că, chiar şi într-o biserică, uneori sculptura ţine loc cu succes picturii, lipsa tonurilor şi nuanţelor de pe şevalet este total suplinită de limbajul formelor, iar piatra cenuşie poate pulsa de aceeaşi viaţă ca cel mai reuşit tablou. Faţadei Gloriei, cea prin care se va intra în biserică atunci când va fi gata, i s-a început de relativ curând construcţia şi, conform planului, va fi cea mai somptuoasă dintre toate.

La subsol se află un muzeu amplu, care te poartă prin istoria proiectului şi construcţiei catedralei, pornită de la aceeaşi tehnică a catenarei inversate atât de dragi lui Gaudí (bazată pe solide principii inginereşti), expoziţie încheiată cu sfinţirea de către Papă în anul care tocmai se încheie. Tot la subsol, dar pe o intrare din afara gardului unde se intră cu bilet, se întinde cel mai intim cotlon al catedralei, cripta, acolo unde se odihneşte genialul arhitect. Familiarul stil gotic, dimensiunile reduse, decorul relativ modest comparativ cu restul clădirii, semi-obscuritatea şi liniştea transformă locul din jurul mormântului într-un spaţiu propice rugăciunii şi meditaţiei. Deasupra acestora toate, se ridică cele opt turnuri, ale căror detalii, din păcate, nu le putem admira de la înălţime; cu totul, vor fi optsprezece la număr – douăsprezece, cu clopote, reprezentând apostolii, patru evanghelişti, unul dedicat Maicii Domnului şi ultimul lui Hristos – cel care va transforma catedrala în cea mai înaltă clădire din Barcelona (170 de metri). După această vizită mult prea scurtă pentru o magnifică bazilică, ce ţi-ar cere zile întregi de studiere a detaliilor pentru a putea spune că începi s-o înţelegi, chiar şi aşa neterminată, ne dăm seama de ce a devenit rapid simbol al unui oraş de mai bine de cincisprezece ori mai vechi (anul atestării documentare a lui Barcino este 10 î.e.n., iar piatra de temelie a bisericii a fost pusă în 1882).

Ne retragem la apartament, sperând să mai prindem câteva minute de somn, nu de alta, dar sperăm ca la noapte să petrecem până-n zori. N-am făcut rezervare la vreun restaurant, dar sperăm ca după ce vom petrece noaptea dintre ani în centru vom găsi undeva nişte mese libere. Am fost avertizaţi că barcelonezii nu au obiceiul petrecerii în stradă a Anului Nou, dar se zvoneşte că pe La Rambla urmează a fi ceva întrunire (dar vorbim de o stradă care-i tot timpul aglomerată, deci unde-ar fi diferenţa?) şi că la Font Màgica de Montjuïc s-ar pregăti ceva. Ne întâlnim deci cu toţii în Plaça Espanya la 23:30 şi ne îndreptăm spre poalele dealului pe care tronează Muzeul Naţional. Aici, în Plaça de les Cascades, între Palau de la Reina Victòria Eugènia şi Palau d’Alfons XIII, s-au mai strâns câteva duzini de rătăciţi, eminamente turişti (străini sau castilieni), cărora ne alăturăm şi noi, la fel de zgribuliţi şi cu gândul la alcoolul din sticlele de la purtător. Nu, fântâna nu a fost pornită pentru această ocazie, nu, clopotele nu anunţă cu fast miezul nopţii şi nu, artificiile nu împânzesc cerul Barcelonei. Numărăm cu toţii (ăştia maxim-maxim două sute de oameni), cu voce tare, ultimele secunde, desfacem cât mai zgomotos dopurile de şampanie, ciocnim pahare de plastic, ne pupăm şi ne urăm un an cât mai bun, cântăm la mulţi ani fiecare pe limba lui (dar îmi place că se ascultă şi se aplaudă ce cântă alţii, chiar dacă nu se înţelege) şi vânăm câte o explozie colorată şi izolată prin cine ştie ce cartier mărginaş unde s-au aciuat, pesemne, nişte „rebeli”. Altfel, sub noi se întinde un oraş absolut impasibil la schimbarea survenită în calendar, un oraş cu aceleaşi haine din fiecare noapte de iarnă, împodobit poate numai cu o frumoasă lună galbenă care să ne amintească de Revelionul 2012-2013.

După o oră de petrecut în stradă, dacă se pot numi cele de mai sus petrecere, ne luăm catrafusele şi, cu frigul în oase, sperăm să găsim o bodegă decentă care să aibă şi nişte mese libere. O luăm pe Avinguda Paral.lel şi, nu după mult timp, observăm că toate crâşmele sunt gol-goluţe. O alegem pe cea care pare cel mai puţin dubioasă în ceea ce priveşte mâncarea şi ne delectăm cu paella sau altele mai mult sau mai puţin specifice Cataloniei. Ceea ce este cu adevărat excelent în acest local deţinut de nişte asiatici sunt sucurile naturale (portocale, papaya, mango, etc.) amestecate cu lapte – nu credeam că o astfel de combinaţie, aromată şi consistentă, poate fi atât de bună. „Cheful” se sparge pe la ora 2, adică mult mai devreme decât era în plan, şi plecăm spre casă întrebându-ne ce-o fi în neregulă cu barcelonezii ăştia de nu sărbătoresc Anul Nou. Chiar şi aşa, la mulţi ani şi nouă, şi lor!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s