Therion, Elyose & Antalgia (Arenele Romane, Bucureşti)

Turneul european Flowers of Evil al cunoscutei trupe Therion este strâns legat de albumul aniversar Les fleurs du mal, prin care suedezii încearcă să marcheze douăzeci şi cinci de ani de activitate într-un mod inedit. Aşa cum însuşi Christofer Johnsson va afirma în timpul spectacolului, n-a vrut ca toţi aceşti ani să se sintetizeze într-un best of sau alt fel de compilaţie, genul de cadou pentru fani atât de folosit de artişti, ci prin ceva cu adevărat deosebit, în maniera Therion. Şi într-atât de deosebit este albumul, încât casa de discuri n-a dorit să-şi asume riscul editării sub umbrela sa, aşa că talentatul suedez a l-a produs pe cont propriu – credit la bancă, orchestră, înregistrare, producţie, promovare, turneu. Aceasta este pe scurt povestea vieţii lui Les fleurs du mal – o colecţie de şansonete ale Franţei anilor ’60, străbătută de un misterios aer baudelairian şi de filonul gothic specific Therion. Dacă mai adăugăm faptul că trupa va lua o pauză concertistică o bună bucată de vreme, timp în care Christofer doreşte să compună o operă rock, înţelegem de ce  cortul care acoperă Arenele Romane este plin, deşi avem două trupe de deschidere şi timp mai e berechet.

Antalgia vine din Spania, este o trupă tânără de progressive/symphonic metal şi singurul lucru cu care-mi rămâne în minte este dăruirea cu care cântă, acea onestitate a oamenilor care nu fac muzică pentru bani. Altfel, întâlnim din nou acea formulă folosita şi răsfolosită atunci când inspiraţia lipseşte: o soprană bună (căci, într-adevăr, Bellei Dianez nu-i lipsesc nici vocea, nici tehnica) şi ceva metal în spate, corect şi anost. Nimic nou, nimic deosebit, dar bun pentru o primă încălzire, chiar dacă engleza solistei şchiopătă, iar emoţia şi lipsa de experienţă pe scenă îşi spun cuvântul.

Profit de pauza dintre trupe şi merg repede la merchandise, unde putem găsi nu numai ultimul album şi recuzita aferentă (la preţuri decente), ci pe însuşi  Christofer care dă autografe şi stă la discuţii cu fanii. Asta după ce, înainte de concert, a avut loc o sesiune meet & greet a trupei cu cei cu bilete speciale. Pare-se că, atunci când îşi autofinanţează un album şi au de plătit rate la bancă, chiar şi cei mai retraşi şi timizi artişti devin sociabili şi vorbăreţi. Salut rugămintea organizatorilor de a nu se fuma în cort (respectată de cei mai mulţi spectatori şi tradusă într-un aer respirabil cum demult n-am mai pomenit într-o incintă) şi revin la scenă, unde muzica îşi reia locul între lumini, umbre şi ceţuri artistice.

Din aerul parizian, francezii de la Elyose păstrează numai picioarele lungi şi atitudinea sexy a solistei Justine Daaé, altfel îmbinarea de gothic metal cu diverse cadenţe de industrial aduce mai degrabă cu jumătatea nordică a Europei, în ciuda versurilor în franceză de pe L’orientale sau Incandescence. Nimic nou nici aici, chiar dacă sunetul e ceva mai „plin” (datorită beat-urilor şi pasajelor electro); Elyose respiră entuziasm şi mediocritate în aceeaşi măsură, iar vârsta instrumentiştilor nu-i un motiv de a spera la o maturizare a trupei, chiar dacă activează de numai trei ani. Cert e însă că cel puţin publicul masculin are ce vedea pe scenă, dacă nu ţine să şi audă ceva deosebit. Un mare plus îl primeşte tot Justine care, pe lângă vocea foarte bună de soprană, ştie să comunice cu spectatorii şi nu pierde nicio ocazie să o facă. Iar aplauzele nu se lasă aşteptate.

Therion pe scenă înseamnă mai mult decât muzică; trebuie să te aştepţi la teatru – costume, recuzită, roluri bine asumate – un state of the art al întrepătrunderii metal-ului cu opera . O fortuna (Carl Orff) şi Poupée de cire, poupée de son (France Gall, cu lumina refectoarelor pe claviaturile lui Stefan Jernståhl), preluate şi prelucrate pe ultimul album, sunt bine primite de un public tot mai puţin francofon (chiar francofob, ar zice unii), iar interpretarea pe viu a celor două piese, câtuşi de puţin metal, nu face deloc notă discrepantă cu, să zicem, Via Nocturna. E drept, ele îi păcălesc puţin pe fani true, ca şi cum întregul spectacol ar oscila în jurul lui Les fleurs du mal; vom vedea însă că setlist-ul este echilibrat şi agreat de cei mai mulţi, mai ales după ce ne-am împăcat cu gândul că nu vom mai auzi „grohăielile” specifice începutului într-un concert Therion. Son of the Sun, The Flight of the Lord of Flies (cu o interpretare de excepţie a chitaristului Christian Vidal), Abraxas, Vanaheim, Ginnungagap, recenta Land of Canaan, Wine of Aluqah, The Khlysti Evangelist şi Son of the Staves of Time sunt o bună dovadă pentru ce vreau să spun.

De pe albumul aniversar mai apar doar două piese: superba J’ai le mal de toi, însoţită de trista poveste a compozitoarei Betty Mars, şi Une fleur dans le cœur (Victoire Scott), ambele excelente mostre de ce înseamnă să faci ceva cu adevărat deosebit, care transformă un concert metal într-un musical ce aminteşte de Notre Dame de Paris sau Les misérables. Undeva între ele se strecoară şi istoria albumului, varianta ceva mai lungă a primului meu paragraf; şi nu-i greu de ghicit răspunsul audienţei la întrebarea lui Christofer dacă un artist ar trebui să facă aşa cum îi dictează moda, casa de discuri sau propria conştiinţă. Iar faptul că turneul de promovare  umple sălile din Europa demonstrează că decizia a fost cea corectă, pentru că iubitorii de muzică bună vor pune mereu onestitatea artistică mai presus de gradul de comercial. Altfel, concertul gravitează în jurul pieselor binecunoscute şi extrem de gustate de public, precum Lemuria (acustică şi cu un impresionant cor în sală), Gothic Kabbalah, The Siren of the Woods şi, în mod special, The Rise of Sodom and Gomorrah – adică acele arme ale seducţiei, pline de simboluri ezoterice şi subînţelesuri misterioase, pe care Therion le-a încercat de-a lungul timpului asupra fanilor, de fiecare dată cu succes.

Contrar faptului că el este creierul Therion, Chrisofer e mai degrabă discret pe scenă, cu sau fără joben şi ochelari; se asociază în dueturi instrumentale cu Nalle Påhlsson (basistul cu aspect aproape glam) sau cu Christian Vidal (super-chitaristul latino), îşi prezintă colegii şi se angajează în dialoguri ample cu publicul (poveşti, glumiţe), dar în timpul actului muzical rămâne oarecum în umbră, alături de tobarul foarte rock Johan Koleberg. Prim planul este luat aproape mereu de soprana de formare clasică, Lori Lewis (secondată de altista Linnéa Vikström), precum şi de impozantul tenor-matelot, Thomas Vikström, posesorul unei voci absolut demenţiale, dar şi cu abilităţi de flautist. Cei trei sunt starurile scenei şi fac să strălucească un show minuţios pus la punct. Nu pot totuşi să nu-i duc lipsa lui Snowy Shaw, cu vocea lui dură, cea mai rock prezenţă vocală din Therion-ul ultimilor ani.

Dincolo de compoziţiile în sine, se vede că trupa şi-a atins maturitatea, iar artiştii sunt nişte profesionişti de la un cap la altul, care ştiu să împletească acurateţea execuţiei cu trăirea muzicii. Dacă adăugăm sunetul excelent, vital unei astfel de manifestări în care fiecare detaliu contează, obţinem un spectacol unic, îmbibat de seducătorul parfum al florilor răului. Astfel se face că, deşi trupa cântă de mai bine de două ore, bisul vine parcă prea curând – The Wondrous World of Punt, The Blood of Kingu şi, la a doua chemare, măreţul imn To Mega Therion, cu drapelul românesc fluturat de artişti, câteva pene (restul au fost furate!) şi beţele aruncate în public, strângerile de mână şi fotografiile cu sala fremătândă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s