The Cranberries & The Mono Jacks (Romexpo, Bucureşti)

Dacă acum mai bine de doi ani veneam la primul concert The Cranberries cu un amestec de nostalgie a adolescenţei şi reticenţă a preferinţelor actuale mult mai „metalice”, acum am un singur scop: o seară detaşată de cotidian şi oboseală în compania profesionistă a ceea ce consider eu cea mai interesantă trupă de rock alternativ, una dintre puţinele care mi-au spus vreodată ceva.

Pentru început, mă învârt printr-un Golden Circle nepopulat, care dă impresia de public puţin; cu toate acestea, în afara sa şi, mai ales, în balcoanele Pavilionului Central Romexpo lumea se înghesuie destul de tare, chiar dacă momentan pe scenă abia urcă bucureştenii de la The Mono Jacks. În ceea ce priveşte cultura mea limitată referitoare la alternativ, muzica acestora îmi aminteşte în special de Suede, parcă ceva mai dur în special la capitolul voce. What Do You Know, Woman, Maria şi Gândurile pregătesc publicul pentru atracţia serii, mai ales că cei prezenţi sunt pe felia brit-pop/indie/alternative/grunge. Mie nu-mi plac în mod deosebit – fără riff-uri memorabile şi fără o personalitate bine conturată, dar corect şi, probabil, antrenant; la mai mult nici nu mă pot aştepta când nimeresc acolo unde nu-mi fierbe oala.

În pauza relativ scurtă locul se aglomerează considerabil, aşa că irlandezii păşesc în faţa unei săli pline şi fremătânde, animată la maxim în momentul în care fermecătoarea Dolores O’Riordan începe spectacolul cu Just My Imagination. Ţinte pe rochie şi cizme, multă mişcare pe întreaga scenă, o voce de invidiat şi un chitarist expresiv (Noel Hogan), plus îmbinarea dintre vechi (When You’re Gone) şi nou (Losing My Mind) – toate promit un concert pe gustul şi aşteptările fanilor. Buchetul de trandafiri care se agită prin public, aluzie la nou lansatul Roses, ajunge în sfârşit pe scenă, dar ironia face ca acest lucru să se întâmple la cea mai veche piesă compusă de The Cranberries, Linger. Din seria hit-urilor urmează Free to Decide, apoi o compoziţie proprie a solistei, scrisă pentru cele două fete ale sale, Ordinary Day, şi Twenty One, dedicată spectatorilor care au această frumoasă vârsta.

Cum perioada din istoria trupei care mie mi-a plăcut cel mai mult este cea dintre anii 1993 şi 1996, piese noi precum Tomorrow, Conduct, Fire and Soul, Show Me şi, la bis, deja binecunoscuta Schizophrenic Playboys nu-mi spun mare lucru; sunt corect scrise, cu ceva lipici, dar lipsite de spiritul rebel care m-a făcut să-i îndrăgesc pe irlandezi. Mă bucur însă când aud Still Can’t…, Sunday (când Dolores preia chitara acustică pentru a acompania această piesă necântată live din 2002), Can’t Be With You (de data aceasta cu o a doua chitară electrică la solistă), Not Sorry şi Ridiculous Thoughts. Între ele se strecoară un superb interludiu instrumental, în care chitara acustică (Noel Hogan) şi basul (Michael Hogan) se transformă în fundal pentru clapa folosită ca pian de tânăra de la backing-vocals. Cu această ocazie pot observa calităţile de instrumentişti ale membrilor The Cranberries, de cele mai multe ori eclipsaţi de personalitatea debordantă a lui Dolores. Celor doi mai sus menţionaţi li se alătură Fergal Lawler la tobe, iar pe scenă formula este completată de două seturi de clape, fiecare cu mânuitorul său, pentru ca sunetul să fie întreg.

Întoarsă pe scenă, Dolores a renunţat la ţinte în favoarea paietelor aurii şi acum îmi dau voie s-o admir pe frumoasa irlandeză care îmi pare la fel de tânără ca pe vremea când am început eu să-i ascult muzica. Arată şi se mişcă fenomenal, singura observaţie pe care aş avea-o fiind că parcă-i stătea mai bine, mai „rock”, brunetă. Din aceste gânduri mă trezeşte brusc Salvation, preferata mea şi în mod clar cea mai aclamată piesă de până acum – rapidă, sacadată, dură, adevărată explozie de energie. Este surclasată însă repede, căci urmează probabil cel mai mare hit The Cranberries, Zombie, la care mi se confirmă că acea voce unică a lui Dolores, care îţi poate plăcea la nebunie sau te poate enerva la culme, nu şi-a pierdut cu nimic din calităţile cu care a debutat în rock-ul internaţional.

Pauza de până la bis este animată de aplauze şi scandări, aşa că nu după mult timp irlandezii se întorc, iar prim planul este luat de rochia roşie, elegantă şi cu mănuşi asortate, dar care se potriveşte ca nuca-n perete cu tatuajele de rockeriţă dură din tinereţe. The Journey (piesă proprie a lui Dolores) şi vechea Dreams, aflată între primii paşi ai trupei şi care rămâne, în opinia mea, printre cele mai frumoase – numai bună să încheie un concert gustat din plin de admiratori. Singurul cusur ar fi sunetul deseori confuz, chiar dacă la un volum ideal; altfel, sunt convinsă că dăruirea cu care trupa ştie să-şi întâmpine fanii, dublată de profesionalismul şi experienţa muzicienilor, este pe măsura celor mai exigenţi spectatori.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s