European Progressive Assault (The Silver Church, Bucureşti)

Leprous a fost, nu demult, revelaţia serii în condiţiile care capul de afiş era Therion, adică o trupă foarte îndrăgită la noi; o bună parte dintre fanii lui Christopher & Co. i-a remarcat pe tinerii norvegieni, care tocmai şi-au câştigat atunci nişte admiratori aproape la fel de entuziaşti ca şi ei. Nici n-a fost greu, căci muzica lor e fermecătoare, iar atitudinea remarcabilă. I-am revăzut în deschidere pentru altă trupă cu priză la publicul român, Amorphis, ocazie cu care mi s-a confirmat: Leprous ştie ce vrea şi ce face, iar rezultatul este impresionant. În această vară, pe cei cinci tineri nebuni i-am întâlnit alături de maestrul Ihsahn şi mi-am dat seama de unde au învăţat meserie şi, chiar dacă nu seamănă în ceea ce priveşte compoziţia, cine le-a insuflat dorinţa de originalitate şi de a sparge barierele convenţionalului. Acum este seara lor – mult aşteptată de mine şi alţii, dar prea puţini totuşi pentru ceea ce oferă Leprous. Nu ştiu dacă a fost slab mediatizat concertul sau pur şi simplu metalistul bucureştean s-a luat cu alte treburi, dar cu siguranţă are ce pierde. Bonus pentru cei se strâng încet-încet în club: managerul de turneu este Lars Larsen, vocalul Manticora, foarte sociabil cu cei care-l recunosc şi-l întreabă de vorbă, în ciuda faptului că are o grămadă de treabă.

Cu aproape o oră întârziere, deloc încurajaţi de numărul extrem de redus de spectatori, pe scena din The Silver Church urcă (aproape) puştanii de la Wilder – o trupă despre care este prima dată când aud şi, în urma scurtului recital, sper să nu fie ultima. Tinerii bucureşteni au potenţial, ştiu să amestece stilurile muzicale în ceva care intra la deja mult prea genericul „progressive” (a se înlocui, la alegere, cu experimental sau avangardist), iar prestaţia live este aproape ireproşabilă în ceea ce priveşte muzica. Două hibe văd eu, care ţin de atitudine: acel „Bună seara, Sibiu”, dacă e o glumă, n-o gustă nimeni, iar vorbitul în engleză între piese, în faţa unui public român, poate fi luat, în cel mai bun caz, drept snobism, iar unii ar zice lipsă de respect; să fim serioşi, câţi din staff-ul sau muzicienii celorlalte trupe stau să asculte ce spune vocalul între piese şi, dacă totuşi o fac, credeţi că le pasă că nu-i în engleză?! Încă un amendament: fără a avea pretenţia că mă pricep, nu ştiu cât de inspirat este să începi concertul cu un cover, mai ales la o piesă atât de bună precum In Waves (Trivium) – dacă-l ratezi (nu-i cazul) îţi pui lumea-n cap, dacă-ţi iese bine, ridici ştacheta foarte sus; din acest punct de vedere însă cred că Wider se descurcă şi, chiar dacă piesele proprii nu-s de calibrul preluării, calitatea cântării nu scade.

Care-i legătura între cămile, straie orientale, tunsoare afro şi Norvegia? Probabil că una singură, cea care tocmai ne fascinează privirile cu cel mai interesant show dintre trupele de deschidere: Ørkenkjøtt, sau „carnea din deşert” (şi descifrez misterul cămilelor). Cu amestecul lor ciudat de metal, blues, stoner, noise şi alte subspecii neidentificate, norvegienii sunt cei mai aproape de sintagma „extreme progressive metal”, iar bizareriile legate de vestimentaţie, accesorii şi atitudine scenică (machiajul androgin al celor doi chitarişti, corpse paint-ul basistului mulatru, preschimbarea în redneck a vocalului, tăvălitul pe jos, portavocea) sunt sarea şi piperul unui spectacol reuşit şi interesant. În plus, demersul artistic denotă autenticitate, iar compoziţiile, deşi stranii, surprind în sensul cel mai plăcut.

După aşa un show, aşteptările îmi sunt mari pentru ceea ce urmează: Persefone, din Andorra, despre care glumim când spunem că adună jumătate din populaţia micului stat. Death metal-ul melodios, cu riffuri elaborate care conduc spre zona progressive-ului, clapa care completează armonia, ritmul rapid impus de baterie şi bas, energia molipsitoare a vocalului – toate acestea sunt pe gustul amatorilor de metal ceva mai dur, mai ales acum, când se revine pe teritorii ceva mai cunoscute. Persefone este dinamită pe scenă (transmisă şi publicului prin solistul care coboară între spectatori, încercând să-i provoace la pogo), însă bazată pe compoziţii bine gândite şi balansate, echilibrate între forţă brută şi melodie. Cu toate acestea, andorranilor  le lipseşte acel „ceva” care să-i facă remarcabili şi memorabili.

Loch Vostok este o cunoştinţă mai veche, dar şi acum ca şi atunci nu reuşeşte să mă facă să o trec la o categorie diferită de „şi alţii”. Suedezii nu-s răi şi fac metal greu ca la carte, însă la finalul concertului nu rămân cu mare lucru. Au riff-uri rapide, solo-uri ce tind spre virtuozitate, forţă şi atitudine, dar mai degrabă îmi amintesc de glumele şi autoironiile solistului (foarte bun frontman, de altfel) decât de partea muzicală – plăcută şi cât se poate de metal, dar nimic deosebit. Într-o seară atât de lungă, în care oboseala riscă să te facă să nu guşti din plin capul de afiş, Loch Vostok poate la fel de bine să lipsească.

Să nu înţelegeţi din faptul că spun că Leprous nu este nicio surpriză că e ceva de rău. Doar că acum, când îi văd pe aceşti tineri simpatici a patra oară, am temele bine făcute şi ştiu la ce să mă aştept: magie extremă, muzică fascinantă, dăruire totală. Forced Entry şi Restless aduc în prim plan genialul Bilateral, pe care evoluţia de la Tall Poppy Syndrome (prezent şi el prin Dare You, Passing şi White) este evidentă, în ciuda faptului că şi acesta este extrem de bun. Pentru mine, MB. Indifferentia, Thorn şi Waste of Air sunt apogeul unui concert de vis, epuizant şi revigorant în acelaşi timp. Nu ştiu ce primează în descrierea acestui spectacol, iar orice ordine poate fi inversată oricând. Ruperile de ritm, surprinzătoare prin forţa lor expresivă, deşi ştii bine piesele de pe album? Virtuozitatea muzicienilor, care te-ar face să crezi că au multe zeci de ani de experienţă în spate? Măiestria în care riff-urile demenţiale ale lui Tor Suhrke şi Øystein Landsverk sunt succedate de clapa melancolică, pentru ca apoi să revină, potenţate de bateria ucigător de rapidă a lui Tobias Andersen şi substanţa densă din basul lui Rein Blomquist? Registrul larg al vocii frontman-ului clăpar Einar Solberg, care trece cu lejeritate de la clean la growl, de la melodie sensibilă la sonorităţi cavernoase? Proiecţiile video din spate, între ciudate şi macabre, cu trandafiri tocaţi şi ace înfipte în picior? Toate acestea trebuie luate ca un întreg, al cărui nucleu sunt talentul şi inspiraţia ce nasc o muzică în sfârşit originală, pe acest tărâm atât de bătucit al metal-ului; iar învelişul îl găsim în grija pentru detaliu, pasiunea şi munca asiduă fără de care n-am putea sta fascinaţi în faţa Leprous, întrebându-ne dacă indivizii aceştia, în ţinută de gală, chiar sunt reali. Compoziţiile sunt lungi şi totuşi nu găseşti timp să te plictiseşti în acest tăvălug cald-rece, în care tot ce poţi să-ţi propui este să reiei acasă albumele şi să reasculţi obsesiv fiecare piesă, iar şi iar, fără a spera că ai descoperit-o întru totul. Noutatea Coal şi Acquired Taste (pe care suntem invitaţi s-o ascultăm stând jos, după aşa o seară lungă) închid universul Leprous cu tot ce are el mai straniu, mai intens şi mai frumos. Şi nu cred să fie cineva în sală care să nu se fi simţit asaltat, ca să parafrazez titlul de pe afiş.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s