Început de toamnă în Ciucaş

Mă bucur că reuşesc şi de data aceasta să fac o mică tură de ziua mea, cu ceva mai multă lume şi, sper eu, fără peripeţii. Dacă ar fi şi vremea măcar la fel de frumoasă ca acum un an, mă pot considera fericită. Am ales un masiv tare drag mie, pe cât de frumos, pe atât de accesibil chiar şi celor mai puţin urcaţi pe munte, dar în acelaşi timp tare capricios în ceea ce priveşte condiţiile meteorologice. Chiar şi cu o zi înainte de tură, vineri, am ceva emoţii venite dinspre două site-uri de profil, unul mai pesimist decât celălalt. Adevărul este că, la ce peisaje poate oferi Ciucaşul, fie că este vorba de vârful omonim, fie de zimţata culme Gropşoarele-Zăganu, ar fi şi păcat să-l străbaţi pe ceaţă sau prin ploaie. O altă problemă este lipsa trenului, iar linia de microbuze care deserveşte Cheia şi Valea Teleajenului este destul de restrictivă, în special în ceea ce priveşte ora de întoarcere. Din fericire, până joi seara se arată două maşini dispuse să-i comaseze pe toţi participanţii, zece la număr; mulţumiri deci lui Bogdan şi Nicu, cei doi şoferi care îşi pun bidivii la dispoziţie. Alături de ei ne-am mai aflat eu, Paul, Bala, Bacea, Lollek, Alisa, Raluca şi Diana.

Cu întârzierile aferente metroului de sâmbătă şi aşezării bagajelor în maşinile destul de aglomerate, reuşim să părăsim Bucureştiul pe la 7:30. Cum weekendul se anunţă călduros, multă lume se îndreaptă spre Valea Prahovei, aşa că până la Ploieşti DN1 este destul de aglomerat, mai ales la această oră târzie. În schimb, pe DN1A se circulă lejer, cel puţin până în zona cu serpentine care precede Cheia (860 m). Odată ajunşi în pitorescul sat devenit staţiune, căutam siguranţa parcării de la Hotel Zăganul, unde lăsăm autoturismele şi ne echipăm de traseu. Este trecut de 10:30 când ne punem în spate rucsacii îngreunaţi de vin, palincă şi bere (prăjiturile sunt uşoare) şi pornim pe banda galbenă – cel mai scurt traseu până la Cabana Muntele Roşu (1280 m). Ce-i drept, până acolo se poate urca şi cu maşina, dar – vorba lui Bogdan – trebuie să n-ai inimă (sau să fie cea de serviciu) ca s-o bagi prin nenorocirea de drum de până acolo. Ca idee, unul forestier, bine pietruit, e mai bun decât acest asfalt în care se cască ditamai craterele; îmi amintesc că, acum doi ani, a trebui să coborâm din maşină pe mai multe porţiuni destul de lungi, astfel încât garda acesteia să nu fie avariată.

Cam un ceas durează urcuşul, destul de plictisitor, când pe şosea, când pe scurtături ce leagă serpentinele acesteia. La cabană las grupul vesel la o bere şi o ciorbă, mă duc la refugiul Salvamont şi de acolo preiau cheia locului în care vom dormi. Ca o mică paranteză, demult vroiam să-mi fac ziua în Ciucaş, dar m-au împiedicat două chestii: transportul (care s-ar fi rezolvat totuşi cu microbuz, plus traseu mai scurt duminică) şi cazarea, căci una este să merg cu Paul, doi porumbei, şi să stăm în regim hotelier la Cabana Ciucaş, şi alta e să chem grup şi să le spun oamenilor că au de dat 110 lei pe camera dublă; Cabana Muntele Roşu e ultra-manelizată (şi tot cam hotel), doar Silva este în regulă, dar acolo stai la căsuţe de doi şi fain e să aduni într-un loc toată gaşca. Şi iată că acum vreo trei săptămâni dau eu de acest refugiu, fostă stână; nu-i deloc nou, doar că nu se află fix pe traseu, e puţin pitit, iar eu habar n-aveam de el. Fiind în administraţia CTA „Ciucaş”, am sunat acolo, am rezervat şi acum tocmai am preluat cheile de la Salvamont. Însă nu mi s-a spus tot, aşa cum voi afla mai târziu…

După ce-mi urnesc, cu mare greutate, camarazii de la mese (cu ameninţarea unui traseu lung, terminat la frontală), continuăm pe bandă galbenă încă vreo douăzeci de minute, până când poteca ajunge în punctul ei maxim de înălţime, înainte de a începe coborârea spre Valea Berii. Aici se distinge o potecuţă spre dreapta şi, în foarte scurt timp, ajungem la refugiu. Acesta este amplasat într-o frumoasă poiană de pe piciorul Muntelui Roşu, cocoţată pe un platou deasupra potecii marcate – atât de aproape, dar minunat ferită. Fosta stână arată genial, aranjată şi intimă, cu un antreu descuiat tot timpul, unde te poţi feri de vreme rea, şi o cameră de dormit cu priciuri (trei nivele, cel mai de sus fiind deasupra uşii) încuiată cu lacăt, dotată cu sobă şi un decor încărcat, dar personal.

Lăsăm cea mai mare parte a bagajelor, ne luăm apă, mâncare şi strictul necesar şi pornim la drum. Este destul de târziu, adică 13:45, iar în faţa noastră este un traseu mai lung decât numărul de ore de lumină rămase. Aşa cum bine intuiam, de la refugiu porneşte o potecă nemarcată, dar clară, pe muchia piciorului, astfel încât nu este nevoie să coborâm la Cabana Muntele Roşu, de unde porneşte triunghiul roşu, pentru ca apoi iar să urcăm. Facem acest lucru direct şi, după ce panta se mai îmblânzeşte, vedem cum cărarea „oficială” şerpuieşte undeva în dreapta jos, pe la obârşia Pârâului Fugarilor, iar ceva mai târziu căile ni se unesc. Aceasta se întâmplă cu puţin înainte de un urcuş mai susţinut, printre tufe de merişoare şi afine. Urmează coborârea într-o şa, apoi iar în sus, pe panta Vârfului Roşu (1766 m) şi pe deasupra văii Pârâului Gropşoarele. În scurt timp, pe la 15:30, ajungem în şaua numită La Răscruce (1807 m), acolo unde marcajul nostru întâlneşte linia principală a crestei Ciucaşului, bine punctată de crucea roşie care porneşte de la Podul Teslei şi se termină în Cheia. Tot din acest loc se desprind spre est Culmea Stâncoasă, iar spre sud-est Culmea Şuviţelor, care devine aproape paralelă cu traseul nostru, închizând astfel bine valea Pârâului Alb.

Între timp primesc mesaj de la Paul că a mai apărut un tip la refugiu care se dă şef şi nu seamănă deloc cu salvamontistul de la care am luat cheia. Îl sun destul de îngrijorată şi-i spun să aibă mare grijă; din păcate, este prea târziu să ascundă băutura care era deja afară – palinca şi o sticlă de vin – motiv în plus pentru grijă mare. Îi pun şi pe restul în gardă şi tot ce putem face este să sperăm că nu iese cu scandal şi probleme, mai ales cât e Paul singur.

Traseul de jumătate de oră care urmează până pe Vârful Gropşoarele (1883 m), cel mai înalt din această zonă, este o continuă belvedere, întrucât nimic nu ne blochează privirea spre Muntele Chiruşca şi Culmea Ţigăile Mari, adică acolo unde Ciucaşul aglomerează cea mai mare parte a imenselor sale conglomerate în formă de căpiţe (ţigăi), ca pe nişte gigantici colţi de dinozaur, şlefuiţi de intemperii. Pe vârf luăm prima pauză mai consistentă, timp în care mâncăm şi dormităm la soare, profitând de unul dintre ultimele weekenduri într-atât de călduroase din acest an, precum şi de imaginea superbă: în stânga Piatra Vulturilor, în dreapta Piscul Gropşoarele. Lumina care se aureşte şi coboară ne anunţă însă că nu vom mai profita mult de ea, aşa că pe la 16:45 pornim din nou şi coborâm spre partea stâncoasă a traseului de astăzi – trecerea La Lanţuri, Podul de Aramă şi Vârful Zăganu (1817 m), care mărgineşte o frumoasă poartă din piatră.

Începem să coborâm mai cu simţ de răspundere până în şaua din care se desprinde spre stânga triunghiul albastru pe albia Pârâului Sterp, spre Poiana Valea Stânii. De aici părăsim linia crestei şi ne încadrăm pe o curbă de nivel care traversează versantul, pe lângă nişte monoliţi superb luminaţi în amurg şi străjuiţi de o cruce albă. Coborârea se reia pe la originea Văii Şipotele, destul de abrupt, până la Stâna din Zăganu (1336 m), frumos aşezământ transhumant aflat în stare excelentă (deşi construcţia nu este tradiţională, după cum ne explică Bala, expertul în stâne). Este ora 18 şi facem o scurtă pauză pentru admirarea Culmii Căzăturii, apoi părăsim marcajul şi Culmea Buzăianu (n-am vrea să revenim azi în Cheia) în favoarea drumului forestier care coboară în valea Pârâului Gropşoarele. Cum n-am mai fost pe aici, ştiam doar de pe hărţi că ar exista o potecă ce traversează Izvorul lui Cârstocea şi-mi era teamă că vom avea dificultăţi de orientare, mai ales că se străbate o zonă împădurită; de când au fost făcute însă acele hărţi şi până astăzi, poteca s-a transformat în ditamai drumul, iar pădurea s-a redus considerabil, aşa că până în forestierul de pe vale n-avem niciun fel de problemă, mai ales că intersectarea are loc într-o poiană imensă.

Practic, la o oră de la stână intrăm pe punctul albastru, marcaj ceva mai recent care face legătura între Cheia şi Cabana Muntele Roşu pe valea Pârâului Tâmpa şi Plaiul Muntele Roşu, ca alternativă la banda galbenă pe care am urcat de dimineaţă. Nu este altceva decât un drum forestier în toată regula, ceva mai accidentat şi mai abrupt în partea superioară, dar care nu pune probleme nici măcar pe timp de noapte, adică atunci când îl terminăm şi noi, în lătratul supărat al paznicilor de la staţia seismică. La cabană ajungem la 19:45 şi îi pierdem pe câţiva dintre participanţi, în favoarea unei mâncări calde, iar restul luăm apă (nu avem sursă la „tabără”) şi urcăm din nou până la refugiu. Ştiu că Paul n-are frontală şi nici n-am habar la ce să mă aştept din partea individului apărut în absenţa noastră.

Încă de când ajungem la ramificaţia spre refugiu, simţim miros de fum, justificat de focul mare de lângă construcţie, dar şi de cel… din soba dinăuntru. Paul ne întâmpină cu o lanternă şi ne şopteşte că totul e în ordine, Fane (aşa îl cheamă pe individ şi recunosc numele din avertizările unor cunoscuţi) e dus cu pluta, dar se poate coabita. Din păcate nu apucă să ne avertizeze în privinţa rucsacilor, cu care sub nicio formă nu avem voie să intrăm în camera de dormit – sacrilegiu, blasfemie, etc. – despre care aflăm însă repede cu toate strigătele de rigoare ale lui Fane. N-am chef de conflicte şi oricum nu încap cu rucsacul în dormitorul în care nu se poate sta de cald, îl agăţ în cui, mă schimb în haine curate, îmi scot mâncarea pe masa de afară (unde e în continuare foarte cald) şi-mi văd uşor iritată de cină. Se pare însă că pe alţii tipul reuşeşte să-i scoată din sărite, campion fiind Bala; până la urmă însă, îmbunat de palincă şi prăjituri, Fane se potoleşte şi trece la discuţii cu băieţii despre politică, fotbal şi alte terenuri alunecoase, nu înainte însă de a ne avertiza că nu-i rămâne chipul în nicio poză şi peste câteva luni ni se va şterge şi din memorie. Oare va dispărea şi din descrierea asta?

Seara este pusă sub semnul tensiunii, adică nu chiar ceea ce mi-aş fi dorit de ziua mea, dar lucrurile rămân în parametri normali. Doar nivelul din sticle scade şi mă bucură faptul că am nimerit un vin bun, şi roşu, şi alb. Partea cea mai tristă este cea în care mă bag la somn, căci aerul este irespirabil la priciuri din cauza căldurii – parcă sunt în saună şi, în ciuda oboselii şi a somnului puţin de cu o noapte înainte, adorm foarte greu. Iar trezirea e matinală, căci ne aşteaptă alt traseu nu atât lung, cât destul de grăbit, pentru a ajunge la o oră rezonabilă la maşini.

Dimineaţa este nebănuit de caldă pentru sfârşit de septembrie la munte, aşa că profităm de un mic dejun afară, pe băncuţa din faţa refugiului. Bacea şi Bala au plecat deja spre Cabana Ciucaş, pentru ceva cald de mâncare şi bere la discreţie. Paul, Lollek, Raluca şi Diana coboară în Cheia, iar noi restul o luăm din loc pe la ora 9 pe bandă galbenă. Coborâm în Valea Berii şi o luăm în sus pe drumul forestier care îşi face loc pe panta abruptă până la Cabana Ciucaş (1595 m). Constat că, aşa cum m-au avertizat colegii de serviciu care au trecut pe aici acum o săptămână, pe ţevile Fântânii N. Ioan  nu curge apă, ca şi cum un robinet ar fi oprit; pe vale, Pârâul Berii curge liniştit, deci nu se pune problema secării, ci mai degrabă a captării de către altcineva.

Cu destul de mare indignare urc traversele de cale ferată care sunt puse de-a curmezişul drumului pentru o mai bună aderenţă a cauciucurilor şi mă întreb de ce trebuie să calc pe beton în inima muntelui. Cam în spiritul aceasta iau ultima curbă care mă scoate la cabană, după un ceas de drum. Aici beau un ceai (5 lei, preţ de hotel), aflu că omleta a fost nasoală, iar bulzul foarte bun, întregim grupul şi ne lăfăim o vreme la soare. Pe la 11 reuşim şi noi să ne urnim, dar nu foarte convinşi; ne animă însă cele două maşini de teren care vor să urce Muntele Chiruşca (adică douăzeci de minute de mers pe jos) şi nu oricum, ci pe traseul turistic – din fericire (sau din păcate, că mi-ar fi plăcut să văd faza) se prind că nu pot trece de stâlpul de marcaj fără să-l ia în plin şi se întorc la linia de contur. Mari imbecili…

Ajungem la locul unde se despart crucea roşie şi banda roşie pe care le-am însoţit de la cabană; ele delimitează  de-o parte şi de alta Culmea Ţigăile Mari, iar noi continuăm pe traseul cel mai scurt, adică banda roşie. Trecem pe lângă Vârful Ţigăile Mari (1844 m) şi pe lângă grupul numit Babele la Sfat, în timp ce, în toate direcţiile, pe culme sau pe văi, multe alte formaţiuni anonime de conglomerate farmecă privirea prin forma în care le-a îmbrăcat natura. După trei urcuşuri întretăiate de scurte răgazuri pe curbe de nivel ajungem, în miez de zi şi cu un soare puternic deasupra capului, pe Vârful Ciucaş (1954 m). Aici avem să petrecem un ceas întreg, cu masa de prânz, o mică siestă şi admirarea împrejurimilor, întrucât aici este un minunat loc de belvedere, prin poziţia izolată a vârfului. Jumătatea estică este împărţită de Culmea Şipotelor, verde şi lungă, Muntele Urlătoarea cu Mâna Dracului şi Gemenii Ciucaşului chiar la început, Plaiul Domnesc prelungit spre Poiana Dâlghiului, ca să nu mai zic de locurile pe care le-am vizitat deja ieri, aflate acum în spatele nostru şi spre care se trece prin Şaua Chiruşca. Spre vest, principala linie este cea a Culmei Bratocea, care ne va scoate şi pe noi în Valea Teleajenului, în timp ce din ea se desprinde un picior spre Muntele Tesla; dincolo de vale se întind Munţii Grohotiş, cu un versant devastat chiar acum de un incendiu cu fum gros şi multe focare, Munţii Neamţului, Baiului, Piatra Mare, Postăvaru şi Lacul Tărlung, deasupra cărora se înalţă cetatea masivă a Bucegilor. Vizibilitatea este suficient de bună cât să distingem Releul Coştila, deci nici că ne-am putea dori mai mult de la o zi în Ciucaş.

Cu mare regret pornim din nou la drum, pe Culmea Bratocea şi bandă roşie. Începem cu o coborâre abruptă de jumătate de oră pe lângă pereţi monolitici de piatră până în Şaua Ţigăilor (1745 m), unde intersectăm crucea roşie, apoi mergem oarecum pe curbe de nivel între care mai coborâm câte un „etaj”. Lăsăm în urmă Turnul Goliat şi armata de schelete de jnepeni doborâţi de vreun incendiu sau de boală, ocolim Vârful Bratocea (1827 m) şi urmăm poteca nu prea abruptă pe pajişte alpină şi printre câteva pâlcuri de copaci până la Sfinxul Bratocei şi releul de televiziune din apropiere. Aici începe un drum forestier care deserveşte şi o stână minunat amplasată în poiana largă de sub culme, iar poteca taie cu încredere serpentinele, scurtând pe cât posibil ultimele sute de metri până în Pasul Bratocea, unde ieşim în DN1A în jurul orei 16.

Deşi nu ne încântă deloc, trebuie să mergem o vreme pe marginea şoselei, însă nu după mult timp dăm de o bandă albastră care taie serpentinele drumului naţional şi, conform hărţii, ar trebui să ne scoată în triunghiul albastru de pe Cheile Cheiţei. Toate bune şi frumoase până când o săgeată ne indică dreapta şi apoi… niciun alt marcaj. Pierdem ceva timp încercând să ne dăm seama pe unde ar lua-o, dar până la urmă ne lăsăm păgubaşi şi ne reluăm „aventura” pe şosea. Intrăm în seria de serpentine de dinainte de Podul Berii şi, surpriză, banda albastră reapare; când se întâmplă aceasta şi a treia oară, decidem că e cazul s-o urmăm, mai puţin Bala care s-a săturat de jocul ăsta de-a v-aţi ascunselea cu marcajul şi rămâne la autostop. De data aceasta avem mai mult noroc, întrucât poteca se termină, după o coborâre accentuată, într-un mic drum forestier unde întâlnim triunghiul albastru, iar mai jos auzim cu susură Cheiţa.

Poteca prin Cheile Cheiţei merge pe malul drept al apei, la umbra pădurii, şi este un mod extrem de plăcut de a scurta kilometri întregi de asfalt. Unde mai pui că, după jumătate de oră de linişte şi parfum de lemn putred, te poţi opri înainte de primele case, acolo unde valea se lărgeşte, pentru a-ţi spăla picioarele obosite în apa binefăcătoare a pârâului. Astfel împrospătaţi, putem trece de-a dreptul triumfători podeţul până în parcul Hotelului Zăganu, în jur de 17. Cea mai mare parte a restului grupului (adică fetele) ne aşteaptă dormitând pe iarbă, iar în curând apar şi Bala cu Paul, care, în ciuda bănuielilor, n-au cinstit câte-o bere. Şi dacă tot suntem aici, ne gândim că cea mai bună încheiere de tură ar fi o masă la terasa hotelului unde aflăm că n-au decât friptane şi, poate, unele garnituri. Odată puse burţile la cale, ne îmbarcăm în maşini şi pornim spre casă. Până la Ploieşti mă ţin tare pe poziţii, dar cum intrăm pe noua autostradă cred că mă hipnotizează luminiţele alea roşii de pe centru (sau să fi fost pe laterale?) şi adorm buştean, cu un ultim gând speranţa ca toţi cei prezenţi să se fi simţit bine în tură, să le fi plăcut prăjiturile şi vinul şi să semneze condica şi la anul. Mulţumesc mult că aţi venit!

P.S. (la o săptămână şi ceva): Cu mare mirare găsesc miercuri seara în cutia poştală hărţile cu Ciucaş pe care Fane a promis că i le trimite lui Paul… Se pare că bărbatul meu l-a citi cel mai bine pe ciudatul personaj şi, după ce a reuşit să treacă peste indignarea iniţială, s-a înţeles bine cu acesta.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Început de toamnă în Ciucaş

  1. Pingback: Ciucaşul fără de ceaţă, fără de ploaie | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s