Traversarea Iezer-Făgăraş

Lumea vorbeşte de vreun an despre această mirifică, nemaipomenită şi nemaiîntâlnită traversare, de fapt un traseu clasic între două masive, cu principală caracteristică lungimea care-l face să se preteze la trei zile. După încercarea nereuşită din septembrie anul trecut, când eu mă gândeam că le fac cu mâna băieţilor de pe Moldoveanu în timp ce aceştia, trei crai de la răsărit, urcau din Curmătura Oticului, iar ei de fapt îl căutau pe cel mai mare şi mai greu de pierdut – adică Babau. Din echipa de atunci lipseşte Andrej, bănuit a fi ascuns între vii şi must, dar lui Vladimir şi Babau ne adăugăm Ancuţa, Vali şi eu pentru ducerea la bun sfârşit – sperăm noi, în timp ce ne urcăm în tren – a celebrei traversări. Popeştii au, bineînţeles, cortul lor, Vali şi-a adus garsoniera, iar eu, aciuată pe lângă Babau, pot să sper doar ca acesta să nu reuşească să facă iarăşi altă traversare, iar eu să pun de un mic bivuac în răcoarea nopţii. De data aceasta însă se pare că-l pierdem de la început, sau el pe noi, mai exact ratează trenul – aşa se întâmplă când stai la două staţii de metrou de gară. Cum-necum ajunge totuşi în Piteşti, mulţumită Andei care-l aduce cu maşina direct la autogară.

Din păcate, din cauza privatizării unor linii de tren, putem merge pe şine doar până în Piteşti, şi nu până în Câmpulung, între cele două localităţi fiind nevoiţi să luăm un microbuz; măcar beneficiem de reducerea maximă de minigrup, întrucât avem plecarea sâmbătă şi întoarcerea luni, plus că suntem cinci şi, mulţumită lui Vladimir care a plătit cu cardul, se mai scade ceva şi de acolo. La Cabana Voina (940 m) ajungem cu aportul rechinului, iar de aici suntem, cum s-ar spune, pe cont propriu – mai bine de două zile de drum, cărat rucsac şi dormit la cort. Abia aştept, mai puţin partea cu rucsacul, căci, în timp ce icnesc ridicându-l, îmi dau seama că m-am învăţat prost – numai ture cu bagaj de-o zi, lejer, viteză şi coloană menajată; fac un calcul şi-mi dau seama că anul în curs n-am mers cu toată casa în spate mai mult de-o oră şi deja îmi fac griji despre cum mă voi descurca acum, mai ales că n-am putut lăsa aparatul foto acasă.

Pe la ora 11 ne urnim, iar prima parte a traseului, deşi solicitantă, nu constituie nicio surpriză, întrucât am mai parcurs-o acum patru ani, de ziua Alinuţei, când aveam cu noi atâtea sticle de băutură încât ne puteam deschide cârciumă la refugiu. Drumul forestier din lungul Râului Bătrâna, suficient de lung cât să ni se ia de o astfel de încălzire, este însoţit de cruce albastră şi punct albastru, acesta din urmă fiind cel pe care-l urmăm când marcajele se despart, înainte de traversarea apei. Facem un scurt popas pentru a mânca ceva şi apoi o luăm drept în sus, pe panta abruptă care înghite repede curbele de nivel din pădure, mai mult sau mai puţin pe Valea Iezerul Mic (sau Valea Căţunului). Poteca se mai îmblânzeşte pe la ora 14:30, când trecem din pădure în pajiştea alpină asezonată cu mulţi jnepeni, afine spre trecute şi o mulţime de merişoare date în pârg, numai bune pentru nişte amatori ca noi. Creasta Iezerului se dezvăluie deja în faţă, în timp ce în spate apar pe rând Bucegii îmbrăcaţi într-o pâclă difuză, apoi Piatra Craiului scăldată în soare şi, la final, culmea domoală a Leaotei. Deasupra, norii ne protejează de soare şi un vânticel subţire îşi face prezenţa, prevestind popasuri cu multe haine pe noi.

La Refugiu Iezer (2040 m) ajungem abia la ora 16, după ce reîntâlnim crucea albastră de pe piciorul Iezerului Mare; aici ne aşteaptă Babau, dormitând la soarele capricios, aşa că e rost de o pauză mai mare, aferentă unei târzii mese de prânz. Ne urnim cu greu, patruzeci de minute mai târziu, şi ne târâim burţile pline spre creastă. Trecem pe lângă Lacul Iezer (2135 m) şi o oaie muribundă, ajungem în Şaua Crucea Ateneului (2275 m) lângă monumentul eroilor căzuţi în 1916 şi astfel, pe la orele 17:15 ieşim în traseul de creastă marcat cu bandă roşie. Îl urmăm spre nord-vest, pe lângă Vârful Capul Căţunului (2385 m) înainte de care vedem pe unde-a luat-o Babau de a ratat acum un an traversarea, coborâm într-o mică şa de unde putem admira linia bine conturată a Făgăraşului (ţintuită bine în două părţi de Viştea-Moldoveanu şi Negoiu), apoi reîncepem urcuşul pe versantul vestic al Vârfului Iezerul Mare (2463 m), pe deasupra zonelor arse şi dezolante de la poale. Nu atingem vârful în sine, destinaţia intermediară fiind cel mai înalt punct al Munţilor Iezer-Păpuşa, adică Vârful Roşu (2469 m). Aici ne oprim, la ora 18:30, pentru puţină odihnă şi o poză de grup, în timp ce admirăm un apus fenomenal peste Făgăraş şi Cozia. Tot aici se termină drumul nostru pe creasta Iezerului şi începe efectiv traversarea, al cărei triunghi roşu destul de vechi trebuie să-l urmărim cu atenţie. Babau este încă alături de noi, deci totul e în grafic, poate mai puţin ora cam înaintată.

Ne grăbim deci să începem coborârea, înclinată şi bolovănoasă la început, ceva mai domoală, dar încâlcită în jnepeni mai târziu, când străbate umărul de deasupra ramificaţiei stâncoase numite Piscul cu Hotar. Cu toată exaltarea în faţa priveliştii tot mai frumoase din faţă, cu raze răsfirate în văi sau reflectate de Colţii Cremenei, nori învălmăşiţi şi multicolori, soarele roşu ne îndeamnă să mărim pasul spre cel mai jos punct dintre Iezer şi Făgăraş, Curmătura Oticului (1863 m), unde ajungem pe la 20:30 şi campăm peste noapte. Avem şi apă în apropiere, iar altitudinea joasă creşte cu câteva grade temperatura aerului, şi aşa foarte scăzută – ca reper, când ne culcăm la ora 22, sunt 6 grade şi deprecierea nu s-a încheiat. Masa este bogată şi asezonată cu vişinată şi palincă, iar somnul de după adânc şi odihnitor, în ciuda vântului care zguduie corturile.

Dimineaţă nu prea ne vine să ieşim la aerul, deşi curat, foarte rece. Deşi este ora 8 şi soarele ar trebui să ne încălzească, o pătură groasă de nori îl acoperă şi nu are să-l dezvăluie mult timp de-acum înainte. Luăm apă din Izvorul Oticului şi pornim la drum puţin înainte de ora 10, pe o potecă în uşoară urcare printre afine şi merişoare spre Vârful Oticu (2044 m). Nu-l urcăm ci îl ocolim pe curbă de nivel, aşa cum facem şi în cazul Vârfului Mezea (2135 m), pe deasupra Văii Boarcăşului; urmează o coborâre substanţială până în Curmătura Mezea (1865 m), între Valea Zârnei şi Valea Vladului, şi constatăm că de când am plecat până aici (ora 12) am făcut un joc cu sumă nulă în ceea ce priveşte altitudinea, doar distanţa în linie dreaptă fiind adevăratul nostru câştig. Deci greul urcuşului abia acum începe, odată cu coamă prelungă a Vârfului Căţunu (2206 m), pe care cine vede marcajul îl ocoleşte, cine nu îl urcă, şi ne regăsim cu toţii deasupra stânei de pe Valea Brătilei. Apropo de marcaj, la un moment dat în timpul acestui urcuş poteca şi triunghiul său par a o lua prin dreapta muchiei şi în curând se înfundă în jepi îndărătnici, deşi stâlpii sunt acolo ca dovadă a unei abordări corecte. Greşit! După ce urcăm înapoi pe linia crestei regăsim o cărare-bulevard, cu marcaje mult mai noi şi dese, semn că am nimerit din greşeală un vechi traseu, nemaifolosit de nimeni (mai puţin papagali ca noi). În scurt timp trecem pe sub Vârful Brătila (2274 m) şi ajungem în Curmătura Brătilei (2125 m), adevărată răscruce de vânturi furioase la confluenţa cu banda roşie, care marchează creasta principală a Făgăraşului între Valea Brătilei şi Valea Dejanilor. Din acest punct de vedere, Curmătura Brătilei are aceeaşi semnificaţie ca şi Vârful Roşu, adică stâlp extrem al traseului dintre cele două masive. În mod oficial, traversarea în sine s-a terminat şi, foarte important, ieşim toţi la inventar! De acum vom străbate culmile Făgăraşului spre Breaza, punctul nostru de retragere spre „civilizaţie”.

Este ora 15 şi luăm o binemeritată pauză de masă la protecţia refugiului-iglu din curmătură. Peste un ceas pornim din nou la drum pe bandă roşie spre vest, urcăm cu sârg spre Vârful Ludişoru (2302 m) şi ne încadrăm pe curba de nivel de pe Faţa Unsă (2246 m), prin Şaua Ludişorului (2200 m). În valea largă ce se deschide sub noi vedem o stână încă activă, cu oameni, oi şi măgari, iar în curând dăm de unul dintre izvoarele care o alimentează şi porneşte suficient de sus cât să intersecteze poteca turistică. În curând începem să coborâm destul de accentuat şi ajungem la noul refugiu din Curmătura Zârnei (1923 m) pe la orele 18, în timp ce culmile demult lăsate în urmă ale Iezerului se îmbracă în roşeaţa amurgului. Par atât de departe încât greu îmi vine-a crede că de-acolo venim…

Planul iniţial era să abordăm şi ultimul urcuş, cel până în Curmătura Moşului, pentru a căuta adăpost nocturn în refugiul nou apărut pe poteca spre Cabana Urlea. Dar ora înaintată, oboseala de peste zi, adăpostul primitor şi de cinci stele de aici, dar mai ales amintirile frumoase ale lui Babau pe care ni le povesteşte cu speranţa să rămânem aici ne conving. Adevărul este că refugiul care l-a înlocuit pe cel vechi (transformat în latrină) din Curmătura Zârnei arată foarte bine, este izolat, încăpător, cu priciuri, masă şi băncuţă; singurul inconvenient este lipsa apei în imediata apropiere. Nu ne deranjează deloc faptul că împărţim culcuşul cu doi tineri braşoveni plecaţi în străbaterea crestei, nu ştiu însă dacă ei sunt de aceeaşi părere când Vali şi Ancuţa îşi asumă cu seriozitate rolul de bucătari: supă la plic cu adaos de legume proaspete şi orez cu sos de roşii, al cărui ingredient forte este ceapa călită la primus; să mai spun cum miroase refugiul? Şi pentru că azi ne-am oprit devreme din drum, înainte de căderea întunericului, avem ceva timp de taclale şi poveşti, feriţi de frigul de-afară. Noaptea trece repede şi fără sforăieli notabile (trăiască dopurile de urechi!), dar nu ştiu din ce motiv nu mă odihnesc la fel de bine ca în cort…

Cum duminică nu ne-am făcut norma la mers, luni dimineaţă dăm trezirea devreme, căci avem un tren de prins, iar modul în care vom parcurge drumul dintre Breaza şi Făgăraş ne este încă incert. Astfel că la ora 8 părăsim creasta principală (mai adaug o bucăţică la puzzle-ul pe care-l construiesc) şi pornim pe punctul roşu care mai întâi urcă printre ienuperi şi merişoare, o brână pe sub Căldările de deasupra Priporului, apoi coboară în valea Pârâului Urlea, unde în sfârşit alimentăm cu apă şi ne spălăm cu sârg feţele transpirate după aproape un ceas de mers prin soarele matinal. Distracţia de-abia de aici începe, cu un urcuş susţinut şi solicitant mai întâi pe coasta Muntelui Moşu, apoi pe albia când secată, când umedă (cu tot cu cascadă) a Pârâului Calului, până în Curmătura Moşului (2200 m), unde întâlnim triunghiul albastru care coboară de pe Vârful Urlea. Cu tot cu pauze, au trecut două ore de când am plecat şi simţim că timpul ne presează. Aici, între vârfurile Moşului şi Muşuleţii, se termină ultimul „hâc” de azi şi porneşte marele „câh”, după cum bine spune Vali, căci coborârea ni se va părea interminabilă.

Prima parte, pe Şleaul Muşuleţii, este destul de domoală, mai ales că deseori se confundă cu o curbă de nivel. Ajungem la refugiul în formă de iglu de pe pajiştea alpină de sub creastă (cam la douăzeci de minute din curmătură) şi ne dăm seama că bine am făcut că am rămas la Zârna; pe lângă faptul că este rudimentar, astă-noapte a fost ocupat de cinci turişti (un tată sau profesor însoţit de nişte adolescenţi) care au făcut şi ei traversarea, dar la patru zile şi cu ocol pe Vârful Dara. Mai departe însă, pe Dosul Muşuleţii, panta se transformă brusc într-un slalom abrupt şi dificil printre jepi; în timp ce-mi protejez cât pot genunchii, dar şi figura, mă gândesc la chinul de a urca pe aici iarna… După o oră de şanţuri, hăţiş şi puţină pădure răcoroasă, ajungem la ceea ce-a mai rămas din Cabana Urlea (1533 m), unde ne punem la soare să luăm prânzul, căci este deja 11:30, iar foamea a coborât parcă mai repede decât noi. În timp ce ne umplem burţile, mai aruncăm câte-o privire ruinelor cabanei şi anexelor – ce construcţie frumoasă a fost, cu un amplasament pe măsură (Curmătura Colţilor), şi în ce hal a ajuns…

După încă un ceas, o luăm din nou din loc şi, cum nu găsim din prima celelalte două trasee spre Breaza (triunghi albastru pe valea Pârâului Curmătura şi punct roşu pe Plaiul Colţilor), îl alegem pe cel mai evident şi deja cunoscut de Vladimir, triunghi roşu pe Valea Pojortei, în cea mai mare parte prin pădure. Primul pasaj este de-a dreptul scârbos, căci panta foarte abruptă este tăiată de o potecă friabilă, îngropată în mult praf; noroc cu rădăcinile care ne mai ghidează paşii. Abia mai jos cărarea devine ceea ce te-ai aştepta într-o pădure, deşi continuă să coboare rapid în serpentine până aproape de apă. De aici lucrurile devin mult mai line şi… mai gustoase. Căci traseul care ba urcă, ba coboară, după cum îl conduc obstacolele râului trece printre tufe dese de muri în pârg, iar noi nu putem rata asemenea ocazie; fructele mari, negre şi zemoase ne fac să uităm şi de oboseală, şi de grabă.

La un moment dat valea se lărgeşte, poteca de asemenea, pădurea se deschide, iar râul este însoţit de flori înalte, galbene şi pline de fluturi; din păcate, această imagine atât de frumoasă poate însemna un singur lucru: trebuie să intrăm pe drumul forestier. Ca un ultim şi neplăcut efort al acestei ture lungi, acesta scoate tot ce-i mai rău din picioarele noastre obosite şi băşicate, iar cei mai bine de şase kilometri ni se par interminabili. Cu sudălmi şi bodogăneli sub soarele care aici arde cu încredere, ajungem în centrul comunei Breaza pe la 15:30 şi începem a căuta transport.

După mai multe eşecuri, sunt îndrumaţi la un anumit număr de casă, la poarta căreia stă un mini-van, ceva mai mic decât un microbuz, dar suficient pentru nevoile noastre. Cum iniţial nu răspunde nimeni, începem să disperăm, dar până la urmă apare şi proprietarul cu ochii cârpiţi de somn. După ce ne învoim asupra unui preţ, aflăm şi motivul oboselii omului; după cum singur spune, s-a hotărât să exporte toţi ţiganii din România în Germania, unde se „angajează” în domeniul media – adică vând ziare şi cerşesc. Aşa că tot drumul până la gara din Făgăraş aflăm metode de trecut graniţa, peripeţii din străinătate şi panseuri ale şoferului.

Cum mai avem aproape jumătate de oră până la plecarea spre casă, ne punem la câte-o bere Ciucaş la crâşma gării, eventual cu nişte covrigi Boromir. În tren, avem surpriza că sunt fix cinci locuri în compartiment, aşa că nu ne deranjează nimeni sau, mai bine zis, nu deranjăm noi pe nimeni, căci după trei zile de mers, încins bocanci şi nespălat ca lumea numai a crini n-om mirosi. Singura noastră doleanţă ar mai fi o îngheţată, ceea ce se rezolvă cu un sprint rapid în gara din Braşov. Şi astfel tura de traversare Iezer-Făgăraş a luat sfârşit, cu bine de data aceasta.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Traversarea Iezer-Făgăraş

  1. Pingback: O provocare: traversarea Iezer-Făgăraş | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s