B’estfest Ziua 2 (Tunari)

După ceva somn şi parcă mai odihnită decât după o zi de muncă, plec din nou în suburbii; cu toată căldura care îşi ascute ghearele într-o după-amiază a lui Cuptor, aş merge cu bicicleta, dar mă gândesc că întoarcerea pe două roţi noaptea (sau dimineaţa?) la 3 nu-i o idee bună. Încă o dată îmi promit că la anu’ iau cortul şi pornesc spre Tunari. Aici constat cu bucurie că mult mai mulţi decât ieri se simt mai odihniţi, aşa că la aceeaşi oră (16:30) situl se animă de viaţă cam pe la toate scenele. În plus, toaletele au fost curăţate, rezervoarele de apă pentru spălat dezinfectate, iar berea pusă la rece din timp. Chiar dacă e cald (în ciuda răpăielii scurte şi a norilor binevoitori), aerul nu-i de nerespirat, ci curat, şi numai fumul de la grătare şi aburul altor mâncăruri îl „poluează” cu arome îmbietoare (mamă-mamă, de mare angajament e fasolea aia cu ciolan!), aşa că tragem ceva de noi să ne strângem în faţa scenei de metal, şi nu la o masă umbrită.

Şi bine facem, căci ziua începe cu Bucovina, o trupă vorbită de bine în cercurile metal autohtone pe care doream de mult s-o văd live. Sunt destui în asentimentul meu, aşa că grupul din faţa gardului este mai numeros decât mă aşteptam, ceea ce mă bucură. Şi, într-adevăr, Bucovina e de văzut în concert, căci, pe lângă experienţă şi talent, ieşenii au ceea ce numeşte „lipici”. Folk metal-ul abordat se axează cu adevărat pe folclorul românesc, nu doar drapelele de pe scenă (şi din public, sic!) vorbesc despre identitatea neamului, ci toate compoziţiile celor cinci. E greu să ţi-i imaginezi pe Crivăţ (Florin Ţibu, chitară şi voce) şi Vifor (Bogdan Mihu, tobe), pe care i-ai văzut bestializându-se cu Vena Cavă, într-un proiect atât de melodios şi poetic precum Bucovina, dar astfel de „cameleonism” (în sensul bun) creativ înseamnă să fii artist şi nu doar instrumentist. Cele de mai sus se aplică şi celuilalt vocal-chitarist, Bogdan Luparu (Piatra), basistului Vlad Datcu (trecut prin Ashaena) şi clăparului Maanu (Manuel Giugula, „rodat” la concitadinii de la God). Luna peste vârfuri, Mestecăniş, Bucovina, inima mea şi alte piese al căror nume nu-l ştiu sunt în acelaşi timp heavy şi pline de emoţie, dar momentul în care se vede clar că trupa cântă cu suflet şi convingere este Straja, prelucrare metal a unui vechi cântec folcloric, trist şi combativ totodată. Închei cu ceva ce am citit pe site-ul trupei, o bucată de manifest: „Bucovina promovează concepţii, credinţe şi valori proprii şi susţine activ dreptul la libera exprimare”; aşa să fie şi sper să ne revedem curând.

Rămân în apropierea scenei metal, căci urmează Goodbye to Gravity şi, cum i-am mai văzut pe tinerii bucureşteni de curând, ştiu că au ce oferi. Adică o muzică în forţă, dinamică şi modernă (partea de nou venind în special de la solistul Andrei Găluţ), bazată însă pe structuri heavy metal tradiţionale, aşa cum ştiu pe de rost veteranii din fosta Thunderstorm. Andrei a câştigat în ediţia din 2008 a emisiunii mainstream Megastar, în timp ce Vlad Ţelea (chitară) are ani buni de cântat în underground-ul cel mai metal românesc, ca să nu mai vorbim de basistul Alex Pascu, renumit pentru energia aproape punk pe care o degajă pe scenă şi care-l transformă adesea în frontman; iar rezultatul acestui amestec de personalităţi cu fond muzical diferit, incompatibil la o primă vedere, este Goodbye to Gravity – o trupă plină de prospeţime, cu piese catchy şi dorinţă de afirmare, aşa cum demonstrează calificarea la New Blood Award (adică a fost selectată între cele şase participante „tinere” la ediţia aniversară Summer Breeze).

Nu ştiu exact de ce mă deplasez până la scena Coca-Cola, poate doar pentru că Antract apărea ca un nume mai nonconformist pe vremea când nu doar metal-ul, ci şi rock-ul dădeau semne de sucombare totală pe la noi, mai ales în provincia prăfuită unde am crescut. Deci hai să văd ce găseam atunci la vâlcenii mai mult pop decât rock; după câteva piese renunţ la această „căutare”. Ca idee, nu ascult numai rock, deşi aceasta este muzica cea mai apropiată mie, însă ceea ce reprezintă astăzi Antract nu mă atinge cu nimic – doar o trupă ca oricare alta, pe o scenă prea mare pentru cât public strânge sâmbătă după-masă. Cei mai mulţi spectatori se bucură în aceeaşi măsură de umbra binevenită şi siropul din faţa lor, câţiva cântă cu patos Eşti frumoasă sau Cârciumăriţa şi alţii, număraţi pe degete, se agită cu mai multă pasiune decât artiştii. Avem şi un medley de rock/pop clasic (fiind deja pe drum spre altă zonă a festivalului, identific un AC/DC şi un Michael Jackson, dar ştiu că sunt şi alte „bunăciuni”), impecabil executat în ceea ce priveşte tehnica – dar nu vă cred, băieţi, nu vă cred! Mai bine câte-o gherlă pe ici pe colo decât lipsă de convingere.

În categoria rock-ului comercial, dar parcă la alt nivel valoric, intră şi Viţa de Vie. N-am fost niciodată fan al lui Adi Despot & Compania, dar am apreciat energia cu care prestează live şi faptul că nu iau chiar totul în serios. Recitalul de la B’estfest are însă ceva în plus – e acustic şi la tempo redus, aşa că nu-i de mirare faptul că strânge mulţi curioşi în faţa scenei Ciuc, Viţa de Vie fiind prima trupă de sâmbătă ce reuşeşte să adune un public numeros, venit nu pentru umbră, ci pentru a se bucura şi a cere insistent un bis. Chitara acustică, tobiţele, basul fără distors, clapa cuminte şi reorchestrarea pieselor, ceea ce le-a adus puternice accente jazz şi folk, contribuie la un concert reuşit şi spun asta în contextul în care, repet, nu-mi place în mod deosebit Viţa de Vie.

Atât cu divagaţiile mai mult sau mai puţin artistice, mă întorc la metal, dar îmi rezerv dreptul de mai părăsi din când în când Jägermeister-ul pentru ceea ce mi s-ar părea interesant prin altă parte, evident cu cârcotelile de rigoare. Când ajung în mediul meu familiar, Avatar se dezlănţuie deja pe scenă, cu Marius Popeangă cântând gutural, cu furie şi acoperind întreaga scenă cu efuziunea sa contagioasă. Death metal-ul amestecat cu metalcore din produsele discografice ale craiovenilor nu se mulează pe temperamentul meu, dar în ceea ce priveşte prestaţia live i-am admirat de fiecare dată, căci Avatar nu înseamnă doar brutalitate gratuită sau tehnicitate stearpă, ci chiar transmite un mesaj; în plus, al doilea nume al trupei ar putea fi constanţa cu care înaintează, în paşi mici, prin underground-ul românesc. Sunt uşor dezamăgită de absenţa spectatorilor, prea puţin fiind cei decişi să înfrunte soarele şi să asculte riff-urile dezlănţuite ale lui Dan Scurtu şi Cătălin Diaconu, de vreun moshpit nici nu mai zic; cu atât mai mult mă impresionează cei doi puşti care, sub privirile părinţilor, dau multora lecţii de headbanging.

Despre Lucky Funeral nu ştiu mare lucru (mai ales că iniţial era vorba de Point Blank la această oră) şi primul lucru care-mi vine în minte când îl văd pe solistul Mike este că tocmai s-a spulberat mitul sculpturalului bărbat grec. Însă bărbosul cântă bine şi, trebuie să recunosc, este fotogenic, chiar şi mai târziu când ne arată şuncile şi, de vreo două ori, şi fundul. Trupa ateniană nu-i vreo revelaţie, dar ceea ce face – adică un amestec de balans sludge cu greutate de stoner metal şi agresivitate de punk – o face corect, omogen şi încins în ceea ce priveşte prezenţa pe scenă. Despre originalitate nu putem vorbi, dar accentuez priza pe care Lucky Funeral o are la publicul rămas deloc indiferent.

Merg să văd vreo două piese Milow, pentru că mi-a stârnit curiozitatea broşura distribuită la festival, de altfel primul loc unde am auzit de belgian. Şi este un lucru bun că în scurta descriere se menţionează ţara de provenienţă, căci altfel ai fi ferm convins de „made in USA”. De la înfăţişarea de cowboy sudist la muzica puternic influenţată de country, Milow pare că tocmai a coborât de pe un taur la rodeo şi a înşfăcat chitara. Îmi place ceea ce cântă, adică un pop-rock uşor, de vară, care îşi găseşte repede loc în sufletul celor axaţi pe aşa ceva, iar instrumentiştii foarte buni care-l însoţesc (în special Sjang Coenen la bas şi Nina Babet la clape, voce şi percuţie) definesc o echipă bine sudată şi fac aerul să vibreze. Nu mă voi apuca de mâine să ascult Milow, spun doar că prezenţa lui la B’estfest este inspirată ca o limonadă cu gheaţă pe vreme caniculară.

Motivul pentru care nu zăbovesc prea mult la Ciuc Stage este Last Hope, adică hardcore ca la carte din Bulgaria, nici mai mult nici mai puţin decât reţeta clasică a acestui gen: viteză cât cuprinde, energie pură, brutalitate maximă a riff-urilor, voce sacadată sau urlată, refrene cantabile. Mostra oferită de Last Hope nu iese cu nimic din acest calapod şi originalitatea practic nu există, dar se remarcă profesionalismul cu care bulgarii îşi ţin show-ul, experienţa îndelungată spunându-şi cuvântul (trupa a luat fiinţă în 1995) şi justificând promovarea făcută de Hefe (căruia i se mulţumeşte în mai multe rânduri). Merită menţionat invitatul de la colegii punk Piranha, care se duelează hip-hop cu vocalul Alex, precum şi interacţiunea acestuia din urmă cu publicul, pe care ţine să-l înveţe versurile pieselor. Iar spectatorii se conformează, şi cu vocea şi cu ţopăiala, însă momentul cel mai interesant este „dansul” drăcesc în jurul torţei aprinse de cineva care a reuşit s-o treacă de controlul de la intrare. În ceea ce mă priveşte, prezenţa unui astfel de obiect în mijlocul unui wall of death mi se pare o tâmpenie incomensurabilă, dar trebuie să recunosc faptul că spectacolul este unul de neuitat.

Urmează o pauză îndelungată, aşa că mai dau o tură, ultima pe ziua de azi, pe la Ciuc, unde headliner-ul serii se pregăteşte să înceapă. Se pare că frigul din Norvegia nu dă naştere numai black metal-ului îngheţat (nici nu-mi făceam iluzii), ci şi unor ciudăţenii din domeniul muzicii electronice, iar Röyksopp este exemplul dat de organizatorii B’estfest. Amestecul de sample-uri şi vocea solistei (despre care nu ştiu dacă-şi va da jos „coiful”) sunt interesante, iar adevăraţii amatori de aşa ceva apreciază cu siguranţă – altfel de ce-ar mai fi ditamai marea de oameni în faţa scenei? O parte importantă o reprezintă efectele vizuale, de la măştile desprinse din domeniul science-fiction la luminile proiectate, toate fiind o completare naturală a acestei muzici ambientale şi synthpop. Mai mult nu spun pentru că nu mă pricep, dar concertul Röyksopp este un real succes.

Fără a minimiza rolul trupelor de deschidere, sunt patru la număr cele „principale” pentru care am decis să vin la B’estfest (vă las să le ghiciţi), însă cea pe care doream s-o văd cel mai mult este de departe Obituary – asta pentru că Moonspell şi Kreator am mai văzut, cât despre Meshuggah nu prea ştiu la ce să mă aştept (na, că le-am deconspirat pe toate). Ştiu că americanii au mai venit pe la noi, dar asta a fost demult şi din motive personale am ratat acel concert. Acum sunt pe fază şi nimic nu îmi poate distrage atenţia de la scena pe care Redneck Stomp începe un show în perfect acord cu aspectul membrilor trupei, cărora numai puştile le lipsesc, după care John Tardy intră, cu inconfundabila lui voce, la On the Floor. Considerată una dintre cele mai emblematice trupe americane de death metal, Obituary nu se dezminte şi loveşte cu ce are mai greu, demonstrând că e o adevărată forţă în concert – Internal Bleeding, Chopped in Half, Turned Inside Out, By the Light, Slow Death, toate purtând amprenta vocii lui John şi a tobelor criminale, asaltate de fratele său, Donald Tardy. De altfel, cei doi au şi un mic moment „în familie”, când John apucă o pereche de beţe şi loveşte ori în tandem, ori în contratimp cu Donald. La bas Terry Butler susţine tempoul nu prea rapid, dar extrem de greu, în timp ce Trevor Perez îşi contorsionează pleata de invidiat (ca şi a lui John) pe chitara ritmică şi încearcă să acopere lipsa chitarei principale, fără de care Obituary a rămas nu cu mult timp în urmă, prin plecarea lui Ralph Santolla. Din păcate însă acest lucru se simte destul de tare, fiind singurul minus în ceea ce priveşte trupa; în partea cealaltă, o bilă cenuşie spre neagră pentru publicul puţin şi static – noroc cu banner-ul uriaş la care un fan devotat a depus multă muncă. Ce îmi place cel mai mult este senzaţia că te loveşti de un perete de beton atunci când întâlneşti Obituary; nu e tăvălugul trupelor în care agresivitatea în viteză te pune la pământ, ci o izbire puternică, repetată de ceva solid şi implacabil. Doare, dar vrei mai mult, ca şi cum ai fi hipnotizat de privirea albastră a lui John Tardy şi de atmosfera care-ţi apasă greu pe timpane. Slowly We Rot şi concertul Obituary se termină, nu înainte ca trupa să se fotografieze cu publicul; cam scurt, aşa zice, dar intens şi memorabil. Nu rataţi această trupă dacă aveţi ocazia s-o vedeţi, mai ales că nu trebuie să fiţi frenetici ascultători de death metal ca să vă impresioneze concertul.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s