B’estfest Ziua 1 (Tunari)

Deşi nu este prima ediţie B’estfest care se ţine în afara Bucureştiului, eu abia acum ajung pe malul lacului din Tunari, acolo unde terenul plat dintre culturi agricole a fost transformat pentru câteva zile într-un furnicar eterogen. Muzică (şapte scene plus alte spaţii), arte plastice, sporturi mai mult sau mai puţin extreme, tiribombe de bâlci, locuri de relaxare, multe corturi cu mâncare, băutură cât cuprinde, cluburi deja „clasice” (Fabrica, Expirat, Control), Green Village cu protecţia apelor, tot felul de nimicuri haioase de vânzare, colţul cu cărţi, camping şi câte şi mai câte. Avem şi cort de presă, pentru transmisiuni „live”, ceea ce dă un plus de profesionalism organizării festivalului, ca şi broşura tipărită în colaborare cu B24Fun în care trupele sunt descrise pertinent (sunt atentă în special la cele de metal), iar lui „thrash” nu-i lipseşte h-ul, aşa cum s-a întâmplat nu demult la „concurenţă”. Deşi scena Jägermeister este cea care m-a adus aici, pentru că doar acolo se desfăşoară trupele metal (şi asemănătoare), îmi place acest amalgam extrem de colorat de muzichii, costumaţii, atitudini şi manifestări, toate în limita decenţei după cum voi observa până la final. Vama Veche lângă Bucureşti? De ce nu?

Nu lipsesc chioşcurile de jetoane (6 lei bucata), suficient de multe încât cozile să nu fie mari; apa e jumătate de jeton, mult mai bine decât la proaspăt terminatul Rock the City, iar standurile celor de la Băcănia Veche, Divan şi Lanterna oferă mâncare foarte bună din specificul românesc, arăbesc şi italian la preţuri decente. Despre mâncarea indienilor, nu-mi amintesc acum numele, m-am convins acum o săptămână şi, deşi preţurile au crescut între timp (o fi de la benzina consumată până aici?), nu cred că lipsa gustului s-a compensat. Mai am de adăugat acordul cu RATB pentru cursele speciale, care nu sunt cu tarif de suburban, cum se anunţa pe site-ul festivalului, ci la tarif de aeroport, dar asta n-ar fi fost o problemă la fel de mare precum insuficienţa autobuzelor la anumite ore, când trebuie să vină sau să plece într-atât de ticsite încât lumea e nevoită să coboare pentru ca podul peste râu să nu cedeze. Despre camping nu pot spune prea multe în plus faţa de ce am găsit pe site, doar că nu este pe cât de plin mi-ar fi plăcut mie; e clar, la anul, dacă vin, iau cortul, căci tradiţia trebuie construită. De salutat ideea cu corturi deja montate, de închiriat la faţa locului, precum şi cea cu spaţiul de biciclete, deşi nu ştiu cât de păzit este; în această privinţă însă cred că era bine ca la casele de bilete să existe mici „vestiare” (în genul celor de la alimentare), în care să laşi obiectele interzise, căci dacă vii pe două roţi invariabil iei cu tine nişte scule (pompă, cameră, patent, cheie, şurubelniţă) pe care nu le poţi băga în spaţiul festivalului, pe bună dreptate; ca să nu mai zic că ai putea lăsa acolo atât de necesarul spray împotriva ţânţarilor – şi credeţi-mă că, în ciuda vibraţiilor puternice, aceşti vor năvăli pe seară…

Acum că am dat o tură prin spaţiul încă liber dintre scene şi m-am încărcat cu primele impresii, toate pozitive, mă înarmez cu o limonadă preparată de cei care folosesc banii astfel obţinuţi pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer de la Marie Curie şi vin la locul ce-mi va fi cel mai apropiat la B’estfest 2012, scena Jägermeister. Aici tocmai intră pe scenă nişte puşti coloraţi şi haioşi, reuniţi sub numele Backstage Hero. Bucureştenii merg pe linia veselă a rock-ului alternativ amestecat cu punk şi ska, iar rezultatul nu pot spune că-mi place în mod deosebit, dar apreciez dezinvoltura cu care cântă în faţa a maxim douăzeci de oameni. Este abia trecut de ora 16, într-o zi lucrătoare şi pe un soare care te căpiază, aşa că nu-i de mirare publivul aproape inexistent (şi nu doar aici), dar cei patru tineri îşi fac treaba cu entuziasm şi umor, aşa că scurtul lor show nu-i deloc dezagreabil, mai ales dacă-l urmăreşti de la firul ierbii, la umbra cortului de sunet.

Mă deplasez puţin până la una dintre scenele principale, pentru că pe Ciuc (sponsor oficial) tocmai se desfăşoară Toulouse Lautrec, nume de care am tot auzit, dar niciodată n-am ascultat; vin deci cu gândul la afişele art-nouveau de cabaret parizian ale celebrului pictor francez şi la „discipolii” lui din underground-ul românesc. Primul lucru care îmi atrage atenţia este căciula de blană a solistului-chitarist sub care nu ştiu cum nu se transformă creierii în şniţel pe căldura asta. Cei trei îi dau energic cu alternative-ul lor, dar ceea ce cântă nu mă atinge, mai ales că se simte în sunet că e numai un trio. Stau o vreme, încercând să găsesc ce le place atâtor susţinători la Toulouse Lautrec, dar plec la fel de nedumerită despre cum de la scena Future Heroes de anul trecut acum au ajuns pe cea principală.

Totuşi, am venit pentru ceva mai greu sau măcar mai complicat, iar ungurii de la Turbo îmi oferă ceva cu adevărat uimitor; de fapt, ei vor constitui pentru mine una dintre frumoasele surprize ale festivalului. Iar lumea care se strânge încet-încet îmi arată că e de aceeaşi părere. E drept, băieţii au cam greşit deceniul (de fapt şi secolul, şi mileniul), căci cvintetul pare venit de la Woodstock – şi ca înfăţişare, şi ca muzică. Maghiarii îmbină într-un mod fermecător psihedelicul şi rock-ul progresiv specific anilor ’70 cu sunetul modern, curat, iar rezultatul este o muzică de bună calitate şi o atitudine flower-power seducătoare. Inspiraţia din zona The Doors, Led Zeppelin şi Deep Purple este suficient de mare încât să nu pot cataloga piesele Turbo drept originale, dar au o doză importantă de autenticitate, ca să nu mai vorbesc despre execuţia instrumentală ireproşabilă. Iată o idee bună pentru organizatorii de concerte rock de la noi care caută trupe de deschidere prin vecini.

Aş vrea să văd ceva din evoluţia Grimus, altă trupă de alternative cu mulţi susţinători, dar se suprapune cu L.O.S.T., deci decizia nu-i greu de luat. Bucureştenii se prezintă aşa cum îi ştiu, profi şi antrenanţi, chiar dacă nu prea au pe cine angrena în death metal-ul lor melodios. Piesele cunoscute de mulţi umblători prin cluburile obscure ale Capitalei (Ziua ce vine, Becoming a Lie, Remains of Pain, Why?) ridică în aer câteva mâini, dar cele mai sincere aplauze sunt primite de basistul Vlad Buşcă pentru discursul în favoarea cititului de cărţi, iar L.O.S.T. se alătură astfel, ca şi alte câteva trupe de la B’esfest, campaniei pro-cărţi iniţiată de o anumită editură.

Urmează o prezenţă mai rară în Bucureşti (sau, în fine, pe lângă), aşa că rămân prin zonă pentru a fi pe fază când Negură Bunget urcă pe scenă. Nu am mai văzut trupa timişoreană cu Chakravartin (Ştefan Zaharescu – MG42) şi, cum tânărul dă bine pe scenă cu atitudinea sa dramatică, dar şi cu evidentele calităţi ale vocii, mă bucur că a ajuns frontman-ul unei trupe mai cunoscute decât Kistvaen, de exemplu. Cei şase membri sunt sobri şi, aparent, necomunicativi, dar frumuseţea acestui tip de black metal, cu accente progresive şi influenţe folclorice, rezidă numai în muzică, fără alte reacţii „exoterme”. Melodia clapelor şi agresivitatea chitarelor sunt la ele acasă, iar sunetul impecabil pune în evidenţă nuanţele introduse de nai, tulnic şi xilofon. În ciuda tulburărilor relativ recente din cadrul trupei (rămasă grupată în jurul lui Negru), Negură Bunget este un tot închegat, iar lipsa derapajelor spre comercial, chiar şi după ce a cântat pe la festivaluri internaţionale, este apreciată de nucleul „dur” al fanilor. Dar chiar dacă nu te numeri printre aceştia, nu poţi să nu apreciezi Pământ, Cunoaşterea tăcută, Văzduh sau Hora soarelui.

Ştiu că asist la concertul Moonspell cu un handicap – acela că nu am apucat să ascult Alpha Noir / Omega White, albumul dublu lansat anul acesta de pe care sunt prezente pe listă şapte piese (Axis MundiAlpha Noir şi Love Is Blasphemy, chiar la început, apoi Lickanthrope, Versus, New Tears Eve şi En Nome do Medo) – adică jumătate de show; rezultatul audiţiei lor live este că mâine, dacă voi mai fi în stare după acest maraton muzical, voi asculta pe îndelete ultima creaţie discografică a portughezilor. Opium mă aduce pe teritorii mai cunoscute, iar Awake! şi Wolfshade (A Werewolf Masquerade) îmi amintesc de momentul când m-am îndrăgostit de Moonspell, cu agresivitatea sa atât de melodios ancorată la ceea ce a fost considerat cândva capătul Pământului – apropo de asta, cât îmi lipseşte mai recenta Finisterra! În schimb, Nocturna este singura piesă pe care aş fi înlocuit-o cu altceva (şi câte variante ar fi!). Cine a mai văzut Moonspell, şi cel puţin în România au fost câteva ocazii, ştie că şi partea vizuală contează, potenţând atmosfera creată de muzică, iar maestrul nu este altul decât Fernando Ribeiro, un personaj pe cât de întunecat şi „malefic” pe scenă (altădată cu un sceptru mefistofelic, acum cu o mască demonică), pe atât de simpatic şi amabil ca interlocutor. Aflat în voce şi cu chef de cântat, solistul acaparează întreaga prezenţă, iar comunicarea este permanentă, firea sa deschisă fiind trădată de dialogul cu publicul care, nu-i de mirare, îl adoră. Colegii săi sunt prezenţi mai mult cu instrumentele, dar munca şi-o fac exemplar: Miguel Gaspar în spatele tobelor, Morning Blade (Ricardo Amorim) cu chitara, Aires Pereira cu basul, cel mai „zbuciumat” fiind însă de departe Pedro Paixao, care aleargă cu chitara sau îşi scutură pletele cu furie deasupra clapelor. Despre muzică ce pot spune? Cei care au urmărit evoluţia Moonspell nu sunt dezamăgiţi decât de durata redusă a concertului; în plus, cum lusitanii continuă linia albumului precedent (de pe care, din păcate, nu este prezentă nicio piesă) de întoarcere la rădăcini, dar cu un sunet actual şi subtilităţi de orchestraţie ce conferă un plus de sensibilitate, vechii fani sunt cei mai fericiţi. Prin această prismă, finalul este de-a dreptul delicios, cu Vampiria (o, da!), Alma Mater (să dansăm deci) şi Full Moon Madness, la sfârşitul căreia nu mă pot abţine şi trag un „hau-auuu-auuuu” prelung, chiar dacă frumoasa lună de pe cer nu-i tocmai plină.

Într-o cronică recentă, Paul S. Grigoriu spunea că a văzut Soulfly de mai multe ori decât Holograf; cam acelaşi lucru îl pot afirma eu despre Kreator – şi sunt mândră de asta! Veteranii teutoni ai thrash-ul au mai lansat un album (Phantom Antichrist)de la ultimul concert la care am asistat; cu ocazia B’estfest primim o mostră (un „teaser”, după cum spune un amic PR-ist) – piesa-titlu şi From Flood into the Fire, suficient cât să ne stârnească, prin agresivitatea şi cârligele specifice trupei, curiozitatea. Constat cu uimire cum reuşeşte Kreator să acopere într-un show de nici o oră şi jumătate aproape toată discografia, care nu-i chiar scurtă, lăsând pe dinafară doar două albume (Renewal şi Cause for Conflict). În rest toate sunt prezente într-un concert început cu ceva sinonim cu numele trupei: Violent Revolution, iar moshpit-ul este de neoprit, căci aproape fără pauză Kreator continuă cu Hordes of Chaos. „Is there someone following you / Someone following you” – aţi ghicit, nu? Phobia completează lista de hit-uri, ca şi Extreme Aggression (adică ce vedem pe scenă), People of the Lie, Terrible Certainty şi Enemy of God. Cvartetul german cântă cu chef şi dăruire, cu răutatea specifică trupei şi incontestabila priză la public. Ziua toridă a lăsat loc între timp răcorii nopţii (alt mare avantaj al acestui loc înierbat faţă de betonul din Bucureşti), ceea ce favorizează o serie întreagă de manifestări rocker-eşti: de la inofensivul head-banging, trecând prin moshpit, circlepit, si-ce-mai-găsiţi-voi-pit, se ajunge la „tradiţionalul” wall of death, în care intră toţi cei îndemnaţi de Mille Petrozza la ceva ce am auzit şi data trecută: „I want you to destroy this place!”; din fericire, acum lucrurile se desfăşoară în aer liber, aşa că dezastrul nu se anunţă chiar iminent. Şi dacă tot veni vorba despre solistul, chitaristul şi omul în jurul căruia se coagulează Kreator, nu poţi să nu remarci că omul este într-atât de antipatic încât îţi place, mai ales că, departe de a fi un vorbăreţ, ştie ce vor să audă spectatorii între piese. Ce-i drept, nu poţi cânta cu zâmbetul pe buze Voices of the Dead, Coma of Souls şi Endless Pain, şi nici nu poţi îndemna cu veselie lumea să poarte un Flag of Hate, dar Mille pare chiar întruchiparea agresivităţii extreme (de la Kreator citire) pe scenă, încarnarea plăcerii de a ucide (că tot urmează Pleasure to Kill), iar riff-urile demenţiale care ies din chitara sa şi a lui Sami Yli-Sirniö aproape că execută. Se adaugă artileria lui Jürgen Reil (alias Ventor, al doilea membru fondator care a rămas pe metereze alături de Petrozza) şi basul furibund al lui Christian „Speesy” Gielsler şi astfel echipa monolitică este completă. Betrayer şi Tormentor pun capăt unui concert foarte bun, cu un sunet pe măsură (acest aspect se păstrează pe întreg festivalul, deci felicitări organizatorilor şi echipei tehnice) şi o mega-doză de răutate thrash. Energic, în viteză, fără compromisuri, pe linia consacrată de Kreator, dar evitând complet monotonia. Dacă cei responsabili cu scena nu s-ar apuca rapid să dezasambleze şi să strângă, aş începe să strig, aşa cum sunt obişnuiţi nemţii la ei acasă, „zu-ga-be, zu-ga-be”.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s