Iris 35 de ani (Piaţa Constituției, Bucureşti)

Din cauza concertelor cu acces gratuit (de genul vreunui festival al berii) şi a publicului aferent, adică fix genul care nu ascultă rock dar vine la o cântare rock, am evitat în ultima vreme Iris, singurule momente când am mai văzut-o fiind când a deschis pentru nume mari din afară. Acum este însă aniversare, căci 35 de ani s-au scurs de când a luat fiinţă, deci momentul este numai bun să merg din nou la un concert al celor cinci veterani ai rock-ului. Nu mă încântă locul ales, Piaţa Constituţiei, dar trebuie să recunosc că dimensiunea este numai potrivită pentru lumea strânsă aici, astfel încât să nu avem impresia de gol, dar nici să nu ne respirăm aerul unul altuia nici măcar în apropierea scenei, unde densitatea e cea mai mare. Până să înceapă spectacolul, arunc o privire în jur şi văd cam ce mă aşteptam: public foarte eterogen, rock-eri cu ştate vechi sau adepţi ai discotecilor, bătrâni, tineri şi copii, tricouri cu mortăciuni, cămăşi scrobite şi fulare cu „Ştiinţa Craiova”. Acestea fiind spus, aduceţi tortul şi să înceapă petrecerea!

Valter Popa, Doru Borobeică, Nelu Dumitrescu şi Relu Marin încep  un medley format din piese ce acoperă mai multe perioade Iris, cu Cristi Minculescu în prim plan şi în aceeaşi voce cu care ne-a obişnuit. Nu mai are vitalitatea fizică din trecut, ceea ce este de aşteptat, dar tonusul vocal suplineşte din plin, mai ales că publicul devotat e gata să acorde mult credit trupei care a întreţinut speranţa în „epoca de aur” şi, în special, acestui personaj emblematic pentru rock-ul românesc. Urmează Frumuseţea ta, Vino pentru totdeauna, Mătase albă şi Dulce şi amar, iar la De vei pleca (despre care se pare că mulţi spectatori nu ştiu că-i creaţia Whitesnake – dar ce să-i faci, mai trebuie să asculţi şi puţină muzică pentru astfel de cunoştinţe) apare unicul invitat special al bucureştenilor, Felicia Filip, a cărei voce de soprană de operă electrizează întreaga audienţă. Nu sunt singura care salută decizia celor de la Iris de a avea un singur invitat (dar acela de marcă), evitându-se astfel oboseala provenită din prea multă variaţie; au preferat concentrarea pe un concert clasic, amplu şi sincer, doar ei şi publicul, plus pata de culoare (la propriu şi figurat) dată de „Filipissima”.

Nu pot spune că sunt un fan al activităţii discografice Iris din ultimii ani, aşa că singura piesă care-mi atrage atenţia, prin tenta sa progresivă, este Revelaţie. Părerea mea este că trupa a pierdut cam mult din hard rock-ul de la începuturi, şi nu mă refer la inevitabila modernizare a sunetului, ci la trăirea care a scăzut în intensitate, e lipsită de revolta atât de necesară acestui gen şi a devenit cam „soft”, numai bun în consumul de mase. De aceea mă bucur de prezenţa unor piese mai „rele” sau mai profunde, ca Demagogi, Cine mă strigă în noapte şi, ceva mai târziu, Somn bizar şi Trenul fără naş.

Avem parte de un moment acustic, Noaptea, cu Valter Popa, Cristi Minculescu şi Relu Marin veniţi mult în faţă, până aproape de marginea scenei, cu spatele la un „zid” alb din pânză pe care li se proiectează umbrele. Dincolo de frumoasa piesă, câtă poezie umple acum aerul… Chiar dacă lipseşte seria de invitaţi, nu înseamnă că Iris nu s-a pregătit pentru un concert deosebit, cu aer de retrospectivă, aşa cum orice bătrân face la o aniversare „rotundă”. Aici este vorba de un memento video, un colaj proiectat pe cortina albă: tricolorul cu stema de tristă amintire, titlurile din ziare legate de Iris (totul datat), steagul cu gaură în mijloc, fotografii color din concertele de după Revoluţie – până în anul 2012 când Iris împlineşte mai mulţi ani decât o bună parte din public. Concertul continuă electric, cu Nimeni nu mai plânge, Cei ce vor fi şi revenirea pe scenă a Feliciei Filip pentru Baby. Despre Doamna în negru, care nu mi-a plăcut niciodată (în preluarea şi adaptarea românilor, originalul consider că-i magnific), nu spun decât că putea să lipsească, în opoziţie cu aproape imnul Floare de iris, probabil cel mai deschisă „scrisoare” adresată de trupă publicului său.

După bis, Strada ta, avem un scurt foc de artificii şi ploaie de confeti, dar, cum aproape nimeni nu pleacă şi aplauzele sunt insistente, Iris se întoarce cu ceva pentru „un mustăcios” – I Want to Break Free (Queen), bine regizat şi cu ecou în public. Aşa punctează Iris o venerabilă vârstă, dar povestea nu se opreşte aici, căci primim de pe acum invitaţia la „cheful” de 40 de ani. Ce-o mai fi până atunci, om trăi şi-om vedea, dar poate vom primi câteva mostre ale trupei, din cele mai hard rock, şi până atunci. La mulţi ani, Iris!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s