Hellfest Ziua 3 (Clisson, Franţa)

Dimineaţa „devreme”, după altă noapte dormită pe şest între urlete şi admonestări, ne tăiem venele cu Year of No Light. Muzica francezilor, strict instrumentală de mult timp încoace, este interesantă, dar greu digerabilă. Compoziţiile lungi (Hiérophante, Abesses) pot deveni monotone, mai ales dacă nu eşti cu chef de un doom metal cu două viteze – lent şi pe loc. Dacă ai însă răbdare, piesele prezintă elemente care merită atenţia, din rock-ul psihedelic şi din metal-ul atmosferic şi depresiv; în ciuda tempoului scăzut,  structurile sunt complexe, cei trei chitarişti găsindu-şi uşor locul aici, precum şi clăparul-tobar, care schimbă locul între cele două instrumente, deşi există un toboşar permanent. Atitudinea shoegaze este completată de un joc năucitor de lumini şi umbre, astfel încât jumătatea de ceas ocupată de Year of No Light poate fi văzută ca o scurtă călătorie în lumea muzicală de la capătul conştienţei.

Nu schimb universul, întrucât tot în Valley urcă pe scenă alţi francezi din sfera profundă a muzicii, mult mai cunoscuţi însă şi, în acelaşi timp, mult mai diverşi din punct de vedere compoziţional: Alcest. Pe cei doi membri de bază, Neige (creierul trupei) şi Winterhalter, i-am cunoscut acum ceva timp la Bucureşti, unde cred că au constituit surpriza anului printr-un concert excelent. Ascultând albumele lansate până în acel moment, la care îl adăugăm pe ultimul (Les voyages de l’âme) recent lansat, am descoperit piese din care răzbate tristeţea autentică, inspirat mulată pe sonorităţile cu rădăcini în black metal-ul melodios şi ramuri în post-rock şi shoegaze. Iată de ce mă aflu, în miezul zilei de duminică, în cortul care devine neîncăpător pentru admiratorii trupei în timp ce Autre Temps promovează noutatea discografică. Se vede că Alcest are ceva succes în undeground-ul francez, mai ales că spectatorii ştiu versurile din Les Iris, Percées de Lumière şi Écailles de lune, dându-le glas în timp ce fiinţa le este hipnotizată de Neige. Sunetul clar, expresivitatea vocii şi melancolia instrumentelor te cuceresc, dându-ţi impresia unei lumi ireale şi uşor de destrămat, ca o pânză de păianjen.

Unul dintre numele de pe afiş care a contribuit la decizia pentru Hellfest este Black Label Society, o trupă pe care vreau s-o văd live de când am descoperit-o, în perioada Mafia. Show-ul se anunţă interesant, chiar dacă este la o oră când mai degrabă ai picoti la umbră, cu o bere-n mână, dar craniile de pe microfon şi din dreptul tobelor, crucea şi mătăniile, plus ditamai bannerul în spate cu dragoni înfuriaţi mă mobilizează spre scenă. La Crazy Horse sunt mai puţin atentă la muzică faţă de cât mă concentrez asupra liderului Zakk Wylde, care mă face să mă întreb dacă n-am nimerit într-un film cu indieni. Ditamai penajul care-i înconjoară capul aproape că te face să nu vezi cum îi aleargă degetele pe chitară, dar după ce renunţă la „podoabă” primul lucru pe care-l observi în Funeral Bell şi Overlord sunt intersectările inspirate cu Nick Catanese (chitaristul ritmic, cel cu alte capete de mort în barbă), o figură aproape la fel de pregnanţă ca şi „bătrânul” Zakk. Alături de ei, John DeServio se agită în stil mare, loveşte griful cu palmele ca şi cum basul său ar fi o tobă atârnată de gât, iar în spate braţele tatuate ale lui Chad Szeliga lovesc cu furie şi balans tobele, dovedind că mezinul s-a integrat repede în trupă. În centrul scenei şi al atenţiei rămâne însă Zakk Wylde, un maestru al chitarei recomandat de Ozzy Osbourne, tatăl şi creierul Black Label Society. Fire It Up, cu mega-baloanele sale albe şi negre (imense bile de biliard), arată cel mai bine inspiraţia solistului în ceea ce priveşte tehnica de cântat (Ozzy, cine altul?), fără să se confunde însă cu premergătorul lui. Parade of the Dead şi Godspeed Hell Bound sunt mostre excelente din southern metal-ul practicat de americani, în care se întrepătrund elemente sludge şi un sunet cât se poate de heavy. Soloul prelungit al lui Zakk nu uimeşte pe nimeni, improvizaţiile sunt de efect şi ţin tot publicul în priză, iar Concrete Jungle (preferata mea în acest concert) pune în evidenţă acel distors de chitară prin care recunoşti imediat orice piesă nouă Black Label Society. Stillborn încheie concertul unei trupe extrem de solide şi experimentate şi aş vrea să-i dau calificativul „excelent”. Dar… poate şi pentru că mă aşteptam la ceva de senzaţie, poate şi pentru că personalitatea lui Zakk Wylde face ca trupa să nu fie omogenă nu-l pot cataloga decât drept un concert foarte bun, şi nu remarcabil. Sper ca umbra de blazare să fi fost doar în imaginaţia mea, aştept infirmarea peste două săptămâni, la Bucureşti.

Cum nu am nimic mai bun de văzut în următorul interval (ca deh, nu puteau fi acum Vulture Industries sau Trivium, de exemplu!), zic să arunc un ochi la Walls of Jericho, mai ales că nu fac niciun efort şi rămân la Main Stage. Mai bine mă duceam să mă culc… Îmi pare rău, cu toata priza pe care o au americanii la public, începând cu All Hail the Dead şi A Trigger Full of Promises, eu nu pricep nimic din metalcore-ul care se desfăşoară într-un nonsens agresiv în fata mea. Iureşul amestecat de chitară şi tobe în ceva fără cap sau coadă, precum şi gagica tatuată care urlă şi se dă de ceasul morţii, Candace Kucsulain pe nume, au o grămadă de admiratori în masa agitată de dincolo de gard (pentru fizic? pentru stilul de „cântat”?), însă mie îmi provoacă o singură curiozitate: de ce or ţine unele femei să se sluţească în halul ăsta, mai ales că fotografiile din spaţiul virtual prezintă o figură frumuşică? În fine, mă opresc aici şi-mi fac mea culpa pentru că nu agreez stilul acesta muzical, iar Walls of Jericho nu vine cu nimic ieşit din comun care să mă convingă de altceva.

Între Hatebreed şi Anaal Nathrakh n-am nicio ezitare, chiar dacă îmi contorsionez degetele să scriu numele celor din urmă – de altfel, chiar frontman-ul care-şi spune V.I.T.R.I.O.L. (adică Dave Hunt, „cunoştinţa” recentă de la Benediction) îi apreciază pe cei care reuşesc să pronunţe ciudata denumire; ca fapt divers, este formula cu care îşi începe incantaţia personajului Merlin în filmul „Excalibur” şi ar însemna „respiraţia şarpelui”. Drug-Fucking Abomination deschide un concert brutal şi în acelaşi timp extrem de elaborat, într-un registru în care black metal-ul şi grindcore-ul se amestecă genial cu progressive-ul – dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Furia nestăvilită din Bellum Omnium Contra Omnes şi Between Shit and Piss We Are Born (nu, nu e un titlu gore, ci o reflecţie a unui mare gânditor creştin, Fericitul Augustin) stă pe structuri complexe şi solide, marele plus fiind autenticitatea creaţiilor. Acestea sunt completate de comunicarea pe care Hunt o stăpâneşte foarte bine, rezultatul fiind un public subjugat – lucru cu atât mai mult de apreciat cu cât britanicii au ţinut ani de zile să nu cânte live (aspect abrogat in 2005). Materialul nou, 3, ne dă o idee despre viitorul disc, iar Pandemonic Hyperblast aminteşte de albumul prin care trupa acesta ciudată a scos capul în underground-ul metal. Anaal Nathrakh este de văzut, dar trebuie să te configurezi pentru ceva greu de muşcat, greu de mestecat, greu de înghiţit, aproape nedigerabil şi imposibil de… eliminat (dar la ce vă gândeaţi?!), căci, dacă ai fost atent şi cu mintea deschisă, vei lua apoi fiecare album la disecat.

Una dintre trupele legendare de la Hellfest este, fără îndoială, Blue Öyster Cult, veterani ai rock-ul psihedelic, progressive-ului şi hard rock-ului, aflaţi în al patruzeci şi cincilea (!!!) an de activitate. Şi, cu toate acestea, new york-ezii sunt primeniţi şi proaspeţi, în ciuda unei istorii cu urcuşuri şi coborâşuri până la desfiinţarea temporară. Din formula iniţială a rămas numai chitaristul principal, Buck Dharma, urmându-l îndeaproape solistul-chitarist Eric Bloom, iar The Red & The Black şi Burnin’ for You arată ce poate componenţa din zilele noastre – o muzică autentică, plină de pasiune şi virtuozitate, despre toţi membrii Blue Öyster Cult putându-se vorbi la superlativ. Abilităţle acestora, unicitatea şi diversitatea sunetului sunt puse în valoare de piese precum Buck’s Boogie, Cities on Flame with Rock and Roll sau Then Came the Last Days of May, visătoare sau antrenante, pe gusturile tuturor celor din public. Evident, reacţia cea mai puternică se observă la două hit-uri preluate ulterior de mulţi artişti, Godzilla şi (Don’t Fear) The Reaper, despărţite de un super-solo al lui Dharma. Intensitatea aplauzelor readuce trupa la bis cu See You in Black şi astfel se încheie un concert superb, cu aer retro, lipsit de metal, dar mustind de cea mai bună muzică – chiar dacă, să-l parafrazez pe un bun prieten, n-are grohăieli şi se înţelege scrisul.

Că tot vorbeam de legende – oare ce-o fi Pentagram? Mă refer, bineînţeles, la trupa înfiinţată la începutul anilor ’70 în State şi care se poate revendica uşor drept unul dintre părinţii doom-ului. În 2009 trebuia s-o vedem tot aici, dar anularea concertului a venit cu următoarea motivaţie: controversatul solist, Bobby Liebling, şi-a pierdut proteza; gurile rele spun însă altceva, legat de substanţele interzise de care acesta este amator. Acum însă americanii sunt la post, cu un tobar nou-nouţ (Sean Saley) şi un album lansat anul trecut (de pe care vom auzi numai Into the Ground), plini de energie şi puşi pe fapte mari. Figura de om nebun a lui Bobby Liebling, cu ochii mari şi limba scoasă, mă marchează definitiv de la prima piesă, Death Row, în alte direcţii contrabalansând chitaristul venit, plecat şi revenit de mai multe ori, Victor Griffin, cu mina lui serioasă, de profesionist şi basistul dinamic Greg Turley. În ciuda acestei diversităţi de imagine, Pentagram este un tot unitar şi plin de substanţă, aşa cum arată All Your Sins, When the Screams Come, Forever My Queen şi Review Your Choices – sunet apăsător, atmosferă sumbră, pasaje lente îmbinate cu altele rapide, monotonie zero. După atâta timp în care solistul a băgat pe gât tot ce există, de la alcool la chestii care n-au nume, vocea acestuia şi forma fizică sunt de invidiat, chiar dacă la o primă vedere zici că-i un tataie pe jumătate ramolit. Ei nu, Bobby Liebling este „alive & kickin’”, piesa definitorie Sign of the Wolf (Pentagram) fiind cea mai bună dovadă. De pe acelaşi album de debut, o capodoperă doom, mai apar Relentless şi Dying World, dovedind alături de primele trei că este discul predilect al trupei. Finalul este adus de bis, Wartime, şi tot ce pot spune este că Pentagram tocmai mi-a depăşit orice aşteptări; cei trei ani în care m-am ofticat de absenţă lor la Hellfest 2009 sunt răsplătiţi pe deplin.

Dacă nu există sintagma „geniu nebun”, ar trebui să se inventeze pentru Vegard Sverre Tveitan sau, mai scurt şi mai cunoscut, Ihsahn. După perioadele Emperor, Zyklon-B şi Peccatum, norvegianul a păstrat din fiecare câte ceva – survolează în continuare black metal-ul simfonic, dar principala direcţie este greu de definit, căci termenul de avangardă poate exprima aproape orice. Poate că asta înseamnă „extreme progressive metal”, aşa cum încearcă site-urile de specialitate să-l încadreze, dar adevărul este că muzica acestui ciudat artist este la fel de greu de descris pe cât este de urmărit. Liniile complexe, asimetria, ruperile de ritm şi alternanţa agresiv-melancolic ameţeşte şi încântă deopotrivă audienţa. Eremita, abia lansat, are parte de critici dintre cele mai favorabile, iar Arrival şi The Grave, cele două piese care delimitează concertul, arată şi de ce. Între ele, strania călătorie ne poartă prin albumul de debut, cel care a stârnit la vremea lui rumori şi păreri dintre cele mai diverse, o capodoperă în opinia mea – The Adversary (Called by the Fire), apoi prin angL – disc prin care Ihsahn demonstrează că este decis asupra direcţiei proiectului său solo (Scarab, Unhealer) şi prin alt produs genial, After (Frozen Lakes of Mars, The Barren Lands şi A Grave Inversed). Iar dacă în studio Ihsahn preia toate instrumentele, şi sub aspect compoziţional, şi în ceea ce priveşte execuţia, live predilecţia sa este chitara cu opt corzi. Alte două astfel de chitare, un bas cu cinci corzi, o clapă dublă şi o baterie de război completează formaţia de concert, nimic nefiind în plus pentru a reda exact şi nuanţat complexitatea muzicii Ihsahn. Iar cei din spatele acestor instrumente nu sunt nimeni alţii decât membrii Leprous, acum văzându-se cel mai bine de unde-şi trag inspiraţia propriilor piese, dar şi experienţa scenică de invidiat. Cu o astfel de echipă super-tehnică şi instrumentaţie deosebită, Ihsahn dă unul dintre cele mai bune concerte de la Hellfest.

Rămân în zona metal-ului dur, dar trec la ceva mult mai concret, direct şi onest, excelent pe felia death metal. Este vorba de Suffocation, trupă solidă şi agresivă care se dezlănţuie într-o tiradă nimicitoare: Thrones of Blood, Effigy of the Forgotten, Catatonia, Cataclysmic Purification şi Abomination Reborn – piese care acoperă o perioadă amplă din îndelungata istorie a americanilor. Cum însă death metal-ul tehnic şi brutal nu este chiar în plaja mea de preferinţe, îi ascult din marginea cortului şi observ mai degrabă atitudinea dezlănţuită a publicului pe Pierced from Within sau Funeral Inception, moshpit-urile şi crowd surfing-ul generalizându-se rapid. Abia acum văd, deşi sunt aici de trei zile, că stâlpii de susţinere ai corturilor au fost capitonaţi cu tablă până suficient de sus cât să nu se mai urce nebunii; îmi dau seama cum ar fi arătat concertul Suffocation fără această măsură de securitate – sau îngrădire a spectatorilor, cum vreţi să-i spuneţi.

Dacă ieri am avut ocazia de a revedea Guns N’ Roses, cu Axl în prim plan, astăzi un alt membru marcant din perioada de aur a americanilor apare pe scena de la Hellfest, în fruntea proiectului său solo – intitulat simplu, Slash. Recunosc, mor de curiozitate să văd ce poate Saul Hudson de unul singur (sau, în fine, alături de The Conspirators), mai ales că mulţi încă susţin că el a fost motorul creativ al GNR, iar fără el nici nu vor să audă de grupul în cauză, chit că n-au ascultat sau văzut nimic nou. Cum însă celebra trupă este în formă maximă, evident că mă întreb ce are Slash (artistul şi ceata sa de muzicieni) de spus. Nu este de mirare că cele mai multe piese sunt de creaţie recentă, de pe cele două albume lansate sub titulatură solo (One Last Thrill, Standing in the Sun, Halo, Anastasia şi You’re a Lie de pe noul Apocalyptic Love, respectiv Ghost şi Back from Cali de pe Slash), dar apare şi ceva de pe încercarea anterioară de afirmare – Slither (Velvet Revolver). Prima impresie? În ciuda hard rock-ului înfipt şi energic, temperat pe alocuri de pasaje blues, muzica îmi pare lipsită de viaţa sau, mai precis, de suflet. Compoziţiile nu-mi spun nimic, chiar dacă vocea lui Myles Kennedy (Alter Bridge) nu-i lipsită de calitate, iar Slash însuşi este în formă chitaristică. Mă bucur mai mult de faptul că în sfârşit îl văd pe celebrul mulatru, cu ditamai pleata şi jobenul, care făcea furori între fete acum vreo cincisprezece ani, decât de piesele unei trupe potrivite mai degrabă să facă atmosferă într-un bar de rock (cu succes, aş zice) şi nu să deschidă pentru headliner-ul ultimei zile de festival. Aşa cum mă aşteptam, apar şi piesele Guns N’ Roses – Nightrain, Mr. Brownstone, Sweet Child o’ Mine şi Paradise City – care au într-adevăr succes la public, dar nu în aceeaşi măsură ca ieri, toate aceste cântece având un ecou mult mai puternic atunci când au venit dinspre trupa-mamă. Solistul imită uşor timbrul lui Axl şi chiar îi adaugă ceva în plus (datorită registrului mai larg, a vocii mai flexibile), dar altfel chiar şi binecunoscutele piese sună întrucâtva plat, precum întregul concert – dezamăgirea festivalului, decretez eu acum.

În schimb, Ozzy Osbourne este fix ce mă aşteptam, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă am fi uşor maliţioşi, ţinând cont de faptul că iniţial trebuia să cânte Black Sabbath, putem spune că Ozzy & Co. sunt o umplutură ilustră, de lux. Alături de colegii cu care a cimentat trupa din jurul său – Gus G. (chitară), Rob „Blasko” Nicholson (bas), Adam Wakeman (clape) şi Tommy Clufetos (baterie) – Ozzy Osbourne este un magnet al privirilor şi urechilor cum numai o legendă Black Sabbath şi nu numai poate fi. Dacă la început, pe Bark at the Moon, vocii sale atipice îi ia ceva să se încălzească, apoi Ozzy îşi dă drumul într-o suită excelentă şi îndelung aplaudată, în ciuda duşurilor cu apă rece cu care artistul îşi spală publicul aflat deja în bătaia unei ploi torenţiale – Mr. Crowley, Suicide Solution, Shot in the Dark şi primul cântec Black Sabbath, Rat Salad. De acum intră în scenă partea cu „& Friends” de pe afiş, adică Slash şi Geezer Butler în prima fază, pentru a continua seria de piese-cult – Iron Man, War Pigs şi N.I.B., cărora singurul lucru pe care li-l poţi reproşa este că nu sunt prezentate de trupa care le-a creat. Ca fapt divers, tocmai observăm că Slash cântă pe aceeaşi scenă ca şi GNR, zilele diferite fiind doar un detaliu. Când ploaia se înteţeşte şi mai mult, transformând spaţiul concertului într-o mocirlă până la glezne, şi după ce însuşi Ozzy îşi toarnă o găleată de apă în cap (alo, tataie, vezi cu reumatismul ăla!), pe scenă urcă alt vechi colaborator al său, Zakk Wylde – din nou nicio surpriză, doar o alegere inspirată, ca şi Crazy Train, o scurtă revenire în repertoriul Ozzy Osbourne. Cam asta fuse, scurt, intens şi la obiect, cu un frontman care nu se dă bătut de vârstă, fragilitate fizică şi istorie personală zbuciumată, ci dă în continuare totul celor fanilor devotaţi. Toţi prietenii din turneul care a suplinit datele deja adjudecate de Black Sabbath (ce n-au mai putut fi onorate) apar la bis cu hit-ul incontestabil al trupei legendare: Paranoid.

În torentele insistente, alegerea între Lamb of God şi Dimmu Borgir (poate cea mai dificilă din tot festivalul) devine dintr-o dată mai uşoară şi ne refugiem la protecţia oferită de cortul Temple. În timp ce se finisează ultimele detalii pentru un sunet a cărui acurateţe este vitală, din apropiatul Valley se aude ceva ciudat, cu trei note pe minut şi sugestii legate de vene – este cult-band-ul Sun O))), cel care va da, alături de norvegienii mei, stingerea festivalului. După o aşteptare care parcă nu se mai termină, Mourning Palace dă tonul unui regal muzical, înconjurat de lumină difuză şi mult fum. Dacă facem abstracţie de costumaţia celor şase membri din formaţia de concert pe care unii o consideră figuraţie ieftină (deşi n-ar trebui, căci totul completează un concept), nimeni dintre cei prezenţi nu poate ridica nicio obiecţie faţă de calitatea concertului Dimmu Borgir. Un ceas este mult prea puţin pentru ca trupa să acopere toate punctele esenţiale ale carierei sale, dar piese precum Spellbound (by the Devil), Vredesbyrd, Kings of the Carnival Creation şi Puritania conturează un univers malefic, dens şi plin de farmec, cu Galder dezlănţuit asupra chitarei, Silenoz torturând basul şi Shagrath un adevărat frontman, cu toată răutatea gesturilor sale teatrale. Daray (baterie) şi Cyrus (chitară) completează echipa pe scenă, cărora li se alătură Gerliz, care în spatele clapelor şi computerului ar trebui să primească mai mult credit decât la prima vedere, căci contribuţia lui la atmosferă este vitală. De fapt aceasta este dilema concertului – dincolo de autenticitatea pieselor trase în studio, cât din prestaţia Dimmu Borgir este cu adevărat live şi cât vine de pe clapă/bandă? Sunetul clar pune în valoare fiecare instrument, dar acest semn de întrebare rămâne. Aşa cum aleg multe trupe, accentul este pus pe ultimul album, cu Dimmu Borgir, Ritualist şi Gateways, iar bisul aduce alte două compoziţii deosebite – The Serpent Offering şi Progenies of the Great Apocalypse, punând astfel capăt unui concert superb. Cu siguranţă, nu regret alegerea făcută, căci norvegienii au o prestaţie impresionantă, în care imaginea nu pune în umbră muzica, dar îi măreşte efectul.

Urmează un somn extrem de scurt, tulburat de ideea de a strânge cortul pe ploaie, ridicarea ancorei la prima geană de lumină, marş forţat până la gară, două trenuri cu somn cât cuprinde, escală în Paris pentru un teanc de benzi desenate (adică banii pe care nu i-am cheltuit la festival), Charles de Gaulle şi din nou acasă; pentru curioşi, tot drumul (zbor de linie, TGV, tren personal) ne-a costat 576 euro, două persoane. Dacă ar fi să trag o linie, singurele minusuri pe care le-aş lega de Hellfest ar fi comasarea scenelor Altar şi Temple sub acelaşi cort (ceea ce a dus la suprapunerea probelor de sunet de pe o scenă cu prestaţia trupei de pe cealaltă), numărul prea mic duşuri şi, mai ales, de toalete ecologice în camping şi la festival (de unde cozi interminabile în cele mai delicate momente şi mirosul de urină de lângă garduri, devenit crunt în ultima zi), precum şi prea puţine obiecte la merch-ul oficial (duminică nu mai era mai nimic). Aspecte pozitive? Oho, şi câte-ar fi! Mi-e teamă că în următoarea enumeraţie să nu uit ceva esenţial, îmi dau deci silinţa: numele de pe afiş (în primul şi-n primul rând, Hellfest devenind de câţiva ani o concurenţă serioasă pentru Wacken), pitorescul Clisson şi amplasarea la marginea lui, tabăra enormă de corturi cu stâlpi care ajută la identificat cortul, toaletele golite şi curăţate de mai multe ori pe zi, Leclerc în apropiere şi bine aprovizionat, sentimentul de siguranţă (n-am auzit de furturi, scandaluri şi bătăi), bodyguarzi extrem de calmi şi care au, pare-se, ceva în comun cu metal-ul, public pestriţ şi demenţial (dar şi foarte civilizat), Metal Corner cu proiecţii de concerte şi meciuri, loc de încărcat mobilele la panouri solare (gratuit), sunet foarte bun la cele mai multe concerte şi la un volum care să nu depăşească toleranţa (eu am folosit dopurile doar în photopit, în rest n-am simţit nevoia – deci se poate!), dopuri de urechi de vânzare în incinta festivalului şi cele mai simple distribuite gratuit, zonă VIP cu tot ce trebuie şi spaţiu pentru presă ultra-profi (prize multe, computere, acces la net, sală de conferinţe, „colţuri” pentru interviuri), pahare şi halbe personalizate cu emblema Hellfest, zona foarte largă pentru public şi, foarte important, pe pământ moale cu petice de iarbă (nu ciment, nu asfalt), Extreme Market (!!!), precum şi atmosfera nebună şi fermecătoare a întregului festival de unde n-am mai fi plecat, în ciuda oboselii. Sper să nu treacă încă trei ani până la următoarea revenire… Dar până atunci: Libérez l’apéro!

P.S.: Cifre oficiale: 112000 de spectatori, un nou record şi, probabil, o limită care n-ar trebui depăşită pentru confortul şi siguranţa tuturor.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s