Hellfest Ziua 1 (Clisson, Franţa)

După trei ani de tergiversări, calcule, îndoieli şi tentaţii, ne-am hotărât: Hellfest, venim! E adevărat, decizia s-a luat pe vremea când pe afiş strălucea Black Sabbath, dar cum britanicii şi-au anulat, din cauza bolii lui Iommi, toate concertele din turneu cu excepţia regalului de la Londra, se pare că şi restul a rămas la fel de îmbietor pentru a străbate destul de mulţi kilometri cu avionul, trenul de mare viteză şi personalul dintre Nantes şi Clisson – helltrain. Plecăm de joi de la Bucureşti, la Paris urcăm într-un TGV ultra-rapid unde dăm peste nişte danezi amatori de băutură (o bere n-ar fi dat şi ei!) veniţi să vadă cursa de la Le Mans, iar escala de noapte o facem în Nantes, la un prieten al lui Paul, unde ne delectăm cu o pizza fenomenală şi primul rând de bere din cele multe ce vor urma – fără număr, fără număr… Dimineaţă ne îmbarcăm devreme în personal, cu rucsacuri cât casa (cortul şi izoprenele înăuntru – airplane-proof), alături de alţi hellfest-işti de toate naţiile, locul de lângă noi ocupându-l un britanic între două vârste cu care intrăm în vorbă – că doar avem lipici la toţi ciudaţii (şi aici numai lipsă nu-i) – şi aflăm cum a fost la celebrul Black Sabbath de la Londra. Bine că ajungem repede la destinaţie, că ne-am face seppuku.

Clissonul îl regăsim aproape neschimbat, acoperit acum cu un cer negru şi ameninţător, dar altfel cu acelaşi aspect romantic, cu podurile sale arcuite peste Sevra, căsuţele rustice etajate pe dealuri şi străzile contorsionate, pavate cu piatră, care ies din centrul istoric spre periferii. Mica Toscana, i se mai spune, şi pe bună dreptate. Ca şi în 2009, indicatoarele spre locul festivalului sunt la tot pasul, iar dacă ai dubii te poţi ghida după şirurile de rockeri încărcaţi sau maşinile în boxele cărora bubuie grohăieli şi altele asemenea. Ne luăm acreditările şi, ca doi melci transpiraţi, căutăm loc de cort în imensitatea de camping împărţit în zone, delimitat de pădure şi traversat prin mijloc de o plantaţie lată de viţă de vie. O fi el mare, dar, cum suntem deja în prima zi de festival, locuri libere nu prea mai sunt, mai ales că am luat cortul cel mare şi terfelit, să avem spaţiu şi noi şi berea, şi nici să nu plâng când va cădea vreun matolit peste el. În sfârşit găsim ceva liber în Zona Verde, ridicăm vila şi ne grăbim în Leclerc, pentru mâncare şi băutură – nu de alta, dar ştim ce scoruri sunt în Metal Corner, zona de relaxare dintre camping şi festival. Evident că magazinul e plin de alde noi, gălăgioşi şi puşi pe glume, dar localnicii par a se fi obişnuit, iar personalul este cât se poate de amabil. Nici nu-i de mirare, ţinând cont că în astea trei-patru zile fac mai multă vânzare decât în tot anul – ca dovadă, stocul de bere trebuie reîmprospătat des şi cu felurite sortimente, dintre care trappistele sunt cele mai cele (noi vom începe însă cu o Celtika de 9 grade). Nici când vreun descreierat dă tonul cu un fluierat şi toţi cei care se simt izbucnesc într-un urlet nu se supără nimeni – fie că le place, fie că nu, clissonezii s-au obişnuit cu ciudaţii inofensivi de la Hellfest. În fine, mai sunt unii de protestează – prin presă şi la nivel politic – dar asta-i altă poveste şi sper ca şi pe viitor monsieur Ben Barbaud să surmonteze beţele puse-n roate de diverse grupări şi să păstreze festivalul la Clisson, în complexul Val de Moine. Sunt convinsă că zeci de mii de oameni sunt de părerea mea. Nu am cifrele oficiale, dar anul trecut festivalul a fost sold-out, cu 80000 de spectatori în fiecare zi, şi nu cred că acum se lasă mai prejos.

Reveniţi la camping, suntem gata de concertele de pe cele şase scene, unele alternativ, altele, din păcate, simultan. Dar până acolo avem tot timpul să admirăm menajeria care este publicul Hellfest şi în rândurile căreia ne înscriem cu mândrie, chiar dacă faţă de unii (mulţi!) avem aspect de corporatişti. Admirăm tatuajele, pierce-urile, vestimentaţia şi coafurile colegilor de metal, inspectăm cu plăcere „accesoriile” puse la dispoziţie de organizatori (zona de încărcat gratuit mobilul la panouri solare, centrul de presă cu conexiune la internet şi sală de conferinţe, restaurantele, ecranele pe care se dau meciurile de la Euro, scenele cu animatoare şi aşa mai departe) şi salivăm abundent în imensul cort Extreme Market unde au cam… tot! Tricouri, CD-uri, viniluri, accesorii goth sau viking, bijuterii, încălţăminte în genul New Rock, cărţi (inclusiv manga), postere şi câte şi mai câte, de la foarte ieftine la foarte scumpe, încât astea trei zile numai acolo am sta. Dar am venit aici pentru altceva, aşa că ne urnim către locul unde corturile Altar (death&co) şi Temple (black&co) îşi împart genurile extreme şi publicul.

Începem în forţă cu Benediction – un concert exploziv, animat de vocalul Dave Hunt, artizanul unui circle-pit general. Britanicii sunt, aşa cum mă aşteptam, închegaţi şi extrem de direcţi, adepţii unui death metal fără compromisuri şi fără ocolişuri. Din păcate însă, este singurul concert la care sunetul nu-i ce ar trebui să fie, drept pentru care chitarele se aud confuz şi tehnicitatea trupei nu poate fi constatată. Nu sunt foarte familiară cu Benediction, mai ales cea din ultimii ani, aşa că recunosc numai Subconcious Terror şi Jumping at Shadows. Din dialogurile cu publicul, care nu sunt puţine, remarc numai îndemnurile la un pogo devastator; în rest, cuvintele lui Hunt sunt acoperite de probele de sunet de la Altar – cam singurul minus al festivalului, deşi înţeleg că s-a dorit plasarea ambelor scene sub acelaşi cort enorm tot pentru avantajarea publicului.

Urmează Molly Hatchet faţă de care am eu o curiozitate personală, dar nu şi mari aşteptări. Cu această ocazie ajung la Main Stage-uri, acolo unde se vor perinda, ba pe una, ba pe cealaltă, marile nume ale festivalului. Cei şase americani nu chiar tineri sunt adepţii unui southern rock cu „derapări” spre metal, dar şi cu accente de blues, antrenant, cântat cu plăcere, chiar dacă de mai bine de treizeci şi cinci de ani. Nu, Molly Hatchet nu-i vreo revelaţie, dar modul cursiv în care derulează ritmuri folclorice americane şi improvizaţiile chitaristice (Been to Heaven – Been to Hell) o fac interesantă şi o recomandă, mai ales că în public se simte o infuzie de energie. De aici şi steagurile sudiste care se agită necontenit, de la Whiskey Man la Flirtin’ with Disaster.

Revenind la durităţi, mă aştept să văd Vomitory, aşa cum apărea în broşura lansată şi on-line, dar ridicată şi la faţa locului. Programul însă s-a mai schimbat, aşa cum aş fi aflat dacă luam un fluturaş de la cei care împărţeau la intrare. În fine, după o vreme mă dumiresc că pe scenă se desfăşoară trupa autohtonă Gorod, evident cu priză la public şi datorită familiarităţii cu acesta, dar şi pentru că death metal-ul tehnic al francezilor nu este lipsit de ecou. Fără a avea pretenţia de originalitate, cei cinci punctează suficient de brutal pentru împătimiţii genului, dar corect şi elaborat. Nu voi da fuga să le cumpăr albumul proaspăt lansat (A Perfect Absolution), dar nici nu-mi pare rău că am nimerit la show-ul lor.

V-aţi aştepta ca o trupă încadrată mai degrabă la genul doom să facă spectacol super-energic, în condiţiile în care nu se numeşte nici Cathedral, nici Candlemass? Primul concert în Valley, scena „patronată” de Rock Hard, mă aduce în spaţiul înghesuit şi întunecos al cortului de doom „şi asociaţii”. Aici, învăluiţi în fum rosu-portocaliu (Red Tide Rising), britanicii de la Orange Goblin încep un show surprinzător de dinamic, cu tobe rapide şi riff-uri care se succed mult mai repede decât permite genul. Ce-i drept, Orange Goblin nu adoptă un doom metal pur sânge, ci îl amestecă din plin cu stoner, heavy şi chiar, pe alocuri, puţin hard rock. Solistul Ben Ward, masiv, tatuat, cu o voce profundă, captează întreaga atenţie a audienţei, iar piese precum Acid Trial, The Fog şi Blue Snow pun lumea în mişcare. În mod clar, cu toată atmosfera apăsătoare a pieselor, nu asist la un concert clasic de doom, iar monotonia nu se înfiinţează deloc la Orange Goblin. Din contră, finalul cu Scorpionica vine parcă prea repede şi constat că tocmai am marcat prima surpriză plăcută la Hellfest 2012.

Astăzi mai avem câte o pauză pe ici, pe colo, când scenele sunt animate de trupe care ne spun prea puţin sau chiar nimic. Profităm de ele pentru lăsat bani în Extreme Market sau vreo tură până la cort (cam jumătate de oră în pas alert, în cel mai bun caz), unde golim sticlă după sticlă – chiar dacă nu-i rece, berea de la cort e mult mai ieftină decât cea din zona de concerte, unde un pahar e 3 euro, iar o „halbă” de 1,4 litri 12; o astfel de halbă tot vom cumpăra, dar pentru recipientul în sine, personalizat pentru festival. Din fericire, nu uităm pelerinele, căci vremea capricioasă îşi va face de cap zilele astea.

La Lynyrd Skynyrd merg mai mult împinsă de la spate, într-un moment în care curiozitatea se dădea bătută în faţa lipsei de somn. Poate şi din cauza oboselii nu gust în totalitate show-ul americanilor, deşi acesta este energic şi cu mare priză la public. Steagurile sudiste s-au înmulţit, delimitând bine un Skynyrd Nation, iar spectatorii sunt prinşi în mrejele unui southern rock de la el de-acasă, venit direct de la unul dintre principalii săi promotori. În această zonă, în care au loc pe deplin şi blues-ul şi country-ul, Lynyrd Skynyrd e o trupă-cult şi nu-i de mirare că din 2006 face parte din Rock and Roll Hall of Fame. Din concertul de la Hellfest, ceea ce-mi rămâne mie în minte este măiestria chitarelor, solo-urile fondatorului Gary Rossington fiind adevărate bijuterii muzicale. În ciuda istoriei lungi, trupa are un aspect proaspăt şi ştie să întreţină atmosfera (Gimme Back My Bullets, Whiskey Rock-a-Roller), iar refrenele agăţătoare transformă publicul într-un imens cor, căruia i se dă cuvântul la Sweet Home Alabama.

Am zis cumva că Valley e scena doom „şi asociaţii”? Poate că mai corect era „şi ciudaţii”, aşa cum voi constata la Hank III – mai exact Hank Williams the 3rd, nepotul celebrului muzician country. Alăturarea unor piese country (Smoke and Wine, Tennessee Driver, Rebel Within) şi tot ce presupun acestea – chitară acustică, contrabas, vioară, banjo, dar şi dans plin de voie bună, ca la o serbare câmpenească – şi a unei compoziţii doom (Living Beyond Doom) – atmosferă apăsătoare, ritmuri lente şi grele – este cel puţin stranie, dar efectul îţi stăruie mult în minte. Mai mult de atât rămâne vocea piţigăiată şi nazalizată a lui Hank, fermecătoare în ciudăţenia sa, care imprimă unui concert Hank III eticheta: de văzut!

Şi am ajuns la capul de afiş al serii, deşi la final voi avea ceva dubii despre cine va fi fost de fapt headliner-ul. Cu Th1rt3en un super album lansat anul trecut, Megadeth are în faţă un show complet; piesele recente (Never Dead, Headcrusher, Guns, Drugs & Money, Whose Life (Is It Anyways?), Public Enemy No. 1) sunt cunoscute deja de marea majoritate a publicului, cele vechi nasctrăiri din cele mai diverse, iar Dave Mustaine, de sub claia de păr roşcată, este mai vorbăreţ ca oricând. Sunetul foarte bun favorizează fineţurile din chitara liderului, în timp ce virtuozitatea lui Chris Broderick nu mai poate fi pusă la îndoială, iar basul ca singur acompaniament al vocii (Dawn Patrol) demonstrează poziţia cimentată în grup a lui Dave Ellefson după reîntoarcerea de acum doi ani. Hangar 18, Trust, In My Darkest Hour, She-Wolf, Poison Was the Cure şi Sweating Bullets sunt puncte de maximă intensitate într-un concert excelent; în mod cert, Megadeth se află într-un apogeu al formei şi al carierei, afişându-se ca o trupă extrem de bine închegată şi plină de inspiraţie, atât în studio cât şi live. Dacă tensiunile care i-au dezbinat şi le-au încâlcit istoria nu se vor repeta, americanii vor ţine mult timp la înălţime steagul thrash-ului melodios, fiind deja între cele mai bune trupe ale genului. Dovada? Câteva zeci de mii de oameni scandează pe ritmul riff-urilor din Symphony of Destruction: mega-deth, mega-deth, iar versurile aproape recitate din Peace Sells sunt dublate de tot atâtea voci; are sens să spun ceva despre A tout le monde în cazul unui public 65% francez? Chiar dacă în concert Megadeth nu are acelaşi efect de tanc ce trece peste tine (cum am simţit de curând la Slayer), forţa trupei e mai subtilă şi farmecul mai mare, căci ai timp s-o studiezi, s-o admiri şi să decantezi. Holy Wars… The Punishment Due şi Mechanix, amintind de două dintre cele mai apreciate albume, sunt prinse la final într-un medley prin care Megadeth îşi ia adio de la fani: „You’ve been great and we’ve been Megadeth”. Într-adevăr, un public grozav pentru un concert pe măsură, iar în ceea ce priveşte Megadeth, atât: superb!

Seara însă nu s-a încheiat, întrucât urmează ceea ce a fost pentru mine toată ziua cel mai aşteptat concert: King Diamond. Cum am ratat singura apariţie în România, iar de atunci a suferit o operaţie de triplu by-pass încât credeam că nu-l voi vedea niciodată, interesul meu pentru artistul danez este justificat. Povestea, căci un show King Diamond este o poveste în care contează fiecare aspect, nu doar cel muzical, povestea deci începe cu The Candle, ca şi istoria trupei. Decorul este desprins dintr-un film de groază, cu cranii de demon, vitralii întunecate, însemne blasfematoare, grilaje şi ceaţă, iar ploaia care cade mărunt completează peisajul horror. Din capul scărilor, cel care dirijează un spectacol heavy metal aproape bolnav este însuşi King, având faţa vopsită cu cruci întoarse, iar ca baghetă microfonul dintr-o tibie şi un femur încrucişate. Actori în acest teatru macabru nu sunt doar membrii trupei, ci şi personajul feminin recurent, mai întâi Bunica (Welcome Home), la final Abigail (The Family Ghost), iar între aceste momente în diverse alte ipostaze, toate din lumea tenebrelor. Iar King cântă – şi, vai, cum mai cântă, impecabil, energic, cu un falset de invidiat şi cu o expresivitatea a vocii de te trec fiori pe şira spinării, iar susţinerea prin vocea Liviei Zita (soţia şi partenerul de afaceri al lui King) îi rotunjeşte vârfurile ascuţite. Sunt câteva momente (exemplu: Voodoo) în care mă întreb la modul cel mai serios dacă nu face play-back, atât de inuman de corectă îi este vocea. Nu, King nu face play-back, dar se înscrie în liga selectă a celor mai buni solişti de heavy metal, alături de cel pe care-l citează el însuşi la influenţe, Dio. Show-ul continuă din spatele gratiilor în „ritmuri” de cazma (At the Graves, Up from the Grave), apoi întunericul şi fantezia telurică se revarsă dinspre King Diamond şi îmbracă tot publicul – Dreams, Sleepless Nights, Shapes of Black. Între toate acestea, Matt Thompson strecoară un solo de tobe, iar genialul Andy LaRocque nu scapă ocazia de a ne arăta ce poate şi singur. Căci în contextul King Diamond, rolul său este de neînlocuit, numele chitaristului fiind legat de trupă aproape la fel de mult ca cel al liderului. Nu este uitată nici activitatea din Mercyful Fate, trupă aflată de ceva ani în pauză, cu o invitaţie rău-prevestitoare – Come to the Sabbath, iar linia se continuă natural cu Eye of the Witch şi, la bis, Halloween, înainte ca trupa să se retragă. Dar insistenţele publicului, în ciuda ploii şi a noroiului, îi readuc pe danezi pe scenă, pentru „ceva lung” cum promite King: Black Horsemen şi tacâmul este complet. Un spectacol fantastic, artă muzicală şi vizuală desăvârşit desfăşurată în jurul subiectelor întunecate. O poveste pentru cei tari de înger, dar şi pentru cei mai exigenţi esteţi care ar observa-o fără prejudecăţi. Iată concertul serii, şi nu spun asta pentru că aş avea vreo obiecţie faţă de Megadeth (a se reciti paragraful de mai sus), ci pentru ca premiera King Diamond m-a lăsat fără cuvinte. Este ora 2 şi somnul a fost speriat de horror-show-ul tocmai încheiat.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Hellfest Ziua 1 (Clisson, Franţa)

  1. Eram sigura ca sunteti si voi pe-acolo… dar n-aveam nici numarul tau, nici pe-al lui Paul 😦

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s