The Animals (The Jukebox, Bucureşti)

Până în dimineaţa zilei de 10 mai m-am tot întrebat care să fie alegerea mai bună: concertul unui grup pe care-l ascultau şi părinţii mei, The Animals, a cărui piesă cea mai cunoscută este definitiv gravată în istoria rock-ului mondial sau reuniunea autohtonei Krypton, adică un grup cu care creştea cândva rebeliunea mea adolescentină. Am ales până la urmă în favoarea englezilor, mai ales că data trecută le-am trecut cu vedea concertul şi, măcar o dată, trebuia să aud şi eu live despre „casa soarelui-răsare”.

Cum trupa care a colorat în felul său anii ’60-’70 s-a spart demult, o hotărâre judecătorească a dat câştig de cauză în ceea ce priveşte numele nu vocalului Eric Burdon, ci tobarului John Steel căruia i se adaugă clăparul Mick Gallagher (primul înlocuitor al altui fondator, Alan Price); chiar şi aşa, pe afiş putem vedea titlul The Animals & Friends, „prietenii” fiind evident cei doi membri mai recenţi, vocalul-basist cu picioare goale şi admiraţie pentru cultura amerindiană, Pete Barton şi tânărul chitarist Danny Handley. Cam astfel se prezintă astăzi legenda The Animals, în mod clar fără aceeaşi notorietate din tinereţe, dar uimitor de proaspătă şi închegată.

Cei doi piloni, deşi aflaţi la o vârstă respectabilă, nu-s deloc prăfuiţi, iar dacă lui John Steel, aparent firav, nu-i lipseşte deloc energia şi vâna necesare unui toboşar, Mick Gallagher se remarcă prin virtuozitatea cu care struneşte clapele, trecând de la jazz la clasic şi înapoi. Deşi asupra lui Danny Handley planează un con de umbră – la propriu, căci greu îl vezi într-o lumină mai clară – chitara lui păstrează toată istoria rock-ului, bazată pe blues şi ajungând la perioada psihedelică. În acest timp, lui Pete Barton nu i se poate reproşa nimic în ceea ce priveşte postura de frontman şi, chiar dacă vocea sa nu are aceleaşi calităţi ca a lui Eric Burdon în tinereţe, este la fel de potrivită pentru muzica The Animals: caldă, melodioasă, nelipsită de personalitate, antrenantă la piesele ritmate, melancolică în fragmentele lente, expresivă şi plină de feeling indiferent de tempo.

Setlistul este echilibrat şi pe gustul tuturor, vechi piese The Animals şi cover-uri din aceeaşi arie muzicală – Bring It Home to Me, It’s My Life, Bright Lights, Big City, Baby, Let Me Take You Home, Around and Around, Dimples, Green Onions, Hallelujah, I Love Her So, We’ve Gotta Get Out of This Place, I Got My Eyes On You, respectiv I Put a Spell on You (Screamin’ Jay Hawkins), I Believe to My Soul (Ray Charles), Soul Man (Sam & Dave), Sitting on the Dock of the Bay (Otis Redding), CC Rider (Ma Rainey); se cântă şi se dansează, se aplaudă şi se aclamă, iar atmosfera creată de public compensează pentru numărul mic de spectatori. Dar cântecele care aprind atmosfera sunt Don’t Let Me Be Misunderstood (Nina Simone), Boom Boom şi, bineînţeles, cel care este sinonim cu numele trupei şi care şi-a pus amprenta asupra rock-ului mai mult decât tot restul repertoriului englezilor, House of the Rising Sun. Fie şi numai aceste trei piese şi pot spune că nu-mi pare rău că am ales o seară în compania The Animals, fie ea adăugată şi completarea „& Friends”.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s