Theatres des Vampires, JTR Sickert, Tiarra & Lunocode (Club Wings, Bucureşti)

În seara aceasta, clubul Wings devine scenă de teatru, iar protagoniştii se ascund de soare, se hrănesc cu sânge şi îşi au sfârşitul într-un glonţ de argint. Sună a roman de Anne Rice? Nu sunteţi departe, căci romanciera americană este citată că principală sursă de inspiraţie pentru Theatres de Vampires, trupa care ţine capul de afiş al unui concert ce se anunţă cu vărsare de sânge. Dar aceasta se va întâmpla ceva mai încolo, după un intro prelungit, căci nu mai puţin de patru trupe urmează să cânte în deschidere. O seară lungă deci…

Prima dintre ele ar fi fost Eufobia; se pare însă că, din cauza faptului că show-ul de la Sofia a fost anulat din lipsă de spectatori, deather-ii bulgari au fost scoşi din programul de la Bucureşti. Chiar dacă îmi pare rău pentru ei, mai ales că există ceva legături cu scena metal românească (lansarea primului album la Axa Valahă şi conceperea artwork-ului pentru ambele discuri de către Costin Chioreanu), nu pot spune că regret teribil. Şi asta dintr-un singur motiv: deşi înţeleg rolul trupelor de deschidere, precum şi oportunitatea care li se oferă, patru sunt deja prea multe pentru un concert care nu-i festival. Fără să vrei, atenţia îţi scade pe măsură ce trece timpul şi, când ajungi la artistul principal, numai antrenat nu mai eşti. Iar când acesta vrea să te lase şi fără ultima picătură de sânge, cum se întâmplă astă-seară, nu ştii dacă mai are ce.

Conaţionali cu headliner-ul alături de care sunt în turneu, dar abordând un alt stil muzical, italienii de la Lunocode par oarecum rătăciţi între atâtea prezenţe ale metalului, dacă nu extrem, măcar tenebros. Adeptă a power/prog-ului, tânăra trupă tocmai a lansat albumul de debut, la mai puţin de trei ani de existenţă şi după un EP promiţător, iar Celestial Harmonies este piesa centrală a scurtului lor program, iar atenţia e captată de „felina” roşcată de la voce, Daphne Romano. Lunocode este un joc de cuvinte, între rusescul „lunokhod” (serie de vehicule radioghidate destinate explorării suprafeţei Lunii) şi englezescul „code”, potrivit temelor abordate de trupă, care se învârt în jurul universului, explorării şi filosofiei. Aşa spune teoria; practica, cel puţin din seara aceasta, nu lasă loc la prea multe filozofeli. Dacă în privinţa ţinutei solistei pot exista controverse (unii spun că-i super, alţii îi atribuie „conceptul” de piţi-goth), când vine vorba de trupă nu prea sunt păreri contrare: Lunocode este extrem de limitată muzical, coeziunea e aproape nulă, iar identitatea, fie ea şi copiată, lipseşte cu desăvârşire. Pantalonii de trening ai chitaristului sunt cireaşa de pe tort şi încă mă întreb ce-i power sau progresiv în toată afacerea asta. Dacă mai adaug şi sunetul defectuos, concertul Lunocode este pierdere de vreme într-o seară şi aşa încărcată. Părerea mea.

Aprofundând zona gothic metal-ului, ajungem la Tiarra, trupă cunoscută destul de bine în underground-ul românesc datorită prestaţiilor live foarte bune şi a albumului de debut Post Scriptum. Cu un nou EP la activ, Le Monde des Tenebres (se pare că limba franceză este apreciată în această zonă muzicală), şi cu o atitudine de gothic metal de la muzică la înfăţişare, se poate spune că Tiarra este una dintre puţinele trupe de gen de la noi cu o activitate cât de cât constantă. Prestaţiei live nu i se pot reproşa prea multe, căci, în ciuda numărului mare de membri (opt), trupa are coeziune bună. Vioara şi violoncelul picură accente clasice, ce se întrepătrund cu influenţele din death/doom (în care se simte agresivitatea chitare, basului şi tobelor) şi darkwave (bine punctate de clape). Şi aici avem clasicul duel al vocilor, antagonismul celest-teluric sau frumoasa-şi-bestia, care nu aduce nimic original, dar este inspirat realizat. Există falsuri şi nesincronizări, dar bucureştenii îşi fac bine şi cu plăcere treaba, iar prezenţa scenică are un farmec aparte, amintind de Haggard. Un singur lucru am de obiectat, fără să arăt cu degetul: chiar dacă nu mă omor după hainele goth, le înţeleg şi le apreciez în contextul muzical, dar părerea mea este că trebuie să le alegi şi după cum arată pe tine, nu doar pe manechinul din vitrină. Atâta tot. După ghinionul de anul trecut, când Tiarra trebuia să deschidă pentru aceiaşi Theatres des Vampires, dar a rămas fără tobar, se pare că acum au avut norocul unui concert reuşit – dovadă faptul că nu scapă de pe scenă fără bis.

Tot din Italia vine şi J.T.R. Sickert, o altă faţetă a atmosferei serii. Parcă am fi la un atelier literar al jocurilor de cuvinte, căci numele trupei provine din prefixarea numelui pictorului german Walter Sickert cu J.T.R., acronim pentru Jack the Ripper, personaj în legătură cu care pictorul s-a arătat extrem de interesat pentru ca, mai târziu, să fie suspectat de criminalişti ca fiind un complice sau chiar celebrul criminal. Revenind la partea muzicală, stilurile abordate de J.T.R. Sickert sunt electro/industrial şi gothic metal (dar în special industrial), iar recuzita şi atitudinea italienilor este în ton – haine negre, feţe întunecate, sobre şi misterioase, o soprană frumoasă desprinsă din poveştile lui H.P. Lovecraft, care-l acompaniază pe energicul solist Tiziano Panini, machiaj negru, haine din plasă şi dantelă. J.T.R. Sickert se află la al doilea turneu alături de Theatres de Vampires, iar acest lucru se vede în maturitatea arătată live, show-ul italienilor fiind antrenant şi bine pus la punct. Din păcate însă aici se opresc aprecierile mele, căci ceea ce cântă o fac alţii deja mult mai bine (mă gândesc acum la L’Âme Immortelle), iar atitudinea frontman-ului care aduce cu un Ville Valo, fie el scos din apatie, nu mă impresionează. Când merg la un concert de metal, nu mă aştept la show Chippendales, chiar dacă recuzita este completată de joben şi portavoce.

După o aşa lungă pledoarie, pregătiţi funiile de usturoi, căci vine rândul adevăratului spectacol, cel pe care-l aşteaptă toţi cei care au văzut acum un an Theatres de Vampires, precum şi neiniţiaţii plini de curiozitate între care mă număr. Dar chiar şi cei care nu urmăresc de-a fir a păr activitatea vampirilor italieni ştiu că starul trupei este „contesa” Sonya Scarlet, mai ales după ce fondatorul Alessandro Nunziati (alias Lord Vampyr) a ales alt drum acum aproape zece ani. Trecerea de la melodic black metal la gothic s-a încheiat demult, din primul stil nerămânând decât înclinaţia către experienţele simfonice. În schimb, sonorităţile electronice s-au strecurat încet-încet, până când au adăugat gothic-ului faţete de industrial, deathrock şi darkwave, nimic neobişnuit pentru goth-ul pur şi tot mai întâlnit la varianta metal. Despre temele abordate de versuri cred că sunt evidente: poveşti cu vampiri şi tot ce implică ele – întuneric, patimă, sânge, etc. Rezultatul muzical este interesant, iar cei angrenaţi în fenomen ar spune chiar remarcabil. Dar ceea ce merită toată atenţia la un concert Theatres des Vampires este reprezentaţia în sine, spectacolul scenic ce implică toată recuzita şi tot jocul pe care-l pot face membrii trupei. Fix ca la teatru sau operă. Cu vampiri.

Faptul că decorul joacă un rol important în această regie se vede încă de la început, odată cu scânteile ce însoţesc Keeper of Secrets, în timp ce imaginea este completată vizual şi sonor cu pietre de mormânt şi cranii în jurul clăparului Fabian Varesi, măşti demonice pe chipurile tuturor instrumentiştilor, setlist scris cu cerneală simpatică şi un intro sumbru, prevestitor de nimic bun. În această atmosferă îşi face intrarea o siluetă înfăşurată de sus până jos în voaluri negre, ce poartă pe faţa o mască tip veneţiană, încornorată şi decorată cu ştrasuri: este Sonya Scarlet, diva carismatică ce va fermeca audienţa cu mişcări lascive, voce pătrunzătoare şi mimică expresivă. Nu degeaba poartă renumele de „amantă a coşmarurilor tale”, iar modul în care trece de la mantie la o ţinută sexy de lanţuri şi piele confirmă pe deplin descrierea. Voalurile în vânt, sângele (fals, sper eu) ţâşnit din gură către spectatori, a doua mască (şi mai goth, şi mai diavolească decât prima), machiajul, dantelăriile şi alte asemenea accesorii o conturează ca pe o adevărată vampiriţă, iar publicul (în speţă cel masculin) este absolut încântat de aşa un „prădător” artistic.

Chiar dacă ne aflăm în 2012, concertul face parte din Moonlight Waltz Tour 2011, început anul trecut pentru promovare ultimului album. Prin urmare, stâlpii show-ului sunt piese recente, precum cea de cu care tocmai s-a început, Le Grand Guignol, Moonlight Waltz, Medousa, Sangue şi Carmilla (la bis), dar şi Apart, partea a treia din soundtrack-ul înregistrat pentru filmul „The Cult of Lamia” şi inclusă pe albumul live al turneului. Prin această piesă îmi dau seama de ce Theatres des Vampires nu sunt la primul soundtrack, muzica lor fiind excelentă pentru filmele din zona fantasy/horror.

Următorul ca prezenţă în concertul de faţă este penultimul disc, Anima Noir, cu Blood Addiction, Unspoken Words, Rain (cover The Cult) şi Wherever You Are, iar următorul pas în spate ajunge la Bring Me Back, de pe Desire of Damnation. Poate părea ciudat că trupa nu renunţă la piese din perioada când principala voce era masculină şi Sonya se ocupa mai ales de backing-vocals, dar nici n-ar putea lipsi hit-urile de pe Suicide Vampire şi Nightbreed of Macabria, precum Lilith Mater Inferorum, Angel of Lust şi La DanseMacabre du Vampire, un trademark al trupei. Adaptarea pentru o vocea feminină este excelentă, chitaristul Stephan Benfante este cel care se ocupă de fragmentele de voce masculină, în timp ce basistul Zimon Lijoi şi bateristul Gabriel Valerio asigură vocile de susţinere. Dar în primul rând ar fi greu de conceput un concert fără altă emblemă a trupei, Iubilaeum Anno Dracula 2001, cu atât mai mult cu cât italienii au promis acum un an că vor reveni în ţara lui Dracula. Cu toate că mitul voievodului băutor de sânge mi se pare un kitsch lipsit de conţinut, în contextul de faţă merge un Anno Dracula sau Blut Divine, piesă la care Sonya afişează la ultima vestimentaţie grandioasă, rochia de mireasă însângerată, pentru a termina concertul în alb şi roşu.

Cine a vrut spectacol, s-a ales cu un bal vampiric de proporţii, în care arta şi grotescul s-au îmbinat de minune în lumea tenebrelor. Cine a venit strict pentru muzică, ar putea fi dezamăgit dacă nu-i tocmai fan gothic metal şi Theatres des Vampires, pentru că din punctul de vedere al metal-ului italienii fac foarte bine ceea ce alte trupe au dus la sublim (două exemple care-mi vin repede în minte sunt Lacrimosa şi Cradle of Filth, fiecare în altă direcţie). Instrumentiştii sunt meseriaşi, solista are o voce frumoasă şi lucrată, dar nu putem adăuga superlative absolute. În schimb, în privinţa horror show-ului, să recunoaştem că-s maeştri, rezultatul fiind priza pe care o au la public, mai ales că şi-l ţin extrem de aproape. Chiar dacă poveştile cu vampiri pot deveni clişeu şi trebuie să fii puţin bolnav (în sensul cel mai artistic) pentru a pune astfel de reprezentaţii în scenă, recunosc faptul că m-a uns pe suflet concertul în sine. Din acest motiv aproape că aş da 200 € pe masca-replică a celei purtate de Sonya, mai ales că la standul cu merchandise stă chiar cea care a conceput-o şi realizat-o manual, ca şi întreaga vestimentaţie a trupei.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s