Marky Ramone’s Blitzkrieg & Nişte Băieţi (The Jukebox, Bucureşti)

Iată un eveniment la care nu ştiu foarte clar de ce merg. Cred că totuşi curiozitatea, dublată de numele de legendă punk rock Ramones, este motorul care mă împinge către The Jukebox, unde singurul supravieţuitor al grupului duce mai departe moştenirea prin Marky Ramone’s Blitzkrieg. Încă de pe acum trebuie să menţionez că nu-s familiarizată cu activitatea Ramones dincolo de o crustă superficială; în plus, nu agreez foarte mult genul, adică n-aş asculta prea mult punk, fie el cu „derapaje” rock, altfel decât la petreceri sau la volan. Deci scurta mea relatare trebuie privită prin această prismă.

Cu aproape o oră întârziere, urcă pe scenă un grup de tineri punk-eri bucureşteni, Nişte Băieţi, cei care îşi definesc stilul ca „muzică de petrecere cu distors şi final glorios”. De la prima piesă îmi dau seama că „tema” principală este caterinca şi, de ce să nu fim sinceri, din când în când este nevoie de o doză bună din aşa ceva – iar Nişte Băieţi o furnizează într-un mod foarte haios şi… familiar. De ce spun asta? Pentru că piese lor sunt preluări ale unor hit-uri ale „Epocii de Aur”, transpuse într-o variantă punk – nu doar ca muzică, ci şi la versuri se umblă pe alocuri. Mulţi dintre artiştii de muzică uşoară sau chiar rock cu care am crescut intră în colimatorul punk-erilor: Ducu Bertzi, Ştefan Hruşcă, Gică Petrescu, Mădălina Manole, Mihai Constantinescu, Phoenix, Semnal M, Mirabela Dauer, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru – deci o suită eterogenă, dar cunoscută de toată lumea. După o vreme însă lucrurile devin plictisitoare, mai ales că aproape toate preluările urmează aceeaşi reţetă: început lent, în care toţi ne dăm seama despre ce-i vorba, apoi tempoul trece brusc la viteza năucitoare specifică punk-ului, chiar când riscăm să ne lovească nostalgia. Pentru mine, ceea ce fac aceşti băieţi se potriveşte de minune cu o seară de ţopăială nebună pe nisip, la Stuf în Vama Veche, dar altfel mă îndoiesc că aş deveni fan.

Despre Ramones s-au scris pagini de istorie muzicală, iar influenţa americanilor asupra trupelor de punk şi rock ce i-au urmat este de netăgăduit. Simplistă, zgomotoasă, rapidă şi  extrem de directă, muzica lor a prins generaţii de tineri rebeli şi artişti care au îmbinat-o cu blues pentru a experimenta alte laturi ale sale. Marky Ramone’s Blitzkrieg nu este altceva decât familia Ramones „întinerită”, adică toboşarul Marky Ramone, singurul membru din formula de aur, în jurul căruia s-a coagulat spiritul de la finalul anilor ’70. Joey, Dee Dee şi Johnny Ramone s-au dus pe rând, dar pe scenă se agită trei tineri explozivi, determinaţi să ducă mai departe personalitatea trupei. Aşa cum îi stă bine unei trupe de punk, solistul este cel care dă tonul la „nenorociri”, iar Michael Graves (Misfits) îşi asumă perfect rolul – strâmbături, sărituri, piruete în aer, toate în timp ce cântă neobosit pe repede-înainte.

La  un eveniment punk, publicul în sine este un spectacol – chiar interesant, dacă nu te afli în mijlocul lui. Astfel se face că, începând chiar cu Rockaway Beach, simt din plin atitudinea de concert, căci nu există niciun photopit şi trebuie să mă descurc cum pot în mijlocul unei mulţimi extrem de agitate. Chiar dacă, după vârstă, ai spune că te afli la un after-school, sunt suficiente câteva piese cu mosh şi crowd-surfing ca să-ţi cauţi alt loc dacă nu vrei să participi activ. Astfel că după Teenage Lobotomy şi Psycho Therapy, tocmai suntem invitaţi cu Do You Wanna Dance (Bobby Freeman), mă retrag pe tărâmuri mai sigure, departe de puştimea în plină desfăşurare. Şi are cu ce, căci tăvălugul punk pare că n-are început sau sfârşit; pauzele adevărata între piese sunt foarte rare, ele fiind uneori înlocuite de „one, two, three, four!” sau lipsesc complet. Astfel se face că, deşi în total Maky Ramone’s Blitzkrieg are o foaie de parcurs cu 34 (!) de piese, ai impresia că ele sunt mult mai puţine. Mai ales când eşti în postura mea neavizată, de unde aproape toate par una singură… Pentru consecvenţă, mă simt însă obligată să enumer, un întreg repertoriu Ramones: I Don’t Care, Sheena Is a Punk Rocker, Havana Affair, Commando, I Wanna Be Your Boyfriend, Beat on the Brat, 53rd and 3rd, Now I Wanna Sniff Some Glue, Gimme Gimme Shock Treatment, Rock ’N’ Roll High School, Oh Oh Love Her So, She’s the One, Judy Is a Punk, I Believe in Miracles, The KKK Took My Baby Away, Pet Sematary, Chinese Rock, I Wanna Be Sedated, I Don’t Wanna Walk Around with You şi Pinhead.

Chiar mă întreb cum de rezistă cei patru americani în acest foc continuu al propriilor arme. Hai, tineretul mai treacă-meargă, deşi, cel puţin pentru solist, trebuie să fie extrem de solicitant, căci fragmentele în care nu utilizează vocea, acest fragil instrument, sunt scurte. Dar minunea stă în spatele tobelor, unde Marky Ramone poartă neobosit acest „război” de uzură, în ciuda celor mai bine de cinci decenii duse în spate şi a unei vieţi nu chiar sănătoase.  Abia acum avem timp să respirăm puţin, până când trupa se întoarce pentru un prim bis: I Just Want to Have Something to Do, Do You Remember Rock ’N’ Roll Radio? şi Cretin Hop, precum şi două preluări, foarte în ton cu întreg concertul: I Don’t Wanna Grow Up (Tom Waits) şi R.A.M.O.N.E.S. (Mötorhead). La al doilea bis, se conturează şi mai bine personalitatea vocalului cu o piesă a trupei sale de bază Dig Up Her Bones (Misfits), dar aflăm şi de partea sensibilă, o dată cu When We Were Angels, construită doar pe voce şi chitară acustică şi compusă cu numai doi ani în urmă, adică deja în perioada Marky Ramone’s Blitzkrieg. Pentru cineva ca mine, care a intrat într-o stare de plictiseală, această ultimă parte a concertului îi readuce atenţia către scenă, mai ales că urmează alte două cover-uri inspirat realizate, Have You Ever Seen the Rain? (Creedence Clearwater Revival) şi What a Wonderful World (Louis Armstrong), dar mai ales ceva ce nu putea lipsi: „Hey! Ho! Let’s go!” – Blitzkrieg Bop, simplă, din trei acorduri, abruptă şi simbol al punk-ului în faza lui incipientă. Un final care face cât tot concertul, de altfel un clasic aş putea spune.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s