Comandău sau acolo unde Munţii Vrancei ies de pe hartă

Sunt locuri unde iarna este încă la ea acasă şi unde vremea caldă n-a topit omătul greu, ducându-l în pragul avalanşelor pe pantele abrupte. Locuri pe care de altfel le cam eviţi pe timpul verii din cauza înălţimilor mici, căldurii covârşitoare ce le însoţeşte şi lipsei stâncăriei, dar a căror sălbăticie te atrag ca un magnet atunci când crestele de peste două mii de metri nu-ţi sunt accesibile. O descriere mai bună pentru Munţii Vrancei? Greu de găsit… Hotărâm să înnoptăm în Comandău, la pensiunea Mara, aflată chiar la intrarea pe drumul forestier ce-l vom urma spre Vârful Lăcăuţi.

Ajungem la mica localitate, de la cea mai mare altitudine din Judeţul Covasna (1017 m), în jurul orelor 11 şi, încă de la primele serpentine după ieşirea din staţiunea balneară Covasna, ne fulguieşte intens. În mod clar, iarna va să mai stea pe aici. Ne strângem cu toţii la Mara şi facem prezenţa, în faţa paharelor de palincă şi vişinată cu care ne serveşte gazda noastră, domnul Lungu. Suntem toţi la apel: Ancuţa, Vladimir, Maria, Nicu, eu, Paul, Anda, Sebe, Andrej, Kilo, Octavian şi Pre2. Cum suntem singurii clienţi, obţinem o reducere la preţul camerelor, iar pentru cină ni se promite o tocăniţă de cartofi – de nerefuzat aşa ceva! După ce luăm un mic dejun întârziat, ne pregătim de drum, echipaţi de multă zăpadă şi drum destul de lung. Sebe zice pas, preferă să lenevească la pensiune după o săptămână obositoare. Restul pornim la drum, pe la 12 şi ceva.

Şi mergem, şi mergem, şi mergem – şi parcă nu se mai sfârşeşte forestierul bătătorit pe care vara se ajunge cu maşina la staţia meteo de pe Lăcăuţi, iar iarna cu „săniile” – numele pe care-l dă gazda noastră snowmobil-elor din care are câte unul fiecare locuitor al Comandăului care se respectă (pentru propriul folos sau pentru închiriat turiştilor). Şi ne mai gândim că la întoarcere vom străbate acelaşi drum care pare să nu câştige deloc în altitudine. Aşa se scurg primele două ore, ameninţaţi de ploaie, prin zăpadă amestecată cu apă şi noroi, printre molizi înalţi, cu coroana grea de atâta alb, până când ajungem la o curbă de 90o spre stânga. Abia aici regăsim, retras şi şters, punctul albastru care urcă spre Lăcăuţi din Covasna. Ştim despre el din descrieri, dar pe hartă nu apare decât partea finală a traseului, de dinainte de vârf; restul este mult prea la vest, aşa că ştim unde trebuie să ajungem, dar nu şi de unde venim. Cert este că momentan ne aflăm în albia văii Bâsca Mare şi ne putem umple bidoanele cu apă de la Pârâul cu Ceapă, acum captat şi betonat

Ne ghidăm după urmele tălpicilor de snowmobil şi ajungem repede pe coama Dealului Chiişoara, cu pantă domoală, dar vântul puternic şi ceaţa ne încetinesc urcuşul. În partea superioară ne abatem, după linia culmii, spre stânga, apoi din nou la dreapta, acolo unde pădurea reîncepe, iar drumul intră pe o curbă de nivel de sub protecţia unui val de pământ. Printr-o minune, apare din nou şi marcajul şi, la vreo trei ore de la plecare, facem şi noi o pauză mai lungă pentru a mânca ceva. Abia ce ne desfăşurăm cu toate cele că liniştea pădurii este curmată de motoare şi, la vederea „săniilor” electrice sărim în lături cu tot cu rucsacuri. Şi trece un snowmobil, şi trece şi al doilea, şi… parcă nu se mai termină, vreo zece să tot fie. Unul trage lângă noi şi ne spune că ştie, de la gazda noastră, că urcăm la staţie; ne recomandă să mergem pe urmele lor şi poate ne-om vedea acolo. Ce-i drept, după ce ne reluăm drumul, înaintăm mult mai uşor pe zăpada proaspăt căzută peste noapte, acum tasată de maşinării.

În scurt timp panta se măreşte odată cu intrarea pe coasta numită Golgota (unde întâlnim şi banda roşie ce vine dinspre Vârful Penteleu), iar pădurea rărită lasă câteva adieri de vânt care să ne dea câteva idei despre cum e în golul alpin – mai întâi doar prin vuietul făcut, apoi cu un suflu subtil la ureche. Mda, lucrurile nu par că vor fi prea roz când vom ieşi de sub protecţia arborilor şi a culmii. Mai trece astfel aproape o oră, apoi coborâm într-o şa largă şi ne reluăm urcuşul, ultimul înainte de vârf, prin crângul numit „La lilieci”. Trecem pe lângă o troiţă sculptată în lemn şi pictată, deosebit de frumoasă, iar la scurt timp pădurea se termină, iar drumul coteşte spre stânga, drept în sus, pe lângă indicatorul ce arată continuarea pe cruce albastră spre Vârful Goru.

Ei bine, aici ne loveşte ca un baros vijelia! Aceşti ultimi două sute de metri mi se par cei mai lungi, cât tot traseul de până acum. Mă urnesc cu greu prin ceaţa groasă, chiar dacă vântul bate oarecum din spate. Îmi iau inima în dinţi şi mă opresc să admir macheta de biserică, sprijinindu-mă în gardul ce o înconjoară. Cu pereţi galbeni, acoperiş roşu şi formă conturată de viscolul îngheţat în cristale, micuţa clădire de pe soclu este o ciudată apariţie în inima muntelui, dar din aceeaşi poveste cu troiţa de mai jos şi cu numele acestei zone din masiv. Îmi reiau urcuşul cu mare grijă şi, înainte de a fi luată pe sus de vântoasă, întrevăd construcţia albastră a staţiei meteo şi mă grăbesc la adăpostul său. Este ora 17 şi am ajuns pe Vârful Lăcăuţi (1777 m). Dacă atmosfera ar fi clară, am vedea Vârful Penteleu (Munţii Buzăului), cu propria lui staţie meteo – cele două sunt singurele din ţară care au vizibilitate una către cealaltă. Vom constata aceasta cu altă ocazie însă, acum tot ce dorim este căldura cu care ne întâmpină meteorologul de serviciu.

Sala de oaspeţi a staţiei este micuţă şi extrem de primitoare, cu o sobă caldă, fotografii în ramă şi vechi aparate de măsură. Acum aflăm că afară sunt 3o, pe plus, ceea ce n-am fi crezut; de înţeles însă, căci vântul suflă cu 40 m/s – un mic calcul dă 144 km/h, ceea ce nu-i chiar un mizilic. Ne strângem în jurul mesei şi scoatem d-ale gurii, în timp ce căciuli şi mănuşi se usucă pe calorifer, iar portocalele se încălzesc pe sobă. În acest moment, ceaiul e la mare căutare. N-are sens să spun că nu ne mai arde să plecăm, dar după trei sferturi de oră de repaus trebuie să ne punem iar în mişcare, dacă vrem ca întunericul să nu ne prindă prea devreme pe drum. Astfel că, fără tragere de inimă, ne luăm rămas bun şi ieşim la lupta cu vântul.

Dar acum acesta suflă din faţă şi coborâm vârful chiar mai greu decât l-am urcat. Îl văd pe unul dintre băieţi cum se aşează în suflarea puternică precum într-un fotoliu, apoi însă mă concentrez la propriile picioare care nu vor să asculte de linia dreaptă. Când ajung la baza vârfului mă dor oasele frunţii, în ciuda cagulei, iar la mâinile bocnă simt cum unghiile ar sta să cadă. O iau repede pe poteca de întoarcere, acum ceva mai ferită, obligându-mi sângele să se mişte şi să încălzească instalaţia. Pe la troiţă deja sunt în regulă, iar după o regrupare în pădure o luăm repede la vale. Când ajungem la ultima coborâre, cea pe muchia Dealului Chiişoara, observăm că toată negura prin care am urcat s-a destrămat şi putem admira în voie văile înecate în lumina pală a amurgului. Vizibilitatea în faţă este bună, favorizată de aerul rece, siluetele dealurilor sunt brodate cu roşu, galben intens şi albastru transparent, iar de prin văi se înalţă fuioare de abur. Dar dacă arunci un ochi în spate ai impresia că ai ieşit din cei mai negri nori – „black metal”, ar zice Paul.

Când ajungem jos, la drumul forestier, este încă lumină, dar ţinând cont că-i ceasul 19:15 ştim că nu va mai dura mult. Şi, vai, cât mai avem de mers… Nu ne va lua mai puţin la coborâre decât la urcare, căci cele două noţiuni se confundă pe acest drum aproapeplat. În timp ce se înnoptează şi valea rămâne sub lumina ireală a lunii, singurul gând care ne face să grăbim pasul nu este nici pe departe la fel de poetic ca peisajul – tocăniţa de cartofi! Astfel se scurge ultima oră şi jumătate şi la ceasurile 21 dăm buzna în sala de mese a pensiunii. Unii se proptesc direct la masa, alţii îşi încearcă răbdarea stomacului cu un duş, dar în scurt timp avem cu toţii câte o farfurie cu delicioasa tocăniţă pe care o asezonăm cu ce mai avem prin traistă. Iar la sfârşit lăsăm puţin loc şi pentru surpriza serii, venită tot din partea gazdelor, plăcinta cu mere care se evaporează rapid. Ne întindem la vorbe şi table, dar după traseul lung şi vântul obositor picăm ca muştele în paturile mari ale camerelor primitoare.

Duminică ne trezim devreme, pentru un mic dejun îndestulat şi ridicarea ancorei spre Covasna. Aici avem o ţintă precisă: Hotel Clermont, despre care ştim că are piscină, jacuzzi şi saună şi la care avem deja o „pilă”. Am impresia că domnul Lungu îi ştie pe toţi pe o rază destul de largă: şi la staţia de pe Lăcăuţi, şi între snowmobil-işti, şi la recepţia hotelului. În acest ultim loc aflăm mai întâi că nu putem intra decât cu abonament, dar răspunsul afirmativ la întrebările dacă venim din Lăcăuţi şi dacă am stat la domnul Lungu, plus taxa de 30 de lei de om, surclasează orice abonament şi iată-ne lăfăindu-ne în piscina aproape goală. Când ceilalţi câţiva oameni ne lasă singuri, invadăm şi cada de jacuzzi, şi sauna uscată, ba ne permitem să încălcăm şi regulamentul de a nu sări în bazin, căci nu avem pe cine deranja cu asta. Din fericire, este singura regulă pe care o încălcăm referitoare la utilizarea piscinei… Astfel petrecem timpul până pe la ora 13, într-un adevărat stil burghez, după cum constată Kilo. Eu aş spune că am fost la băi, ca nişte pensionari ce suntem.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Comandău sau acolo unde Munţii Vrancei ies de pe hartă

  1. Pingback: Munţii Vrancei dinspre Comandău | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s