Hail! & Red Magnetic (Safe House, Bucureşti)

Avem astăzi două evenimente muzicale importante în Bucureşti: T-Rex în Hard Rock Cafe (din seria începută acum nu mult timp cu Nazareth) şi Hail!, o „colecţie” grea de artişti în anonimul Safe House. Alegerea este dificilă, mai ales dacă ţinem cont de legenda rock numită T-Rex, dar până la urmă metalul are câştig de cauză, deci iată-mă în zona Hala Traian căutând noul loc pentru concerte. Îi spun aşa pentru că bar sau club nu se poate numi şi, din câte îmi pare, nici n-ar dori. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte foste zone industriale din capitală, ceea ce nu s-a dărâmat a fost transformat în spaţii cu diverse destinaţii; dar dacă în unele clădiri s-au amenajat birouri sau săli de sport, hala de pe Popa Nan a devenit Safe House, adică o sală numai bună pentru concerte de o mie şi ceva de oameni (două mii, cum se laudă, mi se pareexagerat). Ce-i drept, deşi astăzi e inaugurată cu primul său concert, mai e mult de lucru şi, intrând, mă întreb dacă chiar este „safe” – mai bine zis ce altceva în afara podelei va rezista vibraţiilor din boxe. În plus, este extrem de rece, mai frig decât seara de martie de afară, iar dacă pe vremea studenţiei credeam că am văzut totul în materie de baie, aflu că m-am înşelat.

La faţa locului aflu că prima trupă, Pollution din Bulgaria, nu mai cântă. Nu pot spune că-s profund îndurerată ţinând cont de faptul că orice preambul putea lipsi înaintea unui concert de cover-uri. Timpul trece însă fără să se întâmple nimic pe scenă şi, abia după un ceas şi jumătate de la ora de pe bilet, apar bucureştenii de la Red Magnetic în faţa unui public extrem de rarefiat. De la început, atenţia este captată de Geo, solista trupei, care se împarte între microfon şi chitara acustică. Tinerii ne propun un alternativ cu fragmente de rock progresiv, interesant în primul rând prin vocea penetrantă, pasajele acustice şi intervenţia violoncelului. Dar probabil că tuturor le rămâne în minte ultima piesă, Insanity, când scena se transformă într-un teatru macabru, cu măşti, păpuşi decapitate şi mişcări haotice, toate din filmul deviant al nebuniei. Nu-s hotărâtă dacă Red Magnetic mi-a plăcut, dar cu siguranţă m-a făcut să ridic o sprânceană.

Între timp, spectatorii s-au mai înmulţit, dar cu toată bunăvoinţa estimez 150 de oameni. Lipsa de promovare se simte din plin – ca dovadă că pe site-uri care afişează cele mai obscure evenimente rock, metal şi tangenţial nu am găsit nimic nici în ziua concertului. De afişe nu mai vorbesc, noroc cu myspace-ul şi facebook-ul. Ceea ce mă miră însă este faptul că locul începe să-mi devină mai simpatic, aşa cum aduce acum cu începuturile underground-ului metal de la noi, adică hrube insalubre animate de vise şi muzică fără compromisuri. Aceasta este atmosfera în care urcă pe scenă cvartetul Hail!, adică Tim Ripper (voce, ex-Judas Priest, ex-Iced Earth, Yngwie Malmsteen), Dave Linsk (chitară, Overkill), James Lomenzo (bas, ex-Megadeth, ex-Black Label Society) şi Paul Bostaph (tobe, ex-Slayer, ex-Testament, ex-Exodus). Paragraful acesta se zguduie deja, nu? Alegerea din această seară se justifică întru-totul şi inspiraţia îmi este reconfirmată cu fiecare piesă din set-list, fie ele toate cover-uri, dintr-un Champions League al metalului.

Recognoscibile de la primele acorduri, hiturile lovesc unul după altul: Ace of Spades (Mötorhead), Mob Rules (Black Sabbath), Whiplash (Metallica), Walk (Pantera), Creeping Death (Metallica), Wrathchild (Iron Maiden) şi Sabbath, Bloody Sabbath (Black Sabbath), despărţite doar de glumele lui Ripper. Ţine să ne prezinte o piesă ca fiind „foarte drăguţă” – este despre moarte, iar la alta, dintre cele mai dure, ne sugerează să ne luăm partenerii la dans. Constată că avem un loc „frumos” aici şi se întreabă ironic când va fi gata, menţionând că dacă-l vedem agitându-se pe scenă este pentru că încearcă să strivească gândacii. Apoi afirmă că astăzi e ziua lui Dave şi, printr-o coincidenţă, şi a lui James care face 36 de ani (36 de ani de turnee, sau cum?), dar şi a lui, aţi ghicit, Paul! Mă întreb dacă măcar prima variantă este adevărată, căci despre restul ştim mai bine; cert este că publicul cântă „happy birthday” şi ridică berile întru sănătatea chitaristului. Un lucru însă devine sigur: dacă în vreun concert Ripper cere o cutie, două de bere, conformaţi-vă că nu ştiţi ce surpriză veţi avea. În seara aceasta, doi astfel de altruişti norocoşi pleacă acasă cu câte un băţ de la Bostaph.

Nu sunt uitate nici trupele care i-au făcut cunoscuţi pe cei patru membri Hail!, indiferent dacă este vorba de preluări din perioadele în care aceştia au activat în ele, cum ar fi Burn in Hell (Judas Priest) şi Bloodline (Slayer), sau de piese celebre la conceperea cărora nu au luat parte – South of Heaven (Slayer), Desert Plains (Judas Priest), Rotten to the Core (Overkill), Symphony of Destruction şi Peace Sells… But Who’s Buying (Megadeth). Ripper şi-a păstrat forţa şi duritatea din voce, dar şi versatilitatea acesteia (impecabilă pe oricare dintre cover-uri), Paul Bostaph se află parcă în spatele artileriei grele şi o mânuieşte pe foarte repede înainte, James Lomenzo îşi asumă rolul de măscărici care nu stă locului în timp ce ne arată propriul stil de a cânta la bas, doar Dave Linsk este mai sobru şi static, văzându-şi conştiincios de chitara sa. Fără să-i pun la îndoială calităţile, nu pot să nu mă întreb cum ar sta lucrurile dacă în locul său ar fi venit Andreas Kisser (Sepultura), aşa cum a luat fiinţă Hail!.

Toate piesele sunt compoziţii una şi una, sunetul este nesperat de bun, iar atmosfera devine incendiară, căci „măcelul” nu lasă pe nimeni indiferent. Atâta energie, chef de distracţie şi plăcere de a cânta rar mi-a fost dat să văd, mai ales din parte unor muzicieni obişnuiţi cu marile scene, cu stadioane pline ochi, care ajung în această formaţie să presteze într-un cadru restrâns şi intim. Iar dacă am bănuit până acum admiraţia pentru Black Sabbath şi, în special, pentru Ronnie James Dio, bisul nu lasă loc niciunei îndoieli: Stand up and Shout (Dio) şi Heaven and Hell (Black Sabbath). Astfel se încheie, dincolo de miezul nopţii, un excelent show – ceva altfel decât suntem obişnuiţi, dar plin de savoarea vechilor concerte rock.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s