Blaze Bayley & Incipient (The Silver Church, Bucureşti)

Chiar dacă n-am trăit pe viu acele momente, ca orice rocker care se respectă ştiu că anul 1995 a fost unul deosebit pentru metaliştii români, o adevărată piatră de hotar. N-am mers atunci la Sala Polivalentă (ferice de cei cu părinţi mai relaxaţi!), dar am văzut imaginile cu interiorul arhiplin, gata parcă să se dărâme sub fanii Iron Maiden. Şi oare cine nu era fan Maiden în ’95? Cu Blaze Bayley ca frontman, show-ul a zguduit trăirea metal din România şi… nimic n-a mai fost apoi la fel. Între timp, britanicii şi-au regăsit vocalul cu care mulţi îi identifică cel mai bine, iar cel care şi-a trecut numele în booklet-ul The X Factor, Virus (EP) şi Virtual XI a urmat o carieră solo, mult mai puţin cunoscută. Cu siguranţă, sunt foarte puţini cei care îl numesc pe Bayley altfel decât „fostul vocal Maiden”, iar aceasta nu face decât să aţâţe spiritele la aflarea unei reprezentaţii live. Măcar de dragul vremurilor vechi… Pentru nehotărâţi, a existat deja un preview; cu ocazia concertului Nazareth, Blaze Bayley a cântat două piese alături de Trooper (cei care au deschis atunci seara), surpriză intuită de cei care ştiau că acesta se află în România, colaborând la piesa Mercy Killer.

Pe scenă unui club aproape gol, urcă trupa târgovişteană Incipient, care încearcă să demonstreze că a depăşit stadiul de garage-band şi că, deşi mulţi pun prezenţa ei aici pe seama intervenţiei colegilor mai mari de la Trooper, merită să se facă mai cunoscută cântând în deschidere pentru Bayley. Faptul că a câştigat premiul doi la Ageless Underground şi va participa la selecţia pentru OST FEST 2012 dă speranţa unui concert reuşit, lucru intuit de cei câţiva curioşi care se apropie de scenă. Urmează o scurtă reprezentaţie heavy metal cu pasaje hard rock, cum se făcea prin anii ’90, evident cu altă calitate a sunetului, dar mergând pe aceeaşi linie Judas meets Maiden meets ceva „local”, să zicem un Voltaj pe vremea când chiar cânta. Nu-i rău ceea ce ne propun târgoviştenii, iar Monarhia îmi spune ceva despre perspectiva lor ca trupă, mai ales dacă vor reuşi să aducă în piese mai mult decât o structură solidă şi o execuţie corectă. Sper numai ca pentru drumul ce-l vor urma să nu fie reprezentativă ultima piesă a concertului, Am draci, adică melanjul de alternativ cu hardcore abordat de multe alte trupe, dar cu prea puţine în stare să facă şi ceva valabil din el.

Absorbită de tinerii de pe scenă, nu observ cum clubul se aglomerează treptat. Astfel se face că The Silver Church e destul de plin de fanii Maiden care au savurat fiecare perioadă a trupei, de câţiva admiratori expres ai lui Blaze Bayley şi de o mână de curioşi; nu m-ar mira să fie şi fani Wolfsbane, prima trupă a lui Bayley, dar şansele sunt destul de mici. Nu mă aşteptam să fie îmbulzeală, dar masa de oameni devine tot mai compactă în faţă, aşa că premisele unui concert reuşit sunt întrunite. Cine nu l-a văzut pe Bayley acum vreo două luni ar risca să nu-l recunoască. O burtică respectabilă şi tunsoarea zero în loc de pleată îl camuflează bine pe britanic; noroc cu binecunoscuţii perciuni care ajută la „identificare”, dar parcă şi ei au devenit mai albi. Aceste sunt însă detalii mai puţin importante – cum a rămas cu vocea, asta ne întrebăm cu toţii! Iată că promovarea recentului The King of Metal ne dă ocazia să facem cunoştinţă cu trupa Blaze Bayley (fostă Blaze) şi toţi ochii sunt îndreptaţi către energicul său fondator şi show-man.

Will to Win satisface curiozitatea – vocea este acolo unde trebuie, într-o mega-formă, iar Bayley clocoteşte de energie. Iar pentru cei în care îndoiala persistă, o amintire din trecutul Iron Maiden, Lord of the Flies, îndepărtează toate temerile, indiferent de care perioadă din cariera lui Bayley vorbim. Nu mă aşteptam la o piesă Maiden atât de devreme, dar prin compensaţie restul vor fi comasate toate la final; până atunci, preţ de aproape o oră, avem parte de 100 % Blaze Bayley. Adică heavy metal ca la carte, old-school, direct, agresiv şi melodios, cu refrene catchy şi câteva fineţuri de chitară – iată ce ne propun piese ceva mai vechi precum The Launch, Ghost in the Machine, Silicone Messiah, The Brave sau Leap of Faith. Că tot pomeneam de fineţuri, Bayley s-a înconjurat de instrumentişti unul şi unul; Claudio Tirincanti loveşte în tobe mai-mai să le rupă, în timp ce noul basist, Matteo „Lehmann” Grazzini, ţine ritmul şi arată cât de repede s-a integrat în trupă, dar sarea şi piperul sunt cei doi chitarişti, Andrea Neri şi tânărul Thomas Zwijsen, care captează pe rând prim-planul lângă solist sau se duelează în riff-uri ameţitoare. În mod clar, şefu’ a ştiut ce alege.

Momente de respiro regăsim în Dimebag, dedicată regretatului Dimebag Darrell, şi în scurtele declaraţii adresate publicului. Astfel aflăm, înaintea piesei-titlu The King of Metal, cine este regele metalului; nu-i Bayley, aşa cum am crede că s-ar auto-intitula, nici vreun alt artist mult mai cunoscut, ci publicul, fiecare fan în parte şi oricare dintre frumoşii nebuni care se regăsesc în acest gen muzical. În afară de aceste două cântece, doar The Black Country mai promovează ultimul album, spre mirarea mea, căci mă aşteptam să auzim mai multe „prospături”.

Stare at the Sun, una dintre cele mai bune piese ale lui Blaze Bayley, este urmată de un discurs despre ceea ce înseamnă să fii liber: să cânţi ce vrei tu, cu cine vei tu şi în ce părţi ale lumii vrei tu; iar acesta se întâmplă datorită publicului care l-a susţinut şi încurajat pe Bayley de-a lungul anilor, de aceea toate mulţumirile artistului se îndreaptă către fani. O excelentă introducere pentru o piesă despre libertate: The Clansman; şi astfel intrăm în perioada Iron Maiden, despre care Bayley însuşi spune că a fost una extrem de frumoasă – cum altfel ar fi atunci când cânţi în cea mai bună trupă de heavy metal de pe planetă? Man on the Edge îi aduce pe scenă pe fraţii Dincă din Trooper, Coiotu’ şi Balaurul, fără de care, spune Bayley, concertul din Bucureşti şi cel de a doua zi, din Târgovişte, nu ar fi fost posibile. Dacă aşa stau lucrurile, ar trebui şi noi, cei care tocmai ne bucurăm de un concert foarte intens, să le mulţumim băieţilor de la Trooper.

Futureal şi Virus încheie seara, deşi Blaze Bayley ar mai cânta dacă n-ar fi presat de timpul scurt pus la dispoziţie de club. În această superbă şi intimă atmosferă abia ne-am încălzit şi parcă nici n-am mai fi la un concert, ci la o petrecere metal, căci Bayley are o extraordinară priză la public, rupând orice bariere. Nu coboară de pe scenă să cânte dintre oameni, aşa cum fac unii, dar nici nu-i nevoie, căci te priveşte drept în ochi, dialogul este permanent şi feedback-ul receptat pe deplin. E drept, primirea pe care i-o fac spectatorii este extrem de călduroasă, de aici şi părerea de rău că show-ul tocmai s-a terminat. Şi ceilalţi membri ai trupei sunt aclamaţi şi, în timp ce părăsesc scena, dau noroc, împart pene, respectiv beţe şi semnează autografe. Pe Bayley îl vom regăsi la intrare, scriind de zor dedicaţii şi stând de vorbă cu fanii. Natural şi fără pretenţii de rock-star, ca de la un rege al metalului către oricare alt rege al metalului.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s