Tony MacAlpine, Agent Cooper & Daniel Pique (The Silver Church, București)

Un altfel de eveniment muzical, înfipt în tirada consistentă din martie, ar trebui să fie prezenţa lui Tony MacAlpine în Silver Church, chiar dacă publicul căruia i se adresează este destul de restrâns, selectiv şi avizat. Nu pot spune că mă încadrez la una dintre categoriile pe care tocmai le-am enumerat, aşa că voi mai adăuga una – curiozitatea e cea care mă împinge luni seară în clubul bucureştean cunoscut amatorilor de rock.

Când ajung, coada de la intrare pare să stagneze, deşi ora deschiderii uşilor a trecut, iar cea destinată începerii show-ului se apropie rapid. Dacă mai adaug amintirea recentă a ceea ce s-a întâmplat la Opeth, deja mă gândesc să-mi schimb planurile. Totuşi, începe să se intre, în timp ce scena deja este animată de Daniel Pique. Tânărul brazilian este recomandat de colaborarea cu nume rezonante din scena rock, precum Billy Sheehan (Mr. Big) sau Timo Tolki (Stratovarius), şi de elogiile câtorva reviste de specialitate (Guitar Player, Whiplash), însă publicul nespecialist pare pierdut între tehnicitatea matematică execuţiilor şi lipsa de feeling a artistului. Fără îndoială, Daniel Pique este un chitarist foarte bun, dar dacă nu transmite nimic, ce folos? Prins între propriul autism în care chitara este singura prezenţă din sală şi postura de opening-act pentru un artist intens aşteptat, nu face decât să-i plictisească pe cei mai mulţi, chiar şi pe cei care încearcă să înţeleagă ceva din ce se întâmplă pe scenă. Din fericire, recitalul este scurt…

Lucrurile se schimbă considerabil când apar americanii exuberanţi de la Agent Cooper – o trupă de rock progresiv sudist (aşa cum se recomandă), plină de energie şi care ştie să se facă plăcută publicului, chiar dacă personalitatea muzicală lasă mult de dorit. Oamenii îşi cunosc instrumentele, iar compoziţiile sună închegat, dar identitatea lipseşte complet, Agent Cooper fiind o trupă de duzină nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar atitudinea explozivă şi prietenoasă face ca trupa să depăşească, măcar pentru o seară, eticheta de no-name. Basistul Sean Delson este cel mai implicat în comunicarea cu spectatorii, nu o dată ieşind în decor, împreună cu al sau bas fretless, pentru o apropiere mai mare; îl urmează chitaristul Mike Martin şi vocalul Eric Frampton, care pare „picat” din altă trupă, una de alternativ sau p-acolo. Dacă la alte concerte trupa de deschidere a constituit o revelaţie neaşteptată (şi pot enumera repede Alcest, Leprous sau Von Hertzen Brothers), acum ne alegem doar cu principala menire a acesteia: pregătirea spiritelor pentru capul de afiş.

Urmează o aşteptare lungă din cauza problemelor de sunet – bâzâitul unei mufe sau al unui cablu care nu se rezolvă definitiv, alegându-se continuarea cu el pe fundal. Mai mult, se pare că nimeni nu se sesizează să dea toată afacerea la un volum suportabil, deşi de ceva timp mulţi îşi protejează auzul cu dopuri, cu degete, cu ce găsesc. Rezultatul este că pe la mijlocul concertului simt cum mi se revoltă stomacul – la modul cel mai propriu. Din nou, nu înţeleg cine ce doreşte să demonstreze cu decibelii la valori extreme. În acest context apare pe scenă Tony MacAlpine – virtuosul chitarist şi însoţitorii săi: Nili Brosh (chitară), Bjorn Englen (bas) şi Marco Minnermann (baterie). Astfel, odată cu Wheel of Fortune, începe descătuşarea de energie pe multe corzi – şi va dura până la sfârşitul concertului, cu foarte mici scăderi în intensitate.

Combinaţia de stiluri pe care Tony o „prepară” cu îndemânare şi inspiraţie justifică dorinţă multor chitarişti experimentaţi de a-l vedea live, dar şi plăcerea cu care îl poate asculta oricine, indiferent de ce latură a rock-ului sau metal-ului o preferă; ai de ales între Quarter to Midnight, Empire in the Sky, Edge of Sanity, Tears of Sahara şi The Violon Song – şi, pe cuvânt, alegerea nu-i uşoară. Astfel, de la rock instrumental la sonorităţi heavy, şi de la hard-rock la pasaje jazz-istice, americanul are de toate, iar forma de prezentare este cea a unui adevărat artist. Cele câteva momente de respiro constă în înlocuirea celor opt corzi cu alternanţa alb-negrul a clapei (clasicul Preludiu 19 Opus al lui FrédéricChopin) sau în momentele de solo ale celorlalţi muzicieni (PsychOctopus – tobe), la rândul lor artişti capabili şi expresivi. În rest, Tony e vedeta primită cum se cuvine de public, în ciuda unei aparente distanţe provenite din lipsa de comunicare verbală. Din fericire, muzica are propriul său limbaj, iar Tony MacAlpine ştie să-l folosească. Astfel, dialogurile dintre artist şi chitara sa devin spectacol pentru public, exact ca atunci când asişti la scenele extrem de personale dintre protagoniştii unei piese de teatru. Într-adevăr, un altfel de eveniment muzical.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s