Opeth & Von Hertzen Brothers (The Jukebox, Bucureşti)

Când aproximativ acum un an s-a anulat concertul Opeth din Bucureşti, dezamăgirea a fost destul de mare. Îi văzusem pe suedezi nu demult, cap principal de afiş la ARTmania, şi, deşi îmi plăcuse foarte mult concertul, simţeam că efectul ar fi şi mai puternic într-un concert doar al lor, într-un club unde sentimentul de intimitate este mai mare. Nu de alta, dar muzica Opeth numai extrovertită nu e. Iată de ce m-a bucurat vestea venirii trupei la Bucureşti, cu atât mai mult cu cât Heritage este un super-album, suedezii nefăcând niciun rabat la calitatea cu care ne-am obişnuit.

Iată-ne deci în ultima zi a unui februarie de an bisect, una extrem de friguroasă, la intrarea în The Jukebox (fostul Why Not, fostul Becker Bräu). Pe bilete stă scrisă ora deschiderii porţilor – 18:30; este deja 19 şi nicio rază de speranţă nu străbate grămada de spectatori din faţa clubului. Oamenii de ordine n-au nimic de transmis şi ştiu că, deşi deja se vociferează şi se înjură, nu ei sunt vinovaţi; din contră, toată admiraţia pentru modul în care ştiu să aplaneze situaţia. Pe la orele 20, adică atunci când gerul s-a instalat bine în oasele plătitorilor de bilet, cineva din managementul clubului iese să ne comunice că atunci când trupa a ajuns în sală, acum ceva timp, n-avea de niciunele, aşa că a plecat prin oraş pentru ca organizatorii (Show Department) să pună la dispoziţie ceea ce ar fi trebui să fie acolo încă de dimineaţă. Între timp, fraierii stau la intrare şi tremură în ultimul hal, sau se retrag într-un bar să vadă meciul României cu Uruguay, sau îşi vând biletele, sau chiar le aruncă de nervi şi lehamite. Nimeni dintre cei responsabili nu vine să ne comunice şi nouă motivele întârzierii, adevărate sau false, dar măcar să simţim că suntem luaţi în considerare. Abia pe la ora 21 este băgată în seamă cererea de a fi lăsaţi în holul încăpător al clubului, unde aşteptarea nu-i la fel de crâncenă; nu voi înţelege niciodată de ce nu s-a procedat aşa de la început.

În fine, abia în apropierea orelor 22 intrăm în sala de concert, unde Von Hertzen Brothers încearcă să-i facă pe spectatori să uite de situaţia nasoală şi să se bucure de o muzică deosebită. I-am văzut pe simpaticii finlandezi în deschidere la Pain of Salvation şi am rămas cu o impresie excelentă. Cu atât mai mult mă bucuram că revin atât de repede, de data aceasta deschizând pentru Opeth (trupă cu mulţi fani în România), căci astfel pot şi alţii să constate ceea ce am văzut în octombrie – o trupă talentată şi implicată. Nu ştiu însă cât le mai arde celor prezenţi de opening-act… Chiar şi cu un public destul de apatic, Von Hertzen Brothers face un show plin de energie, în care rock-ul progresiv cu sunet modern ajunge la urechile celor care s-au destins între timp. Începând cu Brother, cei trei fraţi din prim-plan încearcă să comunice cât mai bine cu micul nucleu de fani de lângă gard, rezultatul fiind aplauzele prelungi de la Let Thy Will Be Done. În special Mikko (voce) se dă în stambă, în sensul pozitiv, ieşind în decor cu tot cu chitară şi legând scurte dialoguri cu spectatorii.

Este deja târziu în noapte când Mikael Åkerfeldt şi compania intră pe scenă. The Devil’s Orchard afirmă încă o dată calitatea ultimului album, confirmată puţin mai târziu de Slither (dedicată memoriei lui Dio) şi Folklore (incursiune în tradiţia suedeză), poate cele mai bune piese de pe Heritage. Fără doar şi poate, Opeth este în plină formă, în ceea ce priveşte atât inspiraţia, cât şi prezentarea live. Deşi piese precum Face of Melinda şi Heir Apparent trădează incursiuni profunde în fiinţa umană, iar atitudinea statică a trupeţilor în timpul interpretării se conformează temei sobre, Mikael nu uită că fanii au nevoie de apropiere din partea artistului, aşa că în scurtele pauze glumeşte pe seama fumului de scenă sau stă de vorbă cu ei despre beţia trasă la Sibiu ca şi cum ar fi vechi prieteni.

Despre muzica în sine este greu de vorbit, căci peste vechile rădăcini din metalul greu, cum regăsim în The Grand Conjuration, s-au aşternut elementele progresive şi chiar jazz-iste, ca dovadă I Feel the Dark, rezultând un univers unic şi fascinant. În plus, prima parte a concertului se axează pe latura progresivă a muzicii Opeth, care aproape că uită de sonorităţile metal, iar a doua pe death metal-ul tehnic, cu growl ireproşabil. Iar cum sunetul este excelent (pentru prima dată în mult timp nu bubuie urechile), se sesizează toate acele detalii şi nuanţe care sunt sarea şi piperul muzicii Opeth. Ascultând Credence, To Rid the Disease şi The Drapery Falls, e greu să te hotărăşti care faţetă a trupei îţi place mai mult, aşa că te bucuri total de întreg.

Bisul nu-i un bis propriu-zis, căci Mikael cere publicului să intre într-o mică şarada, în care trupa doar se preface că pleacă de pe scenă, fanii cer revenirea şi artiştii, rămaşi în umbră, reintră în lumina reflectoarelor. E greu sa-l refuzi pe simpaticul suedez, căruia îi lipseşte orice aer de vedetă, aşa că aplauzele şi scandările preced Deliverance, cu care Opeth încheie un concert excepţional, din cea mai bună ligă a metalului. Dacă aş putea lua concertul să-l mut în timp cu trei ore mai devreme, aş avea de ce să spun că a fost perfect. Dar aşa rămâne doar memorabil.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s