Bisoca (tură de ajutor pe dealurile Buzăului)

A nins mult în ultimele două-trei săptămâni, cât pentru toate lunile de iarnă uscată de până acum. Ca şi cum zăpada de iarna asta ar fi trebuit să cadă toată deodată, pe o pantă îndreptată spre sud-estul ţării. Ore de emisie radio/TV şi sute de pagini de ziare au relatat despre situaţia sinistraţilor înzăpeziţi din Ialomiţa, Buzău, Vrancea, Galaţi, Tulcea şi Constanţa, despre drumurile închise, despre autovehiculele blocate în mijlocul câmpului, despre oamenii morţi din cauza frigului, despre zăpada de 2-3-4 metri ce acoperă casele, stâlpii de curent şi autobuzele precum în iarna lui 1954. Imaginile din presă sunt grăitoare, iar reportajul lui Cătălin Tolontan (partea 1 şi partea 2) mi s-a părut cel mai apropiat de realitatea Bărăganului.

În spirit de solidaritate, câţiva membri ai carpaţi.org şi Asociaţia Montană Carpaţi au propus o acţiune de ajutorare a sinistraţilor din zona Râmnicul Sărat, în urmă cu o săptămână, misiune dusă la bun sfârşit şi cu rezultate notabile de Gabi Colea şi compania. De aici a pornit discuţia reluării unui astfel de demers şi pe măsură ce treceau zilele săptămânii lucrurile păreau să capete amploare. Tot mai mulţi şi-au exprimat dorinţa de a participa, fie numai cu bani sau donaţii, fie cu prezenţa fizică acolo unde este nevoie, ideea de bază fiind de a ajuta cu ceea ce ştim noi, munţomanii, mai bine: să mergem kilometri întregi prin zăpadă, cu rucsacul greu în cârcă, dar de data aceasta încărcat cu provizii destinate celor care nu pot ajunge la un „drum principal”, deszăpezit, de unde să-şi procure cele necesare. Cum în Vrancea şi-a adus aportul un club sportiv ce a pus la dispoziţie snow-mobile, atenţia s-a îndreptat către Buzău, şi acolo situaţia fiind critică. De unde iniţial discuţia cu IGSU Buzău părea a da roade şi noi ne însuşisem deja rolul de cărăuşi ai ajutoarelor strânse în reşedinţa de judeţ, dar care nu-şi puteau atinge destinaţia căci maşinile nu ajungeau mult prea departe, sfârşitul săptămânii lucrătoare ne-a surprins cu veştile proaste. Ba că nu ni se poate asigura transportul până la Buzău (nu-i nimic, facem noi rost de maşini), ba că nu se pot transporta alimentele deja donate până la capătul drumului (nu-i nimic, le cărăm noi şi pe alea în autoturisme), ba că nu ne pot da pe mână donaţiile (nu-i nimic, girează AMC), ba că de fapt prefectul nu-şi poate asuma asta, mai ales când el şi primarul comunei-destinaţie sunt de culori politice diferite. Mă întreb acum ce mă mai miră, totul se rezumă la asta, la naiba cu oamenii care nu mai au pâine sau mălai, dar şi cu alimentele perisabile donate de oameni de bună-credinţă!

Ideea salvatoare a venit tot de la unul dintre organizatori: haideţi să mergem la un sat din zona sub-montană, căci şi acolo a nins masiv (lucrurile sunt puţin mai roz pentru că n-a viscolit la fel de tare – asta şi pentru că oamenii n-au tăiat pădurile, această barieră naturală, cu aceeaşi sălbăticie ca la şes), dar ţăranii de acolo nu fac atâta caz, sunt mai mândri şi mai gospodari. Plus că s-au obişnuit să nu aştepte nimic de la nimeni. Asta nu înseamnă că nu au lipsuri, mai ales cei în vârstă, lăsaţi de putere. Şi astfel se conturează o nouă destinaţie: comuna buzoiană Bisoca. Conform informaţiilor, drumul până în vatra satului a fost debarasat de zăpadă şi se circulă în condiţii de iarnă, dar cătunele risipite pe dealuri sunt complet izolate, toate drumurile comunale fiind inaccesibile. Bisoca să fie!

Astfel că sâmbătă dimineaţa plecăm spre Buzău şi, apoi, Bisoca, bucuroşi că sunt suficiente maşini pentru a participaţi cu toţii. Suntem ditamai grupul, aproximativ 67 de participanţi dornici să punem osul la treabă, cei mai mulţi din Bucureşti, dar şi din Sibiu şi Ploieşti. Avem cu noi lopeţi, schiuri de tură, rachete de zăpadă, sute de kilograme de alimente (achiziţionate de AMC şi partenerii săi sau provenite din donaţii), medicamente de strictă necesitate, chibrituri şi lumânări. Un bilanţ detaliat se găseşte pe carpati.org, întocmit după tură.

Pe la 10:30 ajungem la intersecţia „centrală” a comunei. De aici se ajunge la Mănăstirea Poiana Mărului într-o direcţie şi la Primărie în cealaltă. Drumul spre primărie, casa primarului şi căminul de copii unde vor dormi cei ce rămân peste noapte o ia în jos şi numai maşinile 4×4 îl urmează, revenirea fiind problematică fără tracţiune integrală sau lanţuri. Restul maşinilor parchează acolo, fiind suficient loc după ce băieţii bagă lopeţile în maldărele de zăpadă amestecată cu noroi, ce-i depăşesc în înălţime. Urmează aproape trei ore de dialogul surzilor între cei care s-au ocupat în detaliu de tot ce-a însemnat tura asta şi primar & co. Noi ne reexprimăm dorinţa de a duce ajutoarele celor care au cu adevărat nevoie de ele, care nu se pot deplasa pentru o pâine de la magazin, pe scurt celor care nu pot, şi nu celor care nu vor. Refuzăm să ducem alimente gospodăriilor din centru comunei, unde drumul este, de bine de rău, debarasat şi aprovizionarea poate ajunge. De asemenea, refuzăm să mergem într-un sat de ţigani, la rândul lui deszăpezit, doar pentru că sunt săraci, primesc ajutor social şi votează cum li se cere. Până la urmă, cu chiu cu vai, obţinem informaţii despre nişte hot-spot-uri şi numele unor ghizi locali, care să ne îndrume.

Facem pachetele conştiincioşi – pungi cu ulei, zahăr, orez, macaroane, brânză topită, salam, supă instant, telemea, ceai, dulciuri şi multă pâine. Încărcăm rucsacurile după cât putem căra fiecare şi hai la drum, că-i deja ora 14 – of, şi câtă vreme am pierdut aiurea! La un moment dat dăm de un blocaj în „trafic”; ne lămurim repede: mai mulţi oameni, aflând despre acţiunea noastră, s-a hotărât să ni se alăture şi au adus o altă tură de alimente. Doar că ei vor să le debarce din maşini în curţile beneficiarilor, aşa că primarul îi conduce mulţumit spre satul de ţigani. Sperăm cu toţii să iasă de acolo cu maşinile întregi.

Ne împărţim pe echipe, fiecare desprinzându-se din grosul grupului pe câte un picior de deal sau o vale, către casele risipite pe versanţii aceştia superbi din piemontul Buzăului. Echipa mea o apucă pe un drum ce a început să fie descoperit de un buldozer, momentan înţepenit şi el în nămeţi şi ajutat să iasă de un tractor. Da, e de muncă acolo, pe acel drum neasfaltat, ai cărui parapeţi metalici ţin strânsă zăpada viscolită, pe alocuri adâncă de un metru. Ajungem în sfârşit la casele din cătunele Lacurile şi Plaiul Jgheabului, pe drumul ce străbate dealurile până în Mânzăleşti. Nămeţii acoperă complet uliţele, aşa că mergem pe potecile făcute prin livezile oamenilor şi unite într-o „reţea” destul de densă, semn că, deşi izolaţi de restul satelor, ţăranii de aici şi-au făcut de lucru prin şi printre gospodării. De altfel, au reuşit să dea jos zăpada de pe case, astfel ca acoperişul să fie eliberat de greutate. Iar cei în putere, după ce au terminat cu propriile gospodării, au trecut la ale vecinilor bătrâni, după cum ne povesteşte, sprijinit în lopata cu care tocmai a terminat o astfel de muncă, ghidul nostru – nea Marcel.

Dumnealui ne duce la primele case – bătrâni de şaptezeci-optzeci de ani, împresuraţi de nepoţi sau căznindu-se să coboare de pe căpiţa care trebuie şi ea descoperită, să nu mucezească, vin nelămuriţi să le oferim neînsemnatul nostru ajutor. Mai că nu le vine să creadă şi ne întreabă cine ne-a trimis. Păi cine? Am venit singuri. Clatină din cap a mirare, înainte de a rosti un bogdaproste sugrumat de emoţie. Cred că dincolo de conţinutul pungii şi de pâinea binevenită, mult mai mult îi bucură faptul că n-au fost uitaţi. Alte case, alţi bătrâni, grajd cu acoperişul surpat, nevoie de insulină, ieduţ dus să sugă la capra vecinului şi întrebări în glumă dacă acolo, la noi, nu-i iarnă sau am vândut-o. Păşim pe lângă şi peste garduri, uneori mergem pe ele fără să ştim; adevărat grăit-a Bacovia, chiar dacă despre decembrie: Te uită, zăpada-i cât gardul. Înainte de a o lua înapoi, nea Marcel ne pofteşte la dumnealui şi ne cinsteşte cu ţuică de Bisoca, renumită pentru aroma sa – mă întreb dacă nu a fost şi acesta un criteriu de selecţie al comunei. Scot şi băieţii slana şi ceapa, aşa că iată-ne luând şi un prânz târziu, pe „teren”, între poveşti despre minerit în Valea Jiului şi lucrul la sondele buzoiene.

Ne mai spune nea Marcel că sătenii de acolo, când a dat zăpada, primul lucru a fost să facă o potecă între casă şi grajd, pe care, oricât a viscolit apoi, au ţinut-o liberă, pentru a le putea da de mâncare animalelor şi lua lemne de foc. Iernile toate sunt grele în Subcarpaţi, asta poate ceva mai mult decât altele, dar oamenii sunt gospodari şi pregătiţi, nu aşteaptă să le facă ordine în ogradă nici primarul, nici jandarmii. C-a fost cod galben, portocaliu sau aproape roşu, stare de urgenţă sau nu, animalele au fost hrănite, casele încălzite şi hambarul la îndemână. Din fericire, nu depind de fântânile îngropate, căci au reuşit să-şi tragă apă şi au ditamai rezervorul sub un deal; singura grijă este să o lase să curgă încet, ca să nu îngheţe pe ţeavă. Acum, că vremea s-a mai potolit, aşteaptă să ajungă „buldo” şi la ei, să le desfunde uliţele. Le spunem că „buldo” trage din greu şi se tot împotmoleşte, mare minune dacă va ajunge a doua zi.

O luăm la deal, înapoi spre drumul principal şi cu indicaţii către casele la care să distribuim ultimele pachete din cele douăzeci ale echipei. Cea din urma casă este izolată pe o vale şi ajungem la ea înotând uneori prin zăpadă. Intraţi pe poartă, ne oprim o clipă să admirăm căsuţa albă cu ferestre şi uşi albastre, extrem de curată şi îngrijită. De jur împrejur şi până la veceul din curte zăpada a fost dată la o parte, într-un şir de metereze solide. Acoperişul este şi el curăţat, iar fântâna descoperită din nămeţi. Cu toate aceste, gospodăria pare părăsită şi nimeni nu răspunde ciocănitului nostru. Până la urmă, uşa se deschide şi din prag o bătrână ne priveşte uimită. Când îi spunem pentru ce am venit, îşi face cruce şi nu-şi crede ochilor, iar apoi ne spune că nu era nevoie să batem atâta drum, că se descurcă ea cumva – are pensie şi toţi cei cinci copii lucrează, plus că au venit săptămâna trecută, când era ninsoarea în toi, să scoată casa şi grajdul de sub urgia albă. Născută şi crescută în Bisoca, femeia ne spune cu mândrie despre rădăcinile şi viaţa ei într-un sat harnic, cruţat de colectivizare, pe care nu l-ar părăsi niciodată. Acesta este unul dintre momentele când simt că, deşi am venit acolo să-i ajutăm pe oameni şi să le aducem câte ceva din cele necesare, tot noi plecăm mai bogaţi. Iar apusul care umple cerul, urmat de licuricii ce se aprind pe văi, este numai o dantelă a acestei comori.

Din păcate, eu trebuie să fiu mâine seara, devreme, în Bucureşti, aşa că atunci când aud că am loc într-o maşină care pleacă din seara aceasta mă abonez la el, chiar dacă mi-am adus, prevăzătoare, izoprenul şi sacul de dormit. Astfel se face că ratez tura doi de distribuit pachete, săpatul potecii prin zăpadă pentru copiii din Marginea Recii care vin la şcoală în Bisoca şi întocmirea pachetului pentru parastasul unei femei înmormântate duminică. Regret enorm faptul că nu pot rămâne încă o zi, căci contează fiecare om dintr-o echipă pornită pe treabă. Mi-ar plăcea să ne organizăm mai des în astfel de acţiuni, mai ales că energia pe care o consumăm când batem coclaurii, pentru propria plăcere şi relaxare, poate lua şi alte forme. Numai timp şi nervi să fie pentru punerea la punct a detaliilor, căci nu te poţi baza pe diverse instituţii decât cel mult pentru informaţii, şi acelea lacunare uneori.

Cineva care priveşte cele petrecute din afară şi-ar putea pune câteva întrebări, nesurprinzătoare ţinând cont de alienarea umană a societăţii noastre. De ce s-ar agita nişte oameni coagulaţi în jurul unui site cu profil montan să aducă o rază de speranţă în satele acoperite de ninsorile grele din ultimele săptămâni? De ce ar face eforturi materiale şi organizatorice pentru a duce la bun sfârşit o acţiune umanitară, fără a beneficia de experienţă şi de susţinerea autorităţilor, ci doar de entuziasm şi perseverenţă, nedorind pe de altă parte mediatizare şi publicitate? Dacă aş răspunde cu „pentru că ne pasă” ar suna a sloganul unei televiziuni tabloide, din cele de care nu ducem nicidecum lipsă. Poate pentru că putem. Pentru că avem încredere că civismul şi compasiunea nu au murit şi pentru că suntem convinşi că sunt atâţia oameni care au nevoie de ajutor, dar nu-s într-atât de vocali încât să fie difuzaţi la oră de vârf. Daca nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Din nou îmi vin în cap versurile lui Bacovia – Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

Fotografii

Câteva gânduri de la un coleg de tură

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , . Bookmark the permalink.

One Response to Bisoca (tură de ajutor pe dealurile Buzăului)

  1. gabicolea says:

    Intr-adevar pentru ca ne pasa si pentru ca putem!
    Si la fel de adevarat … cei care au participat au fost rasplatiti din plin. Asa se mai intampla in viata: dai o mana de ajutor si primesti doua; te duci sa ajuti si pana la urma observi ca cel ajutat esti chiar tu … putinul nostru ajutor material a fost rasplatit din plin de cei la care am ajuns, sufleteste …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s