Nazareth & Trooper (Hard Rock Cafe, Bucureşti)

Auzim deseori că „muzica nu are vârstă”, dar puţini sunt artiştii care fac ca această expresie să-şi păstreze tăria şi să nu devină clişeu. La aniversarea celor patru ani de la înfiinţare, sub titlul Classic Rock Nights, clubul bucureştean Hard Rock Cafe încearcă să readucă în faţă tocmai astfel de nume, muzicieni care şi-au pus amprenta asupra rock-ului şi care n-au depus încă armele. Primii din acest grup „select” sunt scoţienii de la Nazareth, o alegere cum nu se poate mai reuşită, căci trupa este un clasic în viaţă, iar celebritatea sa devine un garant al calităţii seriei de evenimente muzicale.

În deschidere, cei de la Trooper încearcă să ţină sus ştacheta pe care singuri şi-o impun atunci când ajung să cânte înaintea unor nume consacrate. Cum vreau eu şi Nu mai contează sunt piese antrenante, dar daca chiar vrei să atragi atenţia atunci când lumea vine să vadă Nazareth, trebuie să găseşti ceva în plus. Şi iată că „iepurele din joben” este invitatul-surpriză al trooperilor (cu toate că mulţi intuiau deja această surpriză), Blaze Bayley – solistul primei componenţe Iron Maiden văzute de România (în 1995 – ce vremuri!). Aflat în Bucureşti pentru a înregistra o piesă alături de târgovişteni, britanicul nu a refuzat invitaţia de fi scânteia dinainte de Nazareth. Nu ştiu dacă are sens să descriu reacţia rock-erilor, vechi sau noi, la auzul celor două piese cântate de Bayley alături de Trooper, Man on the Edge şi Fear of the Dark, dar trebuie să insist asupra dăruirii şi vivacităţii cu care ciudatul personaj umple scena. Sincer vorbind, dacă m-aş fi întâlnit cu Blaze Bayley pe stradă, nu l-aş fi recunoscut, cu toate că şi-a păstrat celebrii lui favoriţi; atât însă a rămas din aspectul celui ce a fost, timp de cinci ani, vocea Maiden – şi chiar şi aceia au albit. După cele două piese, entuziasmul publicului scade, chiar dacă Trooper încheie concertul cu o piesă nouă, cu refren catchy, şi două ultra-cunoscute şi în aceeaşi măsură îndrăgite: Vino cu mine, Amintiri şi Tari ca munţii. Cred că cei mai mulţi se gândesc în acest timp la data de 23 martie, când Bayley va avea propria sa cântare în Bucureşti, iar câţiva se întreabă cum sună acea piesă compusă special de Trooper pentru a o înregistra cu el.

În pauza ce urmează, destul de lungă, apar pe scenă cele trei tablouri care-şi găsesc, prin tragere la sorţi, câştigătorii din public. Picturile, foarte reuşite din punctul meu de vedere (şi, cel puţin două, demne de coperte ale unui album doom sau post-black), îi aparţin lui Cătălin Achim, talentatul artist căruia clubul îi donează încasările pe biletele din seara aceasta. Jos pălăria, cel puţin la capitolul marketing Hard Rock Cafe ştie să puncteze!

După ce a fost montată o nouă baterie, luminile au devenit difuze şi neliniştea din public s-a amplificat, Nazareth este gata de un nou concert. Oare al câtelea din cei patruzeci şi trei de ani de existenţă? Silver Dollar deschide o seară în care barierele dintre artiştii scoţieni şi spectatori cad, principalul atribut al cântării fiind încărcătura personală. Este drept, clubul cu scenă joasă, nedespărţită în niciun fel de public, facilitează atmosfera intimă, în care piese precum Sunshine, This Month’s Messiah, Changing Times sau mai recentele See Me, When Jesus Comes to Save the World Again şi Radio îşi ating mai uşor ţinta – urechile şi sufletul spectatorului, fie el fan sau simplu iubitor de muzică. Eu m-aş regăsi mai degrabă în a doua categorie, Nazareth nefiind niciodată în topul preferinţelor mele; cu toate acestea, mă simt vizată direct de piesele lor, în special de maniera în care sunt cântate. În mod clar, Dan McCafferty ştie să magnetizeze audienţa cu vocea sa când melodioasă când hârjâită, constanta sa fiind expresivitatea, iar Pete Agnew, celălalt fondator rămas încă în trupă, este un basist care atrage atenţia prin mişcări şi implicare. La tobe, partea ritmică rămâne în familie, Lee Agnew fiind fiul lui Pete, iar chitara lui Jimmi Murrison impune, alături de voce, registrul în care se plimbă piesele: hard rock-ul rebelilor, rock n’ roll pentru nostalgici, country, blues, puţin pop pentru oamenii „cuminţi” şi momente de improvizaţie.

Cu siguranţă, repertoriul Nazareth este destul de divers, iar piesele care să te prindă şi să te facă să baţi ritmul nu lipsesc, Whisky Drinkin’ Woman şi Hair of the Dog fiind două bune exemple, ca să nu mai vorbesc de celebrele Dream On şi Love Hurts, deliciul celor mai „soft” din club. Altfel, show-ul este destul de static, iar trupa nu musteşte de energie proaspătă, însă în jurul său pluteşte o aură subtilă, ca o evocare a locurilor bine cunoscute din casa bunicilor în care găseşti de fiecare dată o căldură învăluitoare şi un mister difuz. Cred că această imagine, de calm familiar şi pătrunzător, este cel mai bine condensată în preluarea baladei Long Black Veil (Danny Dill şi Marijohn Wilkin) şi în piesa care încheie concertul, My White Bicycle. Nu cred că sentimentul cu care rămân cei mai mulţi dintre cei prezenţi este unul de exaltare şi entuziasm nestăvilit, ci mai degrabă cu o încântare discretă şi o admiraţie sinceră, nu atât un râs năvalnic cât un surâs liniştit şi recunoscător.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s