Tarja Turunen, Sylpheed & Scala Mercalli (Sala Palatului, București)

Deşi am văzut-o pe Tarja Turunen nu demult, adică în august anul trecut, mă bucur de reîntâlnirea cu artista finlandeză în atmosferă hibernală, mai ales că turneul What Lies Beneath Final Tour va fi urmat de cinci ani de pauză în ceea ce priveşte muzica rock. Aşa cum era de aşteptat, despărţirea de Nightwish n-a plasat-o pe Tarja într-un con de umbră (din contră, se pare că trupa a avut de suferit), ca dovadă publicul numeros care doreşte s-o revadă pe excepţionala şi frumoasa soprană la fiecare concert.

Preambulul este asigurat de două trupe italiene, cvasi-necunoscute la noi, dar care speră să se apropie de public prin atmosfera heavy-dark creată. Începând de la nume, Scala Mercalli încearcă să ne zguduie cu ajutorul unui heavy metal old school, dar n-aş putea spune că lumea e impresionată. Ţinând cont de faptul că trupa s-a înfiinţat acum douăzeci de ani, este uşor să identifici ancorarea în NWOBHM; nici nu mă aşteptam să fie ceva original, dar execuţia nu se ridică deasupra mediocrului (în ciuda experienţei la care te-ai aştepta la aşa o vârstă), iar elementul care putea fi interesant, vocea, agasează în loc să impresioneze. În toţi aceşti ani, Scala Mercalli a editat numai două albume, ceea ce confirmă lipsa unei identităţi muzicale ferme şi ieşite în evidenţă, chiar dacă linia abordată este destul de clară.

Sextetul Sylpheed atrage de la început atenţia prin solista Fenis, cea care îmbină părţile vocale clean cu growling cavernos. Chiar dacă unele site-uri de profil îi plasează pe italieni în sfera death metal-ului, lucrurile de pe scenă aduc mai mult cu o trupa gothic, iar partea melodioasă are deseori întâietate. Conceptul yin-yang nu este ceva nou în creaţiile muzicale, astfel că poezia şi furia sunt la ele acasă, dualismul vocii este evident, iar melancolia se împleteşte cu agresivitatea, aşa cum riff-urile rebele de chitară au de înfruntat arcuşul viorii lui Noe. Conform spuselor chitaristului Rust, fondator al trupei, aceasta este prea metal pentru ascultătorii altor genuri şi insuficient de metal pentru fanii acestei muzici, sau poate că  reprezintă legătura către o altă lume. Întrebare care se pune este dacă Sylpheed va putea cuceri fani din ambele „tabere”, metal şi non-metal, sau va rămâne în anonimat; ideea implică însă deschiderea către inovaţie, capitol la care trupa este deficitară.

Cine a mai văzut-o live pe Tarja Turunen de când a părăsit Nightwish, sau măcar i-a ascultat albumele solo, ştie că nu trebuie să se aştepte la o replică a trupei care a făcut-o celebră în lumea metal. Chiar dacă obişnuieşte să cânte în concerte şi unele piese Nightwish, restul este viziunea proprie a artistei în ceea ce priveşte rock-ul, iar reţeta sa pare a fi de succes – chiar dacă nu acelaşi pe care l-a atins alături de Tuomas Holopainen & Co. Îndepărtând vălul ce îmbracă scena într-o misterioasă semiobscuritate, Tarja ne invită odată cu Anteroom of Death şi Lost Northen Star într-o lume plină de energie, unde metalul se împleteşte cu muzica simfonică, iar părţile vocale rock şi cele operatice convieţuiesc armonios, trecerea într-o direcţie sau alta fiind extrem de naturală. Piesele sunt diverse ca ritm şi feeling (a se vedea I Walk Alone, Dark Star, I Feel Immortal şi Never Enough), dar, indiferent de ceea ce transmit, ţinta este atinsă de fiecare dată, graţie comunicării foarte bune cu fanii. Nu este un secret faptul că Tarja este un excelent frontman, iar expresivitatea şi empatia faţă de fani sunt două dintre motivele forte pentru care este atât de îndrăgită – nu doar ca artistă, ci şi ca persoană. Apropierea de public a fost mereu esenţială, atât în timpul concertelor cu Nightwish, cât şi în apariţiile solo, fie ele rock, clasice sau de lieduri şi colinde.

Dincolo de aptitudinile remarcabile ale Tarjei, nu trebuie să neglijăm trupa profesionistă care o înconjoară, toţi fiind muzicieni talentaţi şi versaţi. Cel care iese în evidenţă este bateristul Mike Terrana (lista de colaborări, foste şi prezente e mult prea lungă pentru această paranteză), soloul său fiind o demonstraţie de forţă şi dexteritate încheiat în ritmuri de can-can. Tirului de tobe îi urmează varianta instrumentală a Little Lies, abia apoi reintră în scenă Tarja, cu aceeaşi Little Lies, de data aceasta în varianta cunoscută. Chitaristul Alex Scholpp (Sinner), basistul Kevin Chown clăparul Christian Kretschmar şi violoncelistul Max Lilja (ex-Apocalyptica) întregesc o echipă excelentă.

Ca aspect mai puţin reuşit, nu pot totuşi să nu remarc un lucru: fără să vreau să fac vreo comparaţie, în ceea ce priveşte stilul abordat, între Tarja Turunen şi Nightwish (mă refer la perioada în care o avea ca solistă), parcă piesele frumoasei soprane nu au acelaşi magnetism, nu te electrizează la fel de tare, şi, cu câteva excepţii, nu au aceleaşi „cârlige”. Uneori, pasajele par că trenează şi apare o anumită monotonie. Repet, nu compar altceva decât carisma, poate şi pentru că la momentul său de glorie Nightwish a fost un grup fantastic. Ca dovadă, emoţia şi reacţia publicului la Bless the Child. Este drept însă că, în momentul de faţă, Tarja îşi surclasează foştii colegi în compoziţii, prezentare scenică şi, cel mai important, în preferinţele vechilor fani.

Altfel nu am ce reproşa concertului, Tarja fiind în formă maximă. Piese precum Naiad, Into the Sun şi In for a Kill o dovedesc din plin, vocea finlandezei fascinând întreg auditoriul. Cele trei octave în care se plimbă cu naturaleţe şi siguranţă, precum şi timbrul schimbător, în ton cu mesajul compoziţiilor, explică succesul pe care îl are finlandeza în faţa unui public destul de variat. Pianul – descoperit în culisele Sălii Palatului – îi este şi el prieten unei artiste de formare clasică, aşa cum ne arată Oasis şi The Archive of Lost Dreams, când degetele care aleargă pe clape însoţesc tremurul vocii. Rămânând într-un registru asemănător, Tarja şi trupa sa ne prezintă un medley acustic, când chiar şi Mike Terrana coboară din spatele masivei baterii şi ţine tempoul cu ajutorul unei singure tobe şi a tamburinei: Rivers of Lust, Mirror Heaven, Montañas de Silencio, Sing for Me şi I Feel Immortal, elegant prelungite una în alta.

La bis, în scenă intră tenorul Alex „Roman” Sonato (solistul trupei italiene Hollow Haze), pentru un duel dramatic, prin muzică şi gesturi, cu vocile uneori încrucişate (în sens armonic): Phantom of the Opera a lui Andrew Lloyd Webber ajunge pe scena Sălii Palatului, într-o interpretare deosebită. Die Alive şi Until My Last Breath sunt piesele care încheie această ultimă întâlnire metal dintre Tarja Turunen şi fanii săi pentru ceva timp. Însă cei care o apreciază dincolo de compoziţiile sale rock (de exemplu, cei care îi umplu acum braţele cu trandafiri) nu trebuie să uite de Harus, noul proiect, din care face parte, alături de organistul Kalevi Kiviniemi, chitaristul Marzi Nyman şi percuţionistul Markku Krohn – toţi muzicieni de formare clasică şi jazz-istică. Aşa cum afirma încă de pe vremea succesului cu Nightwish, Tarja nu poate cânta numai rock/metal şi ar fi şi păcat ţinând cont de versatilitatea vocii sale; muzica clasică va rămâne mereu o importantă parte a carierei sale, adăugându-i-se cântecele de Crăciun şi alte experimente departe de sfera rock – de ce nu le-am putea savura şi pe acestea în aceeaşi măsură?

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s