Arch Enemy & ARIA (Arenele Romane, Bucureşti)

Metal, şi încă greu, la început de an – iată un eveniment de bun augur pentru 2012, sosit într-un moment în care deja se anunţă tot felul de somităţi pentru lunile care urmează. Până una-alta, Arenele Romane îşi umplu cortul cu fani ai metalului melodios suedez şi, restrângând cercul, al unei trupe care încet-încet a devenit etalon al genului: Arch Enemy.

La 19:30, pe scenă urcă ARIA, o tânără trupă bucureşteană axată pe alternativ, al cărei efort de a încălzi atmosfera este pe deplin răsplătit. Poate şi datorită concertului „pregătitor” de acum câteva zile, care i-a familiarizat pe curioşi cu muzica celor patru, dar mai ales graţie modului de prezentare, ARIA are mare priză la publicul din ce în ce mai pretenţios din capitală. Este normal, căci Cosmin Lupu (voce), Cezar Popescu (chitară şi voce), Robert Ursache (bas) şi Andrei Ilie (tobe) au experienţa muzicală şi scenică, toţi fiind colegi în cadrul proiectului-experiment Mozart Rocks!; în plus, Cezar Popescu are ca atu prezenţa în Viţa de Vie, deci putem vorbi despre un chitarist matur. ARIA sună omogen, foarte închegat, antrenant şi suficient de heavy încât, deşi se înscrie pe linia alternativului, să capteze atenţia unor oameni înfipţi în metalul mult mai greu. Sunetul într-adevăr bun îi avantajează pe cei patru tineri, iar expresivitatea şi mişcarea scenică a vocalului completează din plin show-ul. Fără a fi un mega-admirator al genului propus de ei, le adresez un sincer „bravo”!

Pentru orice metalist cu minime pretenţii ar fi fost greu ca în ultimii cel puţin zece ani să nu remarce Arch Enemy, fie măcar pentru partea vocală: Angela Gossow – o blondă bine de tot, care excelează la growling – ce altceva şi-ar mai putea dori un „true-rocker”? Iar dacă adaugi faptul că trupa a fost înfiinţată de către un nume celebru între greii greilor de la mijlocul anilor ’90, trebuie să arunci un ochi, o ureche în ograda suedezilor; este vorba, evident, despre chitaristul Michael Amott de la Carcass (trecut şi prin Candlemass , de al cărui nume se leagă, de altfel, Spiritual Beggar), care, în 1995, adică atunci când trupa britanică îşi cânta „cântecul de lebădă”, a pus bazele Arch Enemy, dar nu ca o copie, chiar dacă în aceeaşi sferă muzicală. Alături de fratele lui (tot chitarist), Cristopher Amott, vocalul Johan Liiva şi bateristul Daniel Erlandsson, Michael Amott a încercat să pună laolaltă, aşa cum el însuşi afirmă, melodia, agresivitatea şi tehnicitatea. Lucrurile însă au explodat abia cinci ani mai târziu, când lumina reflectoarelor s-au oprit asupra noului vocal, o prezenţă atipică în mijlocul unei trupe dure: nemţoaica Angela Gossow – caracterizată de noii săi colegi (dacă-mi amintesc bine interviul citit la vremea respectivă) ca fiind o fată subţire cu alură delicată şi voce de Cannibal Corpse. Ei, comparaţia era puţin forţată, dar ideea e aceeaşi – growling feminin, excelent controlat.

Să revin însă în prezent, în mijlocul mulţimii care scandează nerăbdătoare numele trupei. În această atmosferă destul de încinsă, cineva de la Phoenix Entertainment ne roagă să nu fumăm în timpul concertului, pentru a menaja vocea Angelei (despre care se ştie, de altfel, că nu bea, nu fumează şi are un stil de viaţă vegetarian); deşi cererea este rezonabilă, mă amuză gândul unui concert rock la care spectatorii, eminamente „nicotinomani”, îşi reprimă viciul…

Prin lumina difuză şi pâcla groasă a fumului de scenă, având ca fundal sonor Khaos Overture, Arch Enemy îşi face intrarea şi loveşte cu ultimul album: Yesterday Is Dead and Gone, apoi face un pas în trecut, odată cu Revolution Begins. Un lucru interesant mi se pare faptul că se insistă mult pe albumul Wages of Sin, adică primul la care a contribuit Angela – Ravenous, Enemy Within, Burning Angel, Dead Bury Their Dead şi, la bis, Snow Bound. Nu ştiu care a fost motivul unei astfel de decizii (mai ales că de pe penultimul album este prezentă o singură piesă), dar debutul blondei în trupă este rememorat cu plăcere de public, angrenat pe deplin în concert.

Evident, de mare interes este şi Khaos Legions, un album bun, extrem de catchy, aşa cum demonstrează şi live Under Black Flags We March, Blood Stained Cross şi, mai ales, No Gods, No Masters, ale cărei riff-uri melodioase rămân bine înfipte în urechi. Anthems of Rebellion este prezent cu „crema”, adică Dead Eyes See No Future şi We Will Rise, pe care o putem numi „celebra”, fiind în mod clar una dintre cele mai cunoscute piese Arch Enemy. My Apocalypse, Taking Back My Soul şi Nemesis scot în faţă Doomsday Machine, seria albumelor pe care apare nemţoaica fiind astfel încheiată. Angela nu pierde niciun moment ocazia de a-şi exprima, vorbind despre piesa ce urmează s-o cânte, convingerile anarhiste şi antireligioase, pe care le împarte în special cu „şeful” Michael Amott. Acest militantism completează dialogul cu spectatorii, cei mai mulţi foarte receptivi. În mod cert, Angela Gossow este conştientă de faptul că prim-planul îi aparţine şi ştie să-şi adjudece publicul, nu numai prin tehnica vocală de invidiat, ci şi prin dinamismul întregii prezenţe scenice, mişcări, grimase, mulţumiri.

Avem parte de un solo de tobe, în care Daniel Erlandsson îşi arată dexteritatea, însă cele care iau ochii sunt momentele solo ale lui Michael Amott, când părăseşte binişor sfera death şi mie îmi aminteşte de, nu râdeţi!, Gary Moore, precum şi duetul chitaristic în compania fratelui său. În aceste clipe, metal-ul lasă loc rock-ului clasic, clar şi melancolic, şi chiar blues-ului ca, nu după mult timp, să se adauge basul lui Sharlee d’Angelo şi tăvălugul să se reia. Sfârşitul vine într-un fel în care nu mă aşteptam: Fields of Desolation de pe debutul Black Earth, adică un album pe care Angela nu a fost prezentă, dar asta n-o împiedică să îşi facă bine treaba, în acelaşi registru grav de growling. Trebuie să recunosc faptul că mă fascinează cum o femeie, cu o voce de altfel foarte feminină, poate cânta aşa, distingându-se însă bine versurile şi fără să-şi nenorocească gâtul.

În timp ce outro-ul asigură retragerea Arch Enemy, mi se întăreşte părerea că am văzut un concert foarte bun, solid şi agăţător (dovadă fragmentele melodice care încă mi se derulează în cap), al unor artişti foarte talentaţi şi dedicaţi. Cum nici trupa de deschidere n-a dezamăgit, nici prin prestaţia în sine, nici prin încadrarea în peisaj, pot trage concluzia că anul metalic a început excelent, iar sorţii sunt prielnici rocker-imii româneşti.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s