Maramureş Ziua 6: Botiza şi Ieud

După o zi de odihnă la căldura pensiunii, iată-ne din nou pe drumuri, având însă de gând să ne menţinem în apropiere. Sperând că vom scurta timpul, o luăm pe drumul sinuos şi deteriorat care leagă Poienile Izei de Botiza, direct, fără a mai ajunge la bifurcaţia din Şieu. Nu ştiu cum se prezintă vara acest drum, cert e că acum maşinile trag din greu, iar şoferilor le trebuie toată îndemânarea să evite gropile şi să facă loc căruţei întâlnite. Chiar înainte de a intra în sat, vedem Mănăstirea Botiza, la care intrăm după ce vom fi căutat în zadar casa cu artizanat semnalată la prima intersecţie. Ctitorită acum zece ani, mănăstirea adăposteşte o mică obşte de maici în chiliile sale din lemn şi ziduri albe. Biserica, frumos pictată, este în totalitate din lemn, ducând mai departe tradiţia maramureşeană, cunoscută în toată lumea.

După aceste momente de reculegere, ne îndreptăm spre centrul Botizei unde, lângă cele două biserici (una lângă alta şi împrejmuite de cimitir: cea veche, din lemn, şi cea nouă, din zidărie – aşa cum am întâlnit în toate satele prin care am trecut) găsim atelierul de creaţie pus pe picioare de soţia preotului de aici, cea care ne va fi ghid în următoarele două ore. Atelierul este de fapt o casă din lemn adusă din Poienile Izei, desfăcută pe bucăţi şi reasamblată în Botiza, înconjurată de gard din nuiele şi păzită de o poartă sculptată, o troiţă şi tradiţionalul trunchi uscat de copac împodobit cu oale multicolore. Înăuntru este reconstituită camera „bună” a unei gospodării ţărăneşti, cu grinda ce o împarte în jumătate sacră cu masa lungă şi jumătatea ruşinoasă cu paturile, scaunele masive, pledurile ţesute, lada de zestre, ceramica pictată, ulcioarele primite de copii la botez ce-i vor urma şi în mormânt.

Cealaltă cameră de la parter este atelierul în sine, unde femeile din sat au învăţat de la coana preoteasă cum să păstreze tehnica fibrelor colorate natural şi să creeze propriile obiecte de artizanat, astfel încât tradiţia să nu moară. Acesta este un lucru dificil, în condiţiile în care tot mai mulţi săteni pleacă la muncă peste hotare, iar cât sunt acasă preferă să se ocupe de treburi mai aducătoare de bani, cel puţin la prima vedere. O parte dintre creaţiile atelierului şi alte moşteniri de familie ale sătencelor sunt expuse pentru vânzare, fapt ce ne antrenează latura noastră cheltuitoare. La mare preţ sunt scoarţele din lână, adevăraţi ambasadori culturali, în care sunt prezente toate simbolurile populare maramureşene: hora (a anotimpurilor sau a zilelor săptămânii), ţăranca, soarele, bradul, cumpăna, cerbul, poarta.

La etajul-mansardă, firea practică a doamnei Victoria Berbecar, care a dorit să profite cât mai mult de acoperişul înalt ce favorizează scurgerea apei, a transformat locul în pensiune de vară: patru camere mici şi intime, două băi, un hol luminos şi un balconaş pitoresc. Nu ştiu câţi clienţi are, dar sunt anumite perioade când toate locurile sunt ocupate, căci vin aici grupuri de străini (americani în special) în căutarea artei autentice maramureşene. După ce terminăm de văzut casa, „stăpâna” acesteia ne invită în propria locuinţă, la o cafea şi cozonac. Primul lucru care ne uimeşte de cum păşim în camera de zi sunt trei tablouri pe sticlă ce prezintă, în manieră naivă, scene din viaţa satului: o şezătoare, o horă şi o colindă – extrem de frumoase, cum rar am întâlnit. Aflăm apoi câte ceva din viaţa gazdei noastre, cum a venit aici acum treizeci şi şapte de ani din Bistriţa-Năsăud, cum i-a venit ideea trezirii din amorţeală a obiceiurilor casnice din partea locului într-o zonă ocolită de colectivizare, cum a colindat lumea cu atelierele sale de creaţie populară. Ne luăm rămas bun cu gândul sincer de a reveni pe timp de vară, când poate vom nimeri chiar în mijlocul unei acţiuni artistice.

Matei şi Cristina decid să se întoarcă, de data aceasta pe drumul lung, la pensiunea noastră, în timp ce noi, restul, dorim să mai vedem un mic muzeu popular. Este vorba despre Muzeul Etnografic al familiei Pleş din Ieud, sat în care ajungem revenind la drumul principal şi întorcându-ne spre Dragomireşti; prima vale pe dreapta este cea a Râului Ieud, însoţită de un alt drum capricios de ţară. Cu ajutorul indicatoarelor, din fericire suficient de dese, ajungem la o altă casa tradiţională, de data aceasta înconjurată de acareturi, unde ne întâmpină o femeie în vârstă şi bună cunoscătoare a tradiţiilor satului. De la ea aflăm, cu experimentare cu tot, despre toate etapele prelucrării cânepei: culesul, lăsatul în râu sub pietre, tocarea tulpinilor cu meliţa, pieptănatul în mai multe rânduri pentru a obţine, în funcţie de gradul de fineţe al firelor, material pentru aşternuturi, cămăşi sau saci, torsul cu fusul şi suveica, ţesutul la război cu tot felul de modele. Legat de război este pătuţul copilului, ce se leagănă în ritmul pedalelor maşinăriei de ţesut – „aşa mi-am crescut eu copiii”, ne spune mândră doamna Pleş. În afară de tot ce ţine de cânepă, căsuţa este aranjată aşa cum era cândva cea a unui ţăran gospodar: tot felul de unelte, uscător pentru haine, sobă bine chituită, scoarţe călduroase, dar nu lipsesc nici obiectele de decor, inclusiv cutia cu scrisori vechi de o sută de ani.

Cu noi cumpărături în sacoşă, ne îndreptăm paşii către biserica din Ieud (cea „din deal”, căci există, tot aici, şi biserica „din vale”), pe care o găsim înconjurată de cruci din lemn incrustat şi, din păcate, închisă. Regretul este cu atât mai mare cu cât această biserică, datând din secolul al XVII-lea, este considerată una dintre cele mai frumoase din Maramureş, înscrisă ca şi surata sa de din vale în lista protejată UNESCO. Datând de la începutul secolului al XVIII-lea, micul lăcaş de cult a adăpostit una dintre cele mai vechi scrieri în limba română, „Codicele de la Ieud”, iar despre pictura interioară se spune că ar fi cea mai elaborată a zonei. Preotul este însă plecat cu crucea prin case şi nu are cine da jos lacătul masiv…

Cam aşa s-a desfăşurat periplul nostru în Maramureş, ca să nu mai pomenesc ultima seară în care noi, cei care nu conducem mâine, încercăm s-o lungim; sau s-o facem lată, cam tot aia. Regretele iminentei plecări se sting în palincă şi afinată, unde mai pui o sarma sau o clătită.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s