Maramureş Ziua 4: Rohia si Ruoaia

Iată-ne în ajun de an nou. Seara ni se promite o masă îmbelşugată (de parcă nu aşa ar fi fost până acum!), cu bucate alese şi ceteraşi. Asta înseamnă că, dacă avem în plan ceva plimbări, trebuie să fim harnici şi să ne întoarcem cât de cât devreme. Şi, cum avem de gând să ajungem la Rohia, ne aruncăm asupra micului dejun ca nişte lupi înfometaţi, apoi îi dăm bătaie spre Cavnic, pe nişte drumuri de nu ştim dacă le vom dovedi sau nu. După câteva bâjbâieli şi reduceri de viteză din cauza drumului prost care ne obligă parcă să admirăm mai pe îndelete frumosul peisaj montan, ajungem în Târgu Lăpuş, de unde până la Rohia mai sunt câţiva kilometri. Parcurgem câteva serpentine, dintre care ne apar două căprioare, şi ajungem la poarta Mănăstirii Rohia, cea la care s-a retras în monahism Nicoale Steinhardt, după ieşirea din detenţie politică.

Lăcaşul de cult, iniţial schit cu hramul Sfintei Ana, a fost construit la începutul secolului XX pe un pinten stâncos al Dealului Viei de către preotul Nicolae Gherman, în urma morţii fiicei sale, Anuţa. Odată cu extinderea liniilor de tensiune şi construirea drumului de acces, aşezământul s-a extins la dimensiunile unei mănăstiri, care timp îndelungat a fost singura din Maramureş, din obştea sa plecând apoi călugări spre altele nou înfiinţate. De cum intri pe poarta maramureşeană, te regăseşti într-o cetate bine apărată de pantele abrupte ale dealului, cu clădiri dispuse ca un amfiteatru în jurul bisericii noi. Aceasta are doar exteriorul terminat şi finisat şi înglobează elemente arhitectonice din mai multe regiuni ale ţării, într-o uimitoare armonie: turlă înaltă şi zveltă ca a bisericilor din Maramureş, pridvor brâncovenesc şi cupolă cu elemente moldoveneşti. Fiind ridicată pe locul fostei bisericuţe (desfăcută în bucăţele refolosibile), a înglobat în propriile ziduri materialele iniţiale precum şi o încărcătură spirituală de şapte decenii. Alături de zidurile semeţe se găseşte altarul de vară, tot în stil maramureşean şi străjuit de o acvilă de bronz, de la care se ţin slujbele pe timpul verii, când locul obişnuit devine neîncăpător.

Până când noua biserică va fi gata, slujbele se ţin în paraclisul din demisol, acolo unde au fost mutate iconostasul şi icoanele vechi, alături de câteva picturi pe sticlă de curând primite. Micul spaţiu de sub bolţile întunecoase are un farmec aparte, adevărat loc de rugăciune şi meditaţie în care liniştea şi semiobscuritatea se împletesc într-o trăire personală. Totul este intim, modest, tihnit şi mistic, iar dacă s-ar aşeza pe băncuţe sfinţii demult dispăruţi acesta ar părea un lucru firesc. Deosebit de frumos este iconostasul sculptat în lemn cu scene biblice şi obiceiuri bisericeşti (maslu, împărtăşanie, botez, cununie, hirotonisire şi spovedanie), care încastrează picturi aurite. În spatele rândurilor de scaune, într-una din firide, se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pictată în Athos de călugărul Nicanor.

Dând ocol mănăstirii, trecem prin spatele Casei Albe, ce adăposteşte chiliile şi birourile administrative; în imediata apropiere admirăm, într-un ţarc ocrotitor, menajeria de porumbei imperiali, păuni şi fazani care ne privesc cu superioară indiferenţă. În coasta dealului se zăreşte Colţul Maramureşean, alcătuit dintr-o biserică-muzeu şi o casă, ambele din lemn si cu o arhitectură ce păstrează tradiţia din acest cotlon al ţării, atât de frumos, dar atât de aproape de pierderea identităţii culturale.

Aici ne oprim, în aşteptarea unui călugăr care să ne deschidă uşa unei chilii cu adevărat speciale: Casa Poetului, cea în care a trăit, sub straie călugăreşti, Nicu-Aurelian Steinhardt – monahul Nicolae. Condamnat în lotul Pillat-Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva lui Constantin Noica, trecut prin Jilava (unde, evreu fiind, alege botezul ortodox), Gherla şi Aiud, eliberat în 1964 şi profund marcat de moartea tatălui său, autorul Jurnalului fericirii şi-a căutat o mănăstire la care să se retragă; aceasta s-a dovedit a fi Rohia, unde a rămas din 1979, mai întâi ca bibliotecar, apoi ca monah, până la sfârşitul vieţii, în 1989. La mormântul simplu, din micul cimitir al mănăstirii, ne vom opri câte clipe la plecare. Chilia este şi astăzi păstrată astfel încât să amintească de personalitatea scriitorului-călugăr, atât sub aspect bisericesc, cât şi laic. Rafturile cu cărţi, fotografiile de familie, obiectele personale, potcapul şi bastonul, biroul şi patul au rămas la locul lor, doar pereţilor li s-au adăugat portrete ale fostului locatar.

Vizita nu ar fi completă dacă nu am vedea şi „prelungirea” acestei chilii, biblioteca din Casa cu Paraclis, aflată vizavi de biserica nouă. Organizarea după modelul marilor biblioteci publice reprezintă munca titanică a eruditului monah Nicolae. Peste patruzeci de mii de cărţi şi reviste atârnă greu pe rafturile de lemn, minuţios inventariate şi fişate. În afară de domeniul teologic, evident preponderent, literatura profană este bine reprezentată şi ea, acoperind vaste domenii precum istorie, geografie, ştiinţe, psihologie, medicină, pedagogie, etnografie, muzică, filosofie, critică, eseistică, drept, economie, memoralistică şi, bineînţeles, beletristică română şi universală. Lucrările sunt în special în limba română, dar şi în germană, maghiară, franceză, engleză şi neogreacă. Iată comoara culturală care sălăşluieşte la Mănăstirea Rohia. Acestei moşteniri i se va adăuga în câţiva ani un centru cultural, aflat deja în construcţie.

Reîntorşi în maşini, străbatem o parte din Ţara Lăpuşului, la limita dintre dealuri şi podiş, pe un drum când şerpuitor, când drept ca în palmă. În satele înşirate de-a lungul lui apar adesea casele ce aparţin unui alt stil ardelenesc: cele mai multe mici, din lemn sau cărămidă, tencuite în nuanţe de albastru, violet şi verde, cu contur alb la colţuri şi ferestre încadrate de scânduri închise la culoare. Zugrăveala este suficient de intensă cât să înveselească peisajul hibernal, dar nu într-atât cât să ţipe către ochii drumeţilor, şi aşa obosiţi de vilele stridente de pretutindeni. Mai ales în Lăpuş, sunt mult mai multe case care respectă tradiţia decât în zona în care avem noi gazda.

Când ieşim din mica localitate, un drum de care se desprinde din şosea spre dreapta, după cum ne spune şi indicatorul: Mănăstirea Ruoaia 2 km. Doar jumătate o parcurgem cu maşinile, apoi gropile tot mai mari şi pline de gheaţă ne scot la puţină mişcare. Valea străjuită de dealuri ninse pare părăsită, doar din când în când mai apare câte o casă tăcută sau o troiţă solitară. Dintr-odată însă locul se deschide şi apar zidurile noi, extrem de frumoase, ale mănăstirii construite la mijlocul anilor ’90. Nu am fi ajuns aici dacă nu ne-ar fi îndemnat nea Mihai, gazda noastră; motivul este simplu: cele două maici, surorile care au întemeiat obştea, provin din Poienile Izei şi îi sunt verişoare.

Ansamblul urmăreşte liniile clasice maramureşene, înlocuind însă lemnul cu zidăria în bej şi alb; numai biserica, înălţată pe o colină mică, este în totalitate din lemn frumos pictat şi îmbinat aşa cum cere tradiţia. În jurul ei, chiliile, altarul de vară şi turnul porţii respiră un aer proaspăt şi o eleganţă aristocratică. Aşa retrasă între dealuri, departe de civilizaţie, micuţa aşezare pare o curte boierească în care domniţele sunt ferite de priviri indiscrete. Totuşi, se pare că nu suntem singurii care ne aventurăm până în acest colţ uitat de lume, căci iată că intră pe poartă un grup de tineri: pluguşorul, cu bice, buhai şi strigători se înfăţişează stareţei pentru a ura un an nou îmbelşugat. Încercând să nu deranjăm, urmărim spectacolul tinerilor vlăjgani îmbrăcaţi în straie populare, cu brâie late şi cuşme îmblănite. La sfârşit, călugăriţele aduc pită fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor, din care ne împart şi nouă în egală măsură. În timp ce ieşim din curtea mănăstirii, sorbim cu nesaţ aburii parfumaţi ce acompaniază gustul neîntrecut al pâinii de casă. Mestecând de zor, trecem pe lângă caii mândrii ai „plugarilor” colindători şi zorim spre maşini.

Drumul spre Poienile Izei ni se pare tot mai lung pe măsură ce se lasă întunericul; harta ne arată ea şi variante mai scurte, dar am aflat între timp că, din cauza zăpezii şi a proastei întreţineri, au devenit impracticabile. Şi unde pui că imediat după Cavnic intrăm într-o ceaţă de s-o tai cu cuţitul – Sleepy Hollow ar fi putut fi turnat fără grijă aici. Nu ne mai arde de nicio pârtie şi de nicio mină din zonă, ci ne concentrăm asupra serpentinelor, devenite brusc dubioase, care ţin până în Ocna Şugatag. Aici, ceaţa se ridică dintr-o dată şi cerul apare deasupra senin, ca şi cum n-ar şti nimic despre norul dens din care tocmai am ieşit. Îi dăm deci zor spre pensiune căci n-am vrea să ne prindă Revelionul pe drum, mai ales că tanti Ileana a sunat deja după noi, neştiind de ce nu mai ajungem.

Iată-ne, în sfârşit, la pensiune. Mâncăm repede de seară ca să lăsăm sala de mese liberă pentru pregătiri. Reveniţi în camerele calde, încercăm să ne ascundem oboseala pe unde putem şi să fim în formă maximă pentru petrecere. Eu îmi pun cu oarecare stânjeneală rochia, bijuteriile, pantofii cu toc şi şalul, căci abia pe drum am aflat că voi fi singura în ţinută de gală. Şi eu care eram convinsă că cele două Cristine se vor întrece pe sine în arta gătitului şi n-am vrut să mă las mai prejos… Eh, asta este, voi fi ca un elefant în magazinul de porţelanuri…

În preajma ceasurilor 20, ne prezentăm la masă, nerăbdători să vedem una dintre atracţiile majore ale sejurului: ceteraşii! O pereche îmbrăcată în splendide straie populare, el cu vioara, ea cu ritmul chitarei şi vocea, ne încântă mai bine de jumătate de oră cu cântece ale locului, atât de frumoase şi atât de fireşti în atmosfera casei de lemn. Singurul regret se îndreaptă spre amânarea plimbării cu sania trasă de cai, rămasă la locul ei până când va fi cu adevărat zăpadă… Restul nopţii se înscrie în tonul specific Revelionului: multă mâncare şi băutură, program imbecil şi imbecilizant la televizorul pe care vecinii de pensiune ţin să-l aibă pornit, muzica de la DJ Paul (şi aici avem ceva discuţii), artificii de la pensiunea alăturată şi pocnitori la cumpăna dintre ani, ciocniri de sticle şi pahare, Happy New Year de la ABBA şi tras mâţa de coadă până pe la orele 3. Mai mult nu ne-a ţinut, cu atâta palincă şi afinată. Bine ne-ai găsit, 2012!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s