Treizeci de ani de Celelalte Cuvinte (Sala Palatului, Bucureşti)

Îmi amintesc de una dintre primele mele cronici de concert, ce purta titlul „Celelalte Cuvinte – 25 de ani”; parcă ieri mergeam la Teatrul Naţional să văd în derulare o parte din istoria rock-ului românesc. Au trecut însă cinci ani, a mai apărut un album şi concertele au fost „vânate” unul după altul, iar scena este înlocuită de cea a Sălii Palatului. Pe ea însă, în lumina reflectoarelor şi înconjurată de un public devotat, Celelalte Cuvinte, trupă considerată de mulţi (între care mă număr) cea mai bună a rock-ului românesc, sărbătoreşte 30 de ani. După atâta vreme, oare ce a rămas nespus de către formaţia orădeană? Conform declaraţiilor din presă ale solistului Călin Pop, concertul de final de turneu se doreşte unul spectaculos, plin de surprize. Care vor fi acestea şi cum vor decurge cele trei ore anunţate deja se întreabă mulţimea care a umplut amfiteatrul, sperând în acelaşi timp ca Celelalte Cuvinte să repete toate cele rostite până acum, atât de dragi fanilor.

Solistul vocal-chitarist Călin Pop, basistul Marcel Breazu, clăparul Tiberiu Pop, toboşarul Leontin Iovan şi sunetistul Ovidiu Roşu au pregătit, după propriile spuse, cel mai important episod din cariera lor. În timp ce se încheie discursul de la radio, care anunţă primul concert Celelalte Cuvinte, alături de seria de fotografii de arhivă, cortina cade şi cei cinci orădeni încep spectacolul. Într-un fel, Oglinda, mică operă rock cântată în întregime (şase părţi însumând 25 de minute), reprezintă însăşi reflexia peste ani a trupei: sensibilitate şi revoltă în ceea ce priveşte mesajul, grijă pentru detalii şi complexitate sub aspect muzical. Este începutul călătoriei prin istoria longevivului grup, în sens invers pe firul timpului. Zmeie şi Între vise, despărţite de piesa-titlu a albumului din care fac parte, instrumentala Stem, sunt dovada menţinerii în prezent a trupei prin cântece proaspete, dar la fel de apreciate de fani ca şi cele vechi. Făcând un pas în urmă, ajungem la WWW, însoţită pe fundal de videoclip, şi-mi amintesc de singurul album Celelalte Cuvinte care mi-a ridicat o sprânceană într-un mod ciudat. Ţinând cont de spusele lui Călin Pop, trupa nu a făcut niciodată compromisuri muzicale şi nu a încercat în niciun fel să întâlnească zona comercială; cu toate acestea, mi s-a părut că NOS ori a exprimat dorinţa de a străpunge un alt segment de public, unul mai „soft”, ori a pătruns într-o zonă avangardistă pe care n-am putut-o înţelege.

Dacă până acum doar intuiam că un loc precum Sala Palatului, cu scaune şi rânduri strânse, este un impediment pentru publicul mai zvăpăiat, odată cu Ispita presimţirile mi se confirmă. Spre nemulţumirea celor mai în vârstă, mulţi rockeri se ridică pentru a-şi exprima din picioare admiraţia, iar la Boală de gânduri şi Pasărea de plumb se înghesuie pe culoare până lângă scenă – adică aşa cum cere cu adevărat un concert rock. Ştiu că Sala Palatului reprezintă cea mai bună alegere pentru acest eveniment, dar sper ca cei care se simt ofensaţi că aceşti tineri îşi părăsesc locul (şi zona de bilet) să-şi amintească de faptul că nu-s la operă. Iar dacă n-au trecut cândva prin aceleaşi momente de „rebeliune” înseamnă că n-au crescut cu muzica Celelalte Cuvinte şi mă întreb de ce oare au venit.

O scurtă pauză, înainte de un album „greu”, îmi dă ocazia să întâlnesc câţiva cunoscuţi şi să schimb primele impresii. Toţi sunt încântaţi de concert şi abia aşteaptă coborârea cu încă o treaptă a scării timpului, spre începuturile trupei. În plus, părerea este unanimă: orădenii din Celelalte Cuvinte au mare chef de cântat şi şi-au făcut din scenă o mare prietenă; despre publicul cucerit nu mai comentez decât că puţine trupe româneşti au parte de unul atât de fidel.

„Cuvintele” se întorc şi aduc cu ele Armaghedon-ul, cântat aproape în întregime: piesa ce dă numele albumului, Lumea de apoi, Cel din răsărit, Neam blestemat (când tot mai mulţi spectatori prind glas în a acompania trupa), Lupii (însoţită de urlete prelungi), Balanţa şi Aşa e viaţa mea saltă aproape întreaga sală în picioare şi amintesc de perioada cea mai heavy a trupei. Foştii adolescenţi ai anilor ’90 sunt acum în elementul lor şi le pot arăta copiilor care-i însoţesc ce-au însemnat pentru ei pleata rebelă şi blugii rupţi. După „cea mai sângeroasă” piesă a orădenilor, aşa cum caracterizează solistul Se lasă rău (iar în sală chiar se lasă cu agitaţie în creştere, în ritm cu influenţele thrash ale albumului), istoria dezvăluie clasicele II, Celelalte Cuvinte şi faţa B a compilaţiei Formaţii rock 8, învăluite în acel parfum psihedelic, târziu pătruns la noi şi transformat de Celelalte Cuvinte într-o identitate aparte. Oare cine, dintre toţi familiarizaţi cât de cât cu fenomenul rock de la sfârşitul anilor ’80, n-a auzit Comoara, în care freamătă tentaţiile progresive, sau Rămâi, fermecătoare prin simplitatea ei?

Cum se apropie miezul nopţii, La ceas târziu se potriveşte de minune cu orologiul clădirii întunecate din spate, misterioasă şi apăsătoare, ca o taină sumbră. Mi-ar fi plăcut ca Fântâna suspinelor să fie precedată de În zori de zi, eventual recitată live de cel care apare şi pe album; din păcate însă, aşa cum Florian Pittiş nu ne va mai încânta cu talentul său, nici Celelalte Cuvinte nu pare a vrea să mai lase acel intro ce sporea tristeţea şi anxietatea mesajului. Caractere aduce din nou în faţă grija pentru versuri a membrilor trupei, iar Un sfârşit e  un început, care n-are cum lipsi, vorbeşte parcă despre fiecare nou album al „cuvintelor”. Prima piesă înregistrată vreodată, simplă în versuri, dar lăsând să se întrevadă mugurii muzicii elaborate de mai târziu, este O să am; ascultând-o acum, e uşor de văzut saltul mare pe care l-a făcut trupa, dar şi faptul că evoluţia s-a făcut pe un drum evident, aşa cum se poate ghici că un pui de fag va creşte fără să se modeleze după intemperii.

Chitara acustică şi-a făcut loc în repetate rânduri în mâinile lui Călin Pop, dar cel mai iubit moment este când ea poposeşte înaintea lui, pe un suport – Dacă vrei – şi, da, noi cu siguranţă vrem! – în care folk-ul ce îmbracă versurile se prelungeşte într-un rock electric, uşor distorsionat, cu riff-uri memorabile. Aici lucrurile par să se încheie. Dar insistenţa cu care se cere bis este răsplătită cu filmarea din arhivă în care Pittiş vorbea despre şase mii de oameni care se ţineau de mână şi cântau poate cea mai cunoscută piesă Celelalte CuvinteIarbă prin păr. Ce-aş mai putea adăuga?

Tocmai s-a încheiat cel mai lung concert al orădenilor pe care l-am văzut vreodată – trei ore şi jumătate, nepunând la socoteală antractul. Şi a fost, într-adevăr, un regal de rock progresiv, un spectacol aniversar excelent. Cu Tiberiu Pop ale cărui degete au alergat neobosite pe clapele ce nuanţează firul muzical, cu Leontin Iovan care vrea să demonstreze că un tobar poate să şi cânte, nu doar să bată, cu Marcel Breazu care aduce balansul, cu un sunetist minunat şi violonist aspirant în persoana lui Ovidiu Roşu şi cu frontman-ul deosebit, neschimbat de când l-am văzut prima dată live, care este Călin Pop, Celelalte Cuvinte arată că toţi aceşti ani au construit o trupă solidă, cu o personalitate extraordinară. Spre deosebire de studio unde accentul cade pe rafinament, scena pune bine în valoare latura agresivă a trupei, zona în care rock-ul devine periculos. Iar dincolo de talentul artiştilor, dăruirea cu care vin pe scenă, plăcerea cu care cântă în faţa unui public atât de eterogen îmi confirmă ceea ce doream să ştiu: Stem, un super-album, nu a fost cântecul de lebădă. „Cuvintele” mai au multe de spus…

… Iar audienţă, după cum se vede, există! Toţi aceşti oameni care mă înconjoară, reprezentanţi a cel puţin trei generaţii (fiecare cu temperamentul său şi preferinţe muzicale divergente), arată că încearcă să asculte şi „celelalte cuvinte” – adică, parafrazându-l pe Călin Pop, ceea ce rămâne nespus când se opreşte muzica. Publicul fredonează şi trăieşte alături de trupă, aplaudă şi scandează „cu-vin-te!”, cântă un sincer „la mulţi ani” şi se bucură din suflet în faţa acestui concert care îi este dedicat într-un mod personal. Nu ştiu dacă e cineva care ascultă de ani de zile muzica orădenilor şi să nu se fi regăsit în concertului acesta. Iar dacă solistul, printre mulţumiri, mărturiseşte că i-am lăsat fără cuvinte, trebuie să „contracarez” cu faptul că aceasta este senzaţia mea când reascult fiecare album. Cele trei decade au rodit din plin.

Pe 13 decembrie 1981, în componenţa menţinută până astăzi, Celelalte Cuvinte susţinea primul său concert, în Casa Studenţilor din Timişoara. Fără să bănuiască nimeni, probabil cel mai puţin chiar tinerii din trupă, aceasta avea să devină una dintre mai originale din România, iubită şi admirată constant, în ciuda schimbărilor peisajului stilistic. Acum, după 30 de ani, chiar putem afirma acestea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s