Valea Comorile Clăii, Valea Comorile de Mijloc, Brâul lui Răducu, Hornul cu Florile (Munţii Bucegi)

Deşi tocmai începe luna decembrie, zăpada se lasă mult aşteptată, chiar şi acolo unde te-ai gândi cel mai tare c-o găseşti: la munte. Ce s-a depus prin octombrie s-a topit în cea mai mare parte, iar de atunci – ioc! Chiar şi văile Bucegilor, bune păstrătoare ale omătului şi gheţii, sunt aproape curate şi, mai mult, uscate. Toate acestea mă fac să percutez la o tură mai grea propusă de Eugen pe carpati.org pentru 1 decembrie, în ideea de a lua şi eu contactul mai dur cu stânca. Al treilea participant este Cosmin, care, ca şi mine, vine din Bucureşti până în Câmpina înarmat cu ham, cască, piolet şi carabiniere. În Câmpina ne preia Eugen cu maşina, oprim lângă Hotelul Silva din Buşteni, iar la ora 9:15 plecăm la drum – prima parte triunghi albastru ce marchează traseul Jepilor Mari. Depăşim locul numit „La Grătar” şi după puţin timp Eugen ne indică intrarea în Valea Seacă dintre Clăi, prima pe lângă care trece Drumul lui Schiell. Noi continuăm pe poteca ce urcă uşor spre Cantonul Jepi şi, la scurt timp după ce vedem rămăşiţele construcţiei de „La Vinclu”, ne oprim pe un fel de podeţ, lângă intrarea în a doua vale întâlnită.

Aici începe Valea Comorile Clăii (clasificată 1B), calea de acces spre creasta Bucegilor pe care ne-am propus noi astăzi să păşim. „Poarta” spre vale se înalţă strategic pentru a descuraja necunoscătorii aventuroşi, mai ales acum când pereţii destul de spălaţi ai săritorii sunt şi acoperiţi cu frunze uscate şi perfide. Eugen urcă primul, sprinten cum de altfel va fi tot traseul, apoi Cosmin – înalt şi slab, un fel de Spiderman cu cască. Eu mă chinui o vreme prin dreapta săritorii, dar după ce alunec vreo doi metri până înapoi pe frunze pun hamul şi, filată de Eugen, urc mult mai uşor. În cele ce urmează, valea e mai mult sălbatică decât dificilă, abundând în vegetaţie vie sau moartă, trunchiuri doborâte şi vreascuri încâlcite. Din fericire, spre deosebire de descrierile citite, cursul de apă lipseşte complet.

Terenul devine mai accidentat şi obstacolele mai mari după ce valea se desface în două, spre stânga desprinzându-se Valea Comorile Brânei. Surescitarea care mă cuprinde, efortul depus şi atenţia sporită nu-mi permit să reţin amplasarea şi detaliile fiecărei săritori, doar faptul că de mai multe ori Eugen e nevoit să întindă coarda pentru mine şi Cosmin sau, în cazurile puţin mai „lejere” (adică pasaje mai scurte) să ne întindă o buclă echipată care să ţină locul unei prize de mână. Totuşi am reţinut locurile care mi-au dat cel mai mult de furcă, vrând să-mi arate că genul acesta de vale este încă prea mult pentru ceea ce pot. N-are sens să spun că Eugen este cel care urcă primul şi ne furnizează ajutorul de care avem nevoie.

Prima săritoare la care am dificultăţi este subplombată şi cel mai uşor se abordează prin stânga. O bucată de trunchi stă bine înfiptă la bază şi, după câteva încercări, ajung cu piciorul pe secţiunea de sus, ca pe o treaptă de lemn. De aici însă, pentru ultimii centimetri,  nu găsesc suficiente trepte şi nici bucla echipată întinsă de Eugen nu-mi e de-ajuns, aşa că îmi prind hamul de buclă, printr-un anneau la capătul căruia am deja caraba pregătită. Al doilea pasaj dificil e o săritoare dublă, cea de jos având o mică fereastră prin care s-a strecurat trunchiul lustruit al unui arbore. Băieţii ajung pe pragul de deasupra prin afara ferestrei, escaladând faţa peretelui din stânga. Eugen e deja sus, pe platforma celei de-a doua săritoare pe care s-a căţărat prin stânga, iar Cosmin pe pragul primei, încercând să urce mai departe, când observ că aş încăpea prin fereastră. Cosmin îmi preia rucsacul, apoi intru cu umerii prin gaură şi dau „disperată” din braţe şi picioare – doar-doar o trece şi fundul. Arborele uscat îmi face viaţa grea, dar până la urmă reuşesc să mă strecor şi sunt şi eu pe pragul dintre obstacole. Asigurat şi folosind şi o buclă prinsă într-un piton de altcineva, Cosmin urcă şi a doua săritoare (mult prin dreapta, unde par a fi mai multe prize, dar e şi mai expus), îi urmează rucsacurile şi, într-un final, urc şi eu – dar fără ocol, ţinându-mă bine de bucla din piton.

Al treilea moment delicat e reprezentat, din nou, de două săritori una după alta. Prima, mai mică, se urcă cu chiu cu vai, cu ajutorul buclei lui Eugen, dar se urcă. A doua însă e un horn de-a lungul căruia s-a priponit un arbore uscat şi decojit. După o primă încercare eşuată a lui Cosmin, Eugen ajunge sus în ramonaj, atenţionându-ne unde-s prizele. Cât îşi pune şi Cosmin hamul, urc eu tot în ramonaj – ba cu picioarele crăcănate, ba cu spatele şi picioarele – cert e că mă strecor până sub bolovanul ce blochează ieşirea. Aici simt nevoia să mă odihnesc, în siguranţa hamului prins în coardă şi a două prize bune în picioare. Cu avânt, reiau urcuşul şi reuşesc să mă salt pe burtă, lângă Eugen. Cam aceeaşi abordare o are şi Cosmin, îngreunată parcă de mănuşi – obiect vestimentar la care eu am renunţat. De data aceasta, pot face poze şi de sus în jos, cu micul aparat foto împrumutat de la soacră-mea, special pentru tură. Aceasta îmi pare cea mai dificilă săritoare a văii, fiind şi mult mai înaltă decât celelalte.

Urmează o nouă săritoare cu fereastră, largă şi uşoară în sine, dar trecerea pe sub bolovan nu se face pe stâncă, ci pe pământ afânat şi instabil, aşa că ieşim deasupra ei scuipând praf. La scurt timp, întâlnim a doua ramificaţie a văii, firul principal continuând la dreapta cu o săritoare spălată ce se poate ocoli, pare-se, destul de uşor, iar spre stânga desprinzându-se Valea Comorile de Mijloc. Noi vom continua pe aceasta din urmă şi nu mai întâmpinăm mari obstacole, doar o săritoare mică ce poate fi ocolită prin dreapta, unde s-a format deja o potecuţă. Cosmin ar vrea s-o escaladeze direct, dar după mai multe încercări renunţă şi urcă după noi. Imediat după acest moment, Eugen ne felicită: am reuşit să ieşim în Brâul lui Răducu! De aici, valea se continuă, ca şi celelalte două surori ale sale, până în Platoul Bucegilor, dar accesul este destul de facil. Brâul, în schimb, poate furniza doze mai mari de adrenalină – asta dacă ştii unde e; din fericire, la ieşirea din Valea Comorilor de Mijloc, o săgeată verde, destul de anemică, îi indică prezenţa.

Brâul lui Răducu, sau Brâna mare a Jepilor, face legătura între Jepii Mari şi Jepii Mici, apărând şi dispărând după cum ştie drumeţul experimentat s-o găsească. Noi mergem pe poteca subţire, deseori pierdută în smocurile de iarbă, spre dreapta (nord), pe sub Peretele Sudic al Clăii, având în faţă Claia Mare (1863 m). După o zonă scurtă în care brâna e surpată, loc deosebit de periculos daca e zăpadă, dăm de ieşirea Văii Comorile Clăii, cu o ultimă zonă extrem de friabilă. Până în Şaua dintre Clăi (1825 m) mai facem cam jumătate de oră, timp în care pot observa cum brâul devine uneori lat şi foarte clar, ca peste câţiva metri să dispară complet. Spre bucuria mea, totul este nu numai lipsit de zăpadă, dar uscat-uscat de ai putea face focul cu iarba ce ne împresoară. În cele din urmă ajungem sub Peretele cu Flori, de unde ieşim uşor în şa, la aproximativ ora 13. Aici mâncăm şi ne odihnim, între Muchia Clăii, aflată chiar în faţa noastră – punct terminus pentru Valea Seacă dintre Clăi, şi piscul stâncos al Clăiţei, ceva mai jos, în stânga. Soarele ne încălzeşte blând, iar vântul nu bate deloc – parcă ar fi septembrie.

După pauza mult râvnită, coborâm din şa spre Clăiţa, dar înainte de primul pâlc mai consistent de jnepeni Eugen ne semnalează intrarea în Hornul cu Florile, cel pe care trebuie să urcăm spre platou. Cum venim noi, accesul în horn e barat de un perete de stâncă, expus şi cu prize friabile. Eugen urcă pe acolo şi se opreşte într-o mică strungă; nouă ne indică să continuăm pe cărarea prin jepi şi să urcăm prin partea opusă a „strungii”, ca şi cum am veni dinspre Clăiţa. Această intrare e mult mai uşoară, făcându-se pe pământ cu multe rădăcini şi arbori. De aici spre horn lucrurile se complică, căci brâul ce traversează pe deasupra peretelui înalt este îngust şi aproape lipsit de stâncă, smocurile de iarbă şi dâmburile de pământ constituind un teritoriu parşiv. Cărarea demască şi câteva zone expuse, în special una unde margine brânei coboară vertical, iar noi avem de urcat un dâmb. Acolo ne ajutăm de o rădăcină groasă, ieşită providenţial din pământ. În continuare, pentru o scurtă bucată de timp ne bucurăm, căci partea de jos a hornului, care este de fapt o vale cu pereţi verticali, e stâncoasă şi putem înainta uşor.

Însă bolovanii lasă din nou loc ierbii şi pământului, care, chiar în locul unde hornul ia formă de „Y”, sunt acoperite de o limbă îngheţată de zăpadă. Decidem s-o ocolim prin stânga, mai ales că aşa ne încadrăm pe piciorul mai accesibil, ce-l vom urma până sus. În primă fază trebuie deci să părăsim mijlocul hornului şi să urcăm spre muchia stângă, pe acelaşi pământ fărâmicios acoperit de iarbă uscată. Până reuşim să ajungem la un pâlc de jepi e chinul de pe lume; apoi, ajutându-ne de ramurile elastice, lucrurile decurg mai repede. Când se termină jepii, pământul începe să capete o formă mai „umană”, cât de cât în trepte, chit că unele ascund bucăţi de zăpadă întărită sau gheaţă. Pe un astfel de oribil „relief” ajungem în partea superioară a hornului, de unde se văd muchiile ieşite în afară ale platoului, vârfurile mărginaşe şi Cota 2000. Ne odihnim puţin pe un dâmb, apoi abordăm ultimul pasaj dificil. Ieşirea din horn se transformă într-o brână uşor de urmat, care ne duce printre jnepeni. Din mijlocul lor avem de urcat o bucată de stâncă destul de lipsită de prize şi, mai ales, expusă, unde Eugen trebuie să scoată ultima dată coarda. Şi eu şi Cosmin ne târâm aşa până la baza arborelui de care s-a asigurat Eugen pentru a ne fila. Ne vedem astfel ieşiţi pe o muchie înverzită şi tivită cu jepi, la baza unui perete lung de stâncă, asemeni zidului unei cetăţi.

De acum tot ce avem de făcut este să urmăm hăţaşurile de capre şi oi ce urmăresc stânca, potecile fiind vizibile şi mult mai sigure decât cu ce ne-am luptat pe horn. Un ultim urcuş, printre stâncile ce ni se iţesc în faţă, ne scoate în Platoul Bucegilor. E ora 16 şi eu una cel puţin simt că mă ajunge oboseala. Traversăm cât putem de repede bucata de platou ce ne duce spre Cabana Caraiman (2025 m), unde nu mai intrăm să luăm un ceai, aşa cum era planul iniţial, din cauza orei înaintate (16:30). Perspectiva coborârii pe Jepii Mici nu mă încântă în niciun moment al zilei, cu atât mai mult la lăsarea serii. Eugen, care şi-a uitat frontala, o ia repede în jos şi în scurt timp îl pierdem din vizor, urmând să ne aştepte la maşină. Eu şi Cosmin ne mişcăm mai încet, dar suficient de repede cât să trecem de zonele cele mai abrupte, prevăzute cu lanţuri, cât încă mai e lumină naturală. A doua traversare a văii, de pe malul drept pe cel stâng, se face cu ceva emoţii şi nu din cauza stâncilor de pe care descăţărăm la frontală, ci din cauza zgomotelor pe care le auzim în apropiere. Din fericire, ne dăm seama că-i o capră – de fapt cinci, după cum ne va spune Eugen care a apucat să le vadă.

Întunericul e de-acum complet şi, cum noaptea toate pisicile sunt negre, încercăm să-i dăm bătaie, cu atenţie sporită totuşi. Traversăm valea pentru ultima dată şi intrăm în pădure, unde cel mai mult ne încurcă rădăcinile lustruite de miile de turişti ce parcurg anual traseul şi covorul de frunze moarte. În sfârşit, cu ceva emoţii şi destul de obosiţi, revenim în Buşteni. E ora 18:45 şi Eugen, care ne aşteaptă de aproape o oră, a tras deja maşina în drum. Până la Comarnic, unde ne lasă la gară, ne spune părerile lui despre ce am făcut bine şi ce am făcut prost, ce recomandări are şi, la sfârşit, ne întreabă dacă mai venim cu el. Eu cred că întrebarea se pune invers: oare ne mai ia cu el? Dincolo de faptul că ne-a ajutat enorm azi, şi tehnic, şi moral, mă întreb care limită a răbdării i-am atins-o: când ne fila pe săritorile pe care le urcase uşor, când se tot oprea după noi pe horn şi până în platou sau când ne aştepta la maşină? Până una-alta, eu ştiu ce vreau în viitorul apropiat, dacă nu apar diverse surprize pe parcurs: hamul meu propriu şi personal (din nou, îi mulţumesc Bacei pentru el, plus colţarii cu chingă luaţi „ca să fie”) şi ore la panou, alături de un partener răbdător.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Valea Comorile Clăii, Valea Comorile de Mijloc, Brâul lui Răducu, Hornul cu Florile (Munţii Bucegi)

  1. Cosmin says:

    Frumos scris, cu o mica observatie: nu exista subplombe, doar surplombe :p

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.