Iced Earth, White Wizzard & Fury UK (The Silver Church, Bucureşti)

… Şi iată-mă din nou în The Silver Church, de parcă nici n-aş fi plecat acasă. În seara aceasta am meniu special şi la prima vizionare, aşa că mă pot aştepta la orice. Iced Earth îmi place de ani de zile, nici nu mai ştiu câţi, dar n-am nici cea mai vagă idee despre cum e prestaţia live a trupei. Iar în ceea ce priveşte formaţiile de deschidere, sunt gata să fiu surprinsă.

Heavy metal, aproape evident, britanic – asta ne propune Fury UK şi se pare că seara începe în forţă. Englezii nu-s chiar debutanţi, dar abia de curând au început să scoată capul, mai ales la festivaluri, iar turneul alături de veteranii americani pare un bun prilej de a se face remarcaţi. Şi chiar se fac – nu văd pe nimeni dezamăgit dintre cei care ajung de la început, ci din contră, toată audienţa încă rarefiată aplaudă cu plăcută surprindere. În mod clar, trioul face senzaţie cu doza lui sănătoasă de heavy metal şi solo-uri rapide, ameţitoare şi ingenioase, executate ca pe pian de Chris Appleton. Ceea ce mă miră şi mai mult este că, deşi are doar trei membri, toţi tineri, Fury UK nu se poate plânge de lacune în sunet, iar piesele omogene arată că trupa ştie ce vrea. Vădit impresionaţi de reacţia spectatorilor – un public nebun, aşa cum auziseră, britanicii îi invită pe doritori la standul cu merchandise, sperând să-i poată saluta pe fiecare din cei prezenţi.

Seara nu-şi dezminte tipicul şi rămâne în sfera sonorităţilor heavy, de data aceasta White Wizzard fiind trupa care încearcă să cucerească publicul din Silver Church. Ceva mai recent coagulaţi decât Fury UK, dar totuşi mai cunoscuţi, cei cinci americani cu alură de cowboy conturează bine atmosfera pentru capul de afiş. Compoziţiile sunt solide şi antrenante, iar energia vocalului Michael Gremio molipsitoare. Pot observa aceeaşi omogenitate ca şi mai devreme, ceea ce indică o altă trupă hotărâtă asupra drumului său, iar prezenţa chitarei ritmice aduce un plus balansului. Influenţele clasicilor Maiden şi Priest sunt evidente, dar americanii n-au rămas ancoraţi fix în tiparele modelelor lor, ci-şi conturează personalitatea într-un heavy metal modern. Mie, personal, mi-a plăcut mai mult Fury UK, dar asta nu înseamnă că nu percutez la sonorităţile White Wizzard. Ca mine sunt mulţi, iar trupeţii pot fi siguri că au mai câştigat nişte fani. Ca o primă concluzie, pot spune că-i cel mai reuşit şi mai potrivit line-up de deschidere pe care l-am văzut de mult timp încoace.

Despre muzica celor de la Iced Earth numai că este simplă nu se poate spune. Tocmai din cauza complexităţii şi ancorării în mai mult de un subgen metal am emoţii în ceea ce priveşte prestaţia live – mai ales că e greu să redai astfel ideile-concept care coagulează mai multe piese. De multe ori îi ţin în acelaşi sertar cu Blind Guardian, poate şi datorită temelor sau copertelor, dar parcă diversitatea e ceva mai mare aici. Recent lansatul album, Dystopia, mi-a plăcut la nebunie şi tot ce pot spera e să includă suficient de multe piese cât să-i convingă şi pe nehotărâţi, dar să rămână totuşi loc pentru atâtea alte cântece pe care aş dori să le aud în seara aceasta. Iar cea mai mare curiozitate se leagă de noul vocal, Stu Block, ce m-a convins de calităţile sale odată cu albumul, însă trebuie să confirme şi live. Până una alta, mă întreb dacă a devenit într-adevăr demodat obiceiul de a aduce CD-uri în turneu, măcar discul promovat cu această ocazie…

Aşa cum era de aşteptat, seara începe cu Dystopia, ce are un intro perfect pentru indus atmosfera de concert. Odată cu mult mai vechile Angels Holocaust şi, o mare slăbiciune a mea, Slave to the Dark, dilemă dispare definitiv: Stu Block, cu mica (?) doză de nebunie în priviri, gesturile pline de patos şi carisma de care are nevoie un solist, mă cucereşte pe loc.  Nu-i poţi cere să fie Matt Barlow, care s-a identificat atâţia ani cu Iced Earth, şi cu atât mai puţin Tim „Ripper” Owens, nici n-ar fi corect, dar orice fan trebuie să recunoască faptul că tânărul cu blugi rupţi şi figură de rebel introvertit este gura de aer proaspăt de care trupa avea nevoie; cred că şi ultimul album stă mărturie pentru aceasta, chit că Jon Schaffer este compozitorul. În plus, calităţile vocale sunt reale, versatile şi în perfect acord cu personalitatea formaţiei, iar faptul că-mi aminteşte de Peavy Wagner (Rage) e o bilă albă; aspectul la care ar mai fi de lucru rămâne registrul mediu – acolo unde, la acest început de concert, se observă derapaje sub ton. Altfel, jos pălăria!

Cu degetele arătând semnul victoriei, trupa revine în prezent cu V – precedată de aducerea în faţă a măştii specifice mişcării „Occupy Wall Street”, aşa că nu-mi dau seama dacă „v” înseamnă cu adevărat „victorie” sau „vendetă”. Stand Alone şi, mai ales, When the Night Falls transformă speranţele fanilor în realitate, căci câţi dintre admiratori nu-şi amintesc cu plăcere de Something Wicked This Way Comes, respectivdebutul Iced Earth? E drept, cred că cei mai mulţi ar fi ales de pe primul menţionat Melancholy (Holy Martyr), dar mie mi-e imposibil să concep această piesă (şi numai pe ea) cântată de altcineva decât Matt Barlow. Damien este unul dintre cele mai impresionante momente ale concertului, în ceea ce mă priveşte pe mine – totul e dramatic, apăsător, iar atmosfera fantastică nu va mai fi egalată decât la final. În plus, mi se pare că pune cel mai bine în valoare calităţile vocale şi de frontman ale solistului, dar nu trec neobservate nici părţile de backing-vocals ale lui Schaffer, cu vocea sa parcă maliţioasă, cu o interesantă coloratură.

Următoarele două piese sunt însoţite de povestea lor: experimentele din spaţiu ale unui nebun care încearcă să înţeleagă mai bine sufletul uman din Dark City şi întrebarea dacă nu şi-ar dori fiecare un înger care să-l însoţească peste tot, precum în The Hunter. Revenind la atmosfera întunecată din Dystopia (redată mult mai agresiv live) pe care însuşi Schaffer o denunţă, tot el ne arată geana de lumină din Anthem, iar publicul cântă refrenul împreună cu trupa, într-adevăr ca pe un imn. La fel se întâmplă şi la Declaration Day, de altfel o piesă extrem de catchy, dar şi o bună expresie a afinităţilor civice sau filosofiei artistice a lui Schaffer – cel care are tatuate pe un braţ figurile lui Benjamin Franklin şi George Washington. În schimb, Watching over Me, cu toată durerea, revolta şi speranţa din ea, n-are nevoie de nicio prezentare, lăsând în urmă un public care cere frenetic revenirea pe scenă.

În ceea ce priveşte trupa, mai mult n-ar avea cum să dea şi se vede că, exceptându-l vocalul admirabil integrat în doar un an, Iced Earth se bucură de stabilitate în componenţă cu Brent Smedley (tobe), Freddie Vidales (bas) şi energicul Troy Seele (principala chitară). Evident, cel mai impozant este fondatorul şi sufletul componistic, cel fără de care nu cred că Iced Earth ar avea sens: Jon Schaffer. Iced Earth este Jon Schaffer, dar cred că la fel de corect e şi invers. Cu alura sa de rocker american sudist, cu un ton interesant de chitară, vocea care uneori îţi dă fiori şi atitudinea de lider din umbră (fără a intra peste frontman), Schaffer merită pe deplin aclamaţiile adresate lui direct.

Un bis de două piese nu pare prea lung… Asta dacă una dintre ele nu-i Dante’s Inferno cu aproape şaptesprezece minute – captivante, complexe, minunate – un periplu sumbru prin lumea tenebrelor, cu versuri epice, schimbări de tempo şi limbi de flăcări în spate; o singură nemulţumire am în seara aceasta şi ea se manifestă în special acum: sunetul nu-i suficient de clar pentru detalii. La final, când toate lucrurile frumoase trebuie să se termine, trupa îşi pune semnătura pe un concert memorabil – Iced Earth; iar dacă fiecare piesă a avut pe fundal variaţiuni cu coperta albumului respectiv, acum se perindă întreaga istorie discografică Iced Earth. Mă întristez că asta a fost tot şi n-am auzit atâtea piese, mă bucur că am fost aşa aproape şi am urmărit un concert demult aşteptat. La capătul unui show reuşit, cam toţi artiştii promit, mai din suflet, mai din curtoazie, că se vor întoarce. Sper ca Iced Earth chiar s-o facă!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s