U.D.O. & Sevenfield (The Silver Church, Bucureşti)

Ar fi a treia oară când văd U.D.O. şi ştiu de la început că n-am cum să fiu dezamăgită, mai ales că noul album, Rev-Raptor, e şi mai bun decât cele pe care le-am văzut promovate live în trecut. Singura curiozitate se leagă de publicul autohton, de fiecare dată o misterioasă necunoscută.

Trupa aleasă de nemţi în deschidere, pe tot parcursul turneului, este Sevenfield – cvintet norvegian amator de metalcore pe care nu ştiu dacă l-a mai ascultat cineva din sală, cu atât mai mult cât abia de se împlinesc doi ani de la înfiinţare. Timp de trei sferturi de oră, Sevenfield ne arată tot ce poate, adică un metal dur cu părţi melodioase, direct şi energic. Elementele punk şi death metal sunt la ele acasă, în timp ce părţile clean de voce, specifice hardcore-ului, fac refrenele cantabile şi agăţătoare. Cred că fanii genului ar aprecia muzica norvegienilor, doar că nu ştiu câţi astfel de amatori sunt acum în club. Totuşi, chiar dacă nu atrage cereri de bis, Sevenfield încinge bine atmosfera dintr-un Silver Church tot mai aglomerat, mai ales că-i greu să rămâi nepăsător când trupeţii se agită mai-mai să rupă scena. În plus, publicul e cucerit complet când aceştia întind păhărelele cu ţuică şi ţin să dea „noroc” în româneşte. Din partea mea, care n-am prea mare tangenţă cu genurile terminate în „core”, au un mare plus pentru atitudine şi prospeţime; minusul se leagă de faptul că nu continuă să-mi răsune nicio piesă de-a lor în cap odată concertul încheiat.

Multă lume îl consideră pe Udo Dirkschneider o legendă heavy metal, în special din postura de solist al la fel de legendarului grup Accept. De fapt, majorităţii vechilor fani îi vine extrem de greu să-l disocieze pe Udo de trupa ce l-a făcut celebru – dar aşa cum deseori se spune, viaţa merge înainte şi trebuie să acceptăm că cele două personalităţi nu mai pot fi văzute împreună. Cel puţin o perioadă, căci nostalgicul din mine încă speră la o reuniune istorică. Ok, de-ajuns cu lacrimogenele, revin în Silver Church, unde, la 20:45 fix, precum în program, U.D.O. (adică Udo şi versaţii săi coechipieri) urcă pe scenă. Vacarmul stârnit, la vederea trupei, de către cei peste şase sute de oameni este suficient cât să acopere începutul lui Rev-Raptor şi rămâne constant până la Dominator, ca o dovadă a lungii aşteptări a fanilor. Urmează aproape două ore şi jumătate de heavy metal din cel mai energic, din cel mai sincer şi cu o adresă cât se poate de exactă: rockerii ce umplu până la refuz sala. Dacă adaug sunetul clar şi o mai bună funcţionare a aerisirilor, concertul se alătură celor mai reuşite evenimente de anul acesta.

Leatherhead este a doua piesă de promovare a albumului şi odată cu ea apare primul element care arată că U.D.O. abordează în muzică şi partea amuzantă a vieţii, nu doar pe cea serioasă (cum ar fi, de exemplu, cazul Man and Machine) – pe scenă se perindă un individ şuncos, îmbrăcat doar în boxeri, dar purtând mândru o mască din piele ce-i îmbracă tot capul. Încet-încet, începând cu Screaming for a Love-Bite, apar şi mult doritele piese Accept, opt la număr în această seară. Cu toată despărţirea de celebra trupă, Udo ştie că activitatea sa acolo reprezintă o coardă sensibilă pentru toţi admiratorii – iar Princes of the Dawn şi Neon Nights o dovedesc din plin. Este admirabil modul în care vocea continuă să-l servească pe Udo, în ciuda vârstei şi a faptului că-i spre finalul unui turneu lung şi solicitant (pentru 2011 am numărat 62 de concerte) – niciun fals, niciun rabat. E drept, nu aleargă aşa ca alătdată, iar în răgazurile în care-i lasă în prim plan pe colegii lui se odihneşte în backstage, dar, cu toate acestea, omul e fenomenal.

Şi pentru că am adus vorba de colegii lui Udo, nu trebuie să trec atât de repede pe lângă ei, întrucât neamţul s-a înconjurat de oameni unul şi unul. De chitaristul Stefan Kaufmann, vechi prieten al lui Udo, mulţi îşi amintesc din perioada Accept, chiar dacă a schimbat între timp tobele pe chitară. Fitty Wienhold agită înverşunat pleata sa blondă deasupra basului, atunci când nu face backing vocals, iar mai tinerii Francesco Jovino (tobe) şi Igor Gianola (chitara principală) au propriile momente de solo. Mai mult, acesta din urmă coboară de pe scenă şi se plimbă prin public, dând emoţii bodyguarzilor, dar umplând de bucurie inimile fanilor. Iar în timpul piesei Linving on a Frontline, răspunzând ironiilor lui Udo, bagă repede tema din Black Dog (Led Zeppelin).

Poate cel mai frumos episod de pe Rev-Raptor este I Give as Good as I Get, iar publicul răspunde pe măsură la refren. Alte piese extrem de bine primite sunt Two Faced Woman şi Up to the Limit, dar nimic nu se compară cu reacţia de la Metal Heart, când nu doar versurile sunt cântate de toată lumea, dar şi acordurile preluate din Für Elise sunt fredonate la unison. Plasată strategic înainte de bis, piesa explodează la sfârşit, iar scandările „U-do! U-do!” răzbat din fiecare colţ al clubului. Aşa că Herr Dirkschneider şi compania revin pentru The Bogeyman şi I’m a Rebel, o nouă aducere aminte de Accept. Cum spiritele nu se calmează deloc, ci sunt tot mai încinse (chiar dacă demult n-am mai aflat un aşa aer respirabil în The Silver Church), trupa revine pentru al doilea bis, integral din compoziţii Accept: Balls to the Wall (oare cum ar putea lipsi?!) şi Burning, aceasta din urmă fiind descrierea perfectă a atmosferei din jur.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s