Valea Gălbinele, firul principal si secundar (Munţii Bucegi)

Chiar dacă pentru cei versaţi titlul de mai sus ar părea o banalitate, pentru mine urmează să desfăşoare o tură memorabilă. Dar să nu sărim la concluzii… Începutul are loc pe messenger, pe la mijlocul săptămânii ce tocmai se încheie, când Claudiu îşi exprimă dorinţa de a ieşi la munte pentru o zi, variantele fiind Refugiul Iezer şi Valea Gălbinele. Tentată de ultimele zile frumoase de toamnă, îi răspund că dacă rămâne la a doua variantă, de altfel mai accesibilă ca transport, m-aş băga şi eu. Îmi spune să iau casca şi hamul, că de restul accesoriilor se ocupă el (coardă, carabe, coborâtoare) – ăăă, ok, poate că-i momentul să-i spun că n-am mai făcut din astea (adică mai greu de 1A), mai ales în condiţii de posibilă zăpadă. Nu-i nimic, mă linişteşte, ai mai urcat pe stâncă, te descurci. Bun, măcar e conştient de cum stă treaba; iar eu am entuziasm şi ştiu că nu sufăr de rău de înălţime, tot ce pot spera e să nu mă fac de râs. Joi însă îi dă cu fulguială, iar prognoza anunţă ger pentru weekend, aşa că se mai adaugă un element: colţari. „Ai?”, mă întreabă Claudiu; am si ruginesc de pomană în debara… Între timp fac rost şi de ham, bonus carabinieră cu filet şi opt de rapel, pentru care-i mulţumesc din suflet Bacei. Cam acesta e preambulul; rămâne să ne întâlnim duminică în zori la Charles de Gaulle şi mă bucur că fentăm trenul încă o dată.

Cum metroul rămâne o necunoscută imprevizibilă, evident că întârzii. După telefoane prin care confirm că vin, nu dau ţeapă, ajung la intrarea din Herăstrău, molfăind din sandvişul cumpărat din staţie, după ce am constatat că mi-am uitat mâncarea acasă (cele două sandvişuri făcute de Paul cu brânză, pastă somon şi multă dragoste). La maşină aranjează bagajele Claudiu, Marius şi Florin – cei trei băieţi care vor avea grijă de mine azi şi pe care sper să nu-i ţin prea mult în loc cu încetineala mea într-ale căţărării. Ieşim din Bucureşti şi se rupe firul – o oră jumătate, cât facem până la Buşteni, dorm cu gâtul strâmb şi fără vise. O frână bruscă şi nişte înjurături mă trezesc, iar la scurt timp parcăm la Căminul Alpin. Ne echipăm, mâncăm ceva să prindem forţe şi pe la 8 începem urcuşul pe triunghi roşu, prin pădurea ce acoperă coastele Plaiului Munticelului. Se vede că toamna se apropie de sfârşit, căci cea mai mare parte a frunzişului a părăsit trunchiurile viguroase şi se întinde la picioarele noastre, acoperind până la confuzie poteca.

Urcăm ceva mai susţinut până la troiţă, apoi panta o ia lin în sus, în prelungirea unui fost drum forestier. Mergem ceva timp prin codru, tot aşteptând să întâlnim pe Plaiul Coştilei indicatorul ce confirmă continuarea traseului marcat, spre Poiana Coştilei şi Valea Cerbului. Când în sfârşit apare, părăsim poteca şi o luăm drept în sus, spre stânga, pe o cărare abia ghicită ce duce la Refugiul Coştila; cândva, acest drum era marcat (bandă albastră, aş zice după relicvele de vopsea de pe arbori), dar s-a renunţat la acest aspect, probabil după multe accidente al unor oameni care ajungeau acolo şi încercau să urce mai departe, fără să ştie în ce se bagă. Trecem de izvorul acum îngheţat bocnă, lângă care băncuţa de lemn stă într-o rână, prăbuşită, mai târziu de Sfatul Uriaşilor cu falnicul brad din mijloc, apoi urcăm susţinut, în serpentine, păşind pe ace de zadă amestecate cu tot mai multă zăpadă. Claudiu spune că de câte ori a luat colţarii i-a carat degeaba, dar credem că de data asta nu va mai fi la fel.

La un moment dat, cum mergem noi pe o scurtă curbă de nivel, poteca pare a se despărţi în două: la dreapta (direct în sus) şi tot înainte, pe unde pare a face un ocol mai lin; totuşi, a doua variantă a fost barată de cineva, aşa că o luăm de-a dreptul şi abia când ajungem mai sus ne dăm seama că cealaltă potecă nu se întâlneşte cu a noastră, ci mai degrabă iese cumva spre Valea Albă. Continuăm urcuşul, dar parcă ceva mai domol, ocolim arbori căzuţi şi stânci umede ce taie poteca pe sub Peretele Vulturilor şi, după un ceas şi jumătate de la plecare, ajungem în Valea Coştilei. Acesta se deschide largă şi prăpăstioasă deasupra noastră, mai puţin înzăpezită decât ne aşteptam şi luminată de soarele dimineţii şi albastrul cerului. Frumoasă vreme se anunţă, chiar dacă rece – totuşi nu atât de rece pe cât credeam. La Refugiul Coştila (1690 m), ridicat providenţial la baza stâncilor, petrecem aproape o oră – mâncăm, ne dezmorţim la soare, inspectăm refugiul şi, mai ales, sistemul lui de încălzire, ne punem echipamentul şi depănăm poveşti. Marius constată că-i adevărat că pe astfel de trasee trebuie să mergi numai cu oameni pe care-i cunoşti foarte bine – nu de alta, dar doar aceia nu mai au despre ce sta de vorbă.

La 10:30 pornim din nou, urcăm pe poteca ce se strecoară pe peretele din dreapta noastră şi ajungem în mica şa de după Ţancul Ascuţit – moment de tras sufletul şi de fotografiat frumoasa stâncă, înspăimântător de îngustă, ca un coif de hârtie creponată; în sus, printre ramuri golaşe, se întrevăd terminaţiile ascuţite ale Crestei Coştila-Gălbinele. În scurt timp ajungem la baza stâncoasă a Văii Gălbinele, în care coborâm printr-un pasaj asigurat cu lanţ. Imaginea îmi pare iniţial devastatoare, de prăpastie răsturnată în sus – nu atât din cauza unor stânci primejdioase, ci a amestecului de grohotiş, zăpadă şi crengi aduse la vale de viituri. Partea inferioară a văii arată ca o prăbuşire de teren din care n-a scăpat niciun arbore. Hotărâm ca urcarea s-o facem pe firul principal şi vom constata mai târziu că a fost o decizie înţeleaptă; Claudiu ne mărturiseşte că nu recunoaşte nimic din valea asta, căci înainte a văzut-o plină de zăpadă, cu toate săritorile acoperite.

Înaintăm destul de uşor, în principal pe centrul văii unde au fost săpate deja urme, probabil după prima ninsoare. Zăpada e fermă, suficient cât să înfigi pioletul, dar nu-i îngheţată, aşa că momentan colţarii stau la locul lor. În schimb cad pietre una după alta, stârnite de vreo capră bezmetică. Studiem cu atenţie să nu cedeze vreun pod, dar lucrurile par cât se poate de stabile. În plus, săritorile sunt curate şi uscate, doar reci de simţi că ţi se lipesc degetele de stâncă. Una singură mi-ar pune probleme, aşa că băieţii hotărăsc să nu pierdem prea mult vreme încercând s-o urc la liber; mai întâi îmi urcă rucsacul, apoi mă filează pe mine, pentru orice eventualitate – şi au dreptate, pentru că aşa, ştiindu-mă asigurată, pot căuta fără teamă prizele cele mai bune. În rest, mai sunt două locuri unde îmi întind o mână şi alte câteva unde mă ghidează. Prind curaj şi încerc să nu rămân în urmă, deşi e greu să nu mă opresc să admir valea, în sus şi-n jos, dar şi culmile Baiului, garnisite cu un strat subţire de omăt, brăzdat de drumul de creastă. Cel mai tare mă supără faptul că nu simt stânca în talpă şi bombăn de zor tehnicii mei cei grei – la ce mi-or fi trebuit mie, cu tot cu colţarii rapizi?!

Timpul trece repede şi iată ca la ora 13 ajungem sub grota numită „Hotel Gălbinele”. Urcăm pe tăpşanul ce ne duce la ea şi ne adăpostim pentru o pauză mai lungă, mai ales că aici se simt adieri de vânt care pătrund tăios prin hainele asudate. Mâncăm şi bem ceai cald, în timp ce admirăm Peretele Gălbinelelor, Hornul Coamei şi Fisura Gălbinele. Observăm cum pe Traseul Subplombei Mari, chiar mai jos de subplombă, stă o dală de piatră, desprinsă probabil nu demult şi sprijinită într-o aderenţă precară de perete – în viitorul nu foarte îndepărtat o va lua la vale şi sperăm că nu va fi nimeni acolo să vadă asta. De la „hotel” ajungem la intrarea în vâlcelul secundar al Văii Gălbinele şi lăsăm rucsacurile în iarbă; eu îl „ancorez” de un jneapăn, pentru o mai mare siguranţă. Urcăm în Strunga Colţilor, chiar lângă proeminentul Colţ Gălbinele (2244 m), apoi puţin pe muchie, spre Strunga Hornului. De aici, priveliştea este fantastică: în jos Muchia Colţilor, de sub care ne priveşte o capră neagră, în sus Umărul Gălbinelelor, semeţ şi inaccesibil, în faţă, înspre nord, Muntele Morarului, iar în spate Peretele Gălbinele, vertical ca zidul unei cetăţi trainice. Departe, se întrezăresc printre neguri Postăvaru şi Piatra Mare. Mi-ar plăcea să urcăm până în Strunga Gălbinele, dar timpul e limitat şi avem ceva de coborât.

La orele 14 ne întoarcem la rucsacuri şi ne pregătim sufleteşte pentru ceea ce urmează. În prima parte o luăm precauţi prin zăpada amestecată cu grohotiş; acum nu mai sunt urme şi nu ştim exact ce-i sub stratul alb, dar lucrurile par stabile, iar jepii elastici sunt de mare ajutor – mai cade o piatră, mai scapă o sudalmă, dar altfel ne comportăm civilizat. Colţarii stau în husă, se pare că iar are baftă Claudiu. Şi astfel ajungem la prima săritoare serioasă – Claudiu: băi, asta nu era data trecută! De fapt, nimic nu era la vedere „data trecută”, aşa că ne putem aştepta la orice, acum când zăpada e puţină. Partea bună e că n-ai cum rata firul – e unul singur şi ăla bun, drept în jos. Şi aici intră partea „memorabilă” de care vorbeam la început: primul meu rapel! Marius îmi confiscă optul şi-mi dă o plăcuţă, că ar fi mai bună la frânare, se asigură că am prins-o bine de ham şi mă trimite la plimbare pe coardă. Nu mi-e teamă decât de o singură chestie: bucata de cordelină din piton, prin care am băgat coarda, nu-i a noastră şi nu ştim de când stă pe acolo. E drept că-i prinsă-n trei rânduri, dar tot am reţineri în a-mi lăsa toata greutatea în coardă, mai ales că săritoarea nu-i chiar verticală şi permite ceva prize în picioare. Mă bazez pe Claudiu că a imortalizat momentul. Florin stă jos, la recepţie, şi după ce eliberez coarda îmi da pioletul lui să învăţ să-l folosesc.

Mai coborâm o vreme prin zăpadă, trecem de mici săritori şi ajungem la a doua dintre cele mari, cu buza destul de abruptă. Pitonul, aflat pe partea dreaptă, are o cordelină uzată, aşa că mă simt mult mai bine când băieţii o înlocuiesc cu una nouă. Marius îmi atârnă de gât un ditamai anneau-ul, pus în trei, şi-mi spune să am răbdare, răspunzând privirii mele profund uimite. Când îmi vine rândul să cobor, mai scoate şi o bucată mică de cordelină şi-mi arată cum se face un nod machard, iar cu anneau-ul îmi prinde plăcuţa departe de ham. Vine avalanşa de întrebări: de ce, la ce foloseşte, care-i diferenţa faţă de cum am coborât mai devreme. Îmi explică răbdător şi nu vreau să mă gândesc dacă fierbe sau nu pe dinăuntru. Îmi ia ceva să cobor de data asta, mai ales că nu mă prind din prima cum să deblochez machard-ul care oricum alunecă greu. Dar depăşim şi momentul celei de-a doua săritori.

Următoarea, ultima, e cea mai problematică – sunt de fapt două săritori una după alta, ambele bine subplombate şi crăcănate în partea de jos. Primul coboară Florin şi caută piton pentru al doilea rapel – când spune că nu vede niciunul ne cam ia cu fiori, căci semi-coarda lui Claudiu are doar 30 de metri (deci în două – 15). Se aude însă strigătul victorios: am găsit, hai că e aici un piton, pe dreapta. Acum Marius îmi face machard-ul doar cu două răsuciri, să alunec mai uşor; cică ar fi suficient la greutatea mea. Cobor ceva mai repede şi ajung pe pragul îngust dintre săritori, unde abia mai am loc lângă Florin şi Claudiu, aşa că mă expediază în văgăuna din subplombă; nu mă simt prea confortabil cu atâţia bolovani deasupra capului, dar pare a fi locul cel mai protejat. În timp ce coboară şi Marius, mai descoperim un piton cu inel, tot pe dreapta, dar puţin mai în faţă; băieţii trag concluzia că primul e de asigurare şi al doilea de rapel. Şi pare a mai fi unul, pe partea stângă; nu-l vedem, dar o bucată de cordelină stă bine legată de ceva. Coborârea aceasta îmi pare de departe cea mai dificilă, făcându-se peste un bolovan încastrat, pe care păşim cu mare precauţie; doar Claudiu, cu picioarele lui lungi, trece pe deasupra, fără să-l atingă. Dedesubt e gol, iar pereţii se desfac destul de mult, aşa că cea mai mare grijă o am la a nu nimeri cu figura de bolovan. Cum-necum, o scot cu bine la capăt. Din fericire, e ultima săritoare!

De aici mai întâlnim pasaje la care ne întrebăm cum s-o luăm, dar le depăşim repede. Soarele a cam apus şi valurile de ceaţă roşiatică, ce îmbracă Baiul, ne anunţă că nu mai avem multe clipe de lumină. Când ne apropiem de Hornul dintre Fire, pe versantul din faţa noastră ţopăie fără griji un ditamai ţapul, iar mirosul lui umple valea. De aici coborâm pe lângă jepi, iar zăpada lasă loc pământului fărâmiţat, destul de parşiv. Ajungem la firul principal al văii şi-l traversăm, de acum mergând pe traseul parcurs la venire. Când începem să coborâm ultima pantă, pe versantul Văii Coştila până la refugiu, se duce şi ultima geană de lumină şi trebuie să punem frontalele. E ora 17:30 şi nu mai facem nicio pauză, ci urmărim cu grijă poteca, bucuroşi că ceaţa pe care o vedem de sus s-a risipit. De altfel, nici temperatura nu ne-a fost potrivnică, întreaga zi termometrul de pe rucsac indicând între -1oC şi +1oC – faţă de cele -12oC din prognoză; ne putem simţi chiar norocoşi.

De acum coborâm în pas vioi, sperând să nimerim ieşirea în traseul marcat chiar pe la indicator, căci altfel, dacă îl întâlnim mai jos, riscăm să nu ne dăm seama că suntem pe potecă din cauza covorului de frunze. E drept, până la urmă tot în Buşteni ajungem, dar parcă n-avem chef de boscheţi şi alte minuni. Avem noroc – iată şi trunchiul gros pe care stă săgeata. Tot la vale deci, pe plaiurile Coştilei şi Munticelului, într-o coborâre ce nu se mai termină. Ar fi un frumos traseu de toamnă pe lumină, dar cum noaptea e a jivinelor nu-mi arde să admir frunzele muribunde şi muşchiul putrezit… Cât pe ce să ratăm troiţa, iar la 18:30 suntem la maşină, înarmaţi cu hamuri şi căşti (cine-a mai stat să le dea jos?) – din păcate nu-i nimeni să ne admire.

Ne dezechipăm şi îmbucăm ceva rapid, căci am hotărât să nu mai oprim la niciun restaurant, fiind deja târziu. Facem doar o pauză la benzinărie, de unde cumpărăm pufuleţi, iar Claudiu savurează o bere, spre disperarea lui Marius, ce se uită câş la cafeaua la care-i consemnat ca şofer. Că în maşină acum miroase a cârciumă, n-are rost să mai zic. Frigul a descurajat migrarea masivă, de weekend, pe Valea Prahovei, aşa că se circulă nesperat de decent. Prin urmare, pe la 21:30 suntem debarcaţi la Charles de Gaulle, de unde ne îndreptăm către casele noastre. Cam asta a fost prima mea experienţă „serioasă” cu stânca, suficient cât să prind gustul unor astfel de aventuri.

Mai mult decât în majoritatea turelor, trebuie să le mulţumesc celor trei colegi care nu s-au grăbit, m-au învăţat şi mi-au explicat, au avut răbdare cu întrebările şi nepriceperea mea şi au făcut o atmosferă extrem de relaxată. Nu ştiu dacă se vor mai aventura vreodată cu mine pe un astfel de traseu, dar chiar şi cu această unică tură am avut atâtea de învăţat. În plus, îi mulţumesc lui Claudiu pentru încrederea acordată când m-a primit în echipă, deşi îl pusesem la curent cu experienţa mea. Şi nu în ultimul rând trimit mii de mulţumiri către Bacea şi sper să mă revanşez cât mai curând pentru echipamentul împrumutat.

Trebuie să mai adaug câteva concluzii ce ţine de mine personal. Prima ar fi că mi-a plăcut la nebunie traseul, cu toate părţile mai grele, după care ştiu că se va lăsa cu febră musculară în braţe şi trunchi. Senzaţia rapelului a fost demenţială, iar căţărarea pe firul principal delicioasă. A doua se leagă de dotările tehnice: pe lângă faptul că dacă mai vreau ture din astea trebuie să-mi cumpăr un minimum minimorum, doar al meu, am nevoie de un aparat foto mic şi rezistent la şocuri (deja ştiu care, bonus subacvatic), căci monstrul meu a fost rapid băgat în rucsac. Nici nu mai ştiu de când n-am mai făcut atât de puţine fotografii într-o zi fără ploaie…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s