Muntele meu

Am avut noroc să văd în cort casa mea de vară şi am ştiut ce-i aia o ancoră înainte de a putea pronunţa cuvântul; de fapt, cred că întregul meu vocabular nu depăşea două sute de cuvinte pe vremea aceea. Părinţilor mei le-au plăcut călătoriile – munte, mare, circuite turistice şi, pe cât le permitea situaţia materială şi concediul destul de lung, au ştiut să le îmbine cu pricepere. Pentru ei şi pentru mine. Primele amintiri le am din Plaiu Foii şi din campingul de la Saturn – poate de aceea Piatra Craiului e prima mea dragoste, iar de apa mării nu mă pot sătura niciodată. Aveam rucsacul meu, o mini-raniţă soldăţească, şi trebuia să fac dovada că-s într-adevăr ruptă de oboseală ca să fiu luată în cârcă.

Primul „accident” serios l-am avut în Focul Viu, când m-am dus învârtindu-mă prin peştera-gheţar şi mi-am julit picioarele de sus până jos; să fi avut vreo cinci ani, nu-mi amintesc decât scandalul făcut de maică-mea pentru proaspăta ispravă. O sperietură cruntă le-am tras a lor mei în Poiana Glăvoi, când le-am prezentat un şarpe decapitat şi întors pe dos – numai eu ştiu cum am reuşit. Marmotele din Retezat, zăpezile din Leaota, avenele din Apuseni şi cortul inundat de la Padina – o paletă colorată a primilor mei şapte ani din viaţă.

După ’90, lucrurile au trenat; se mai rupea câte o bulgăreală în Leaota, câte un schi lângă Peştera sau o tură mai lungă vara, dar rareori şi nu an de an, cum mă obişnuisem. Preocupările mult mai dense ale părinţilor i-au făcut să uite una dintre principalele surse de relaxare dobândite în facultate. Griji, finanţe, comoditate; nu ştiu dacă era cazul, dar pe mine nu m-a întrebat nimeni: măi fată, ţie nu ţi-e dor de munte? În plus, ce ştiam eu, care tocmai descoperisem Cartoon Network şi casetele poloneze cu metal. O ultimă zvâcnire a fost în vacanţa de vară dintre clasele a cincea şi a şasea – aveam aproape doisprezece ani. Nu ştiu dacă să numesc atitudinea dirigintelui meu curaj temerar sau inconştienţă crasă, dar a pus la cale o tură lungă pentru nişte copii de vârsta mea: Buşteni – Jepii Mici – Babele – Peştera – Padina (tur-retur la Vârful Omu) – Şaua Strunga – Curmătura Fiarelor – Vârful Leaota – Cabana Leaota. Corturi împărţite la doi sau trei, rucsacuri (ale părinţilor), saci de dormit d-ăia vechi ca nişte plăpumi făcute sul, fâş pentru ploaie, conserve, minim de haine, bocanci mărime mică daţi cu seu, tuci şi mălai. Au mai venit vreo doi părinţi mult prea grijulii şi seria de dinaintea noastră, deja la liceu. Îmi amintesc ce uşor mi s-a părut atunci traseul, ce-i drept făcut în cinci zile, cum ne-am speriat în ultimul hal când în apropierea Vârfului Leaota a început să-i dea cu grindină şi fulgere şi ce bun a fost ceaiul fierbinte, de final de drum, la cabana acum părăsită.

Şi apoi… apoi s-a rupt firul. Abia de mai mergeam la mare câte zece zile, mereu pe fugă. Colegii mei, de generală şi, mai târziu, de liceu n-au ştiut niciodată ce-i ăla munte în afară de mers la Sinaia şi, eventual, cu telecabina la Babele. Unii străbătuseră vara Transfăgărăşanul, dar nu ştiau exact ce masiv traversează. Prietenii mei mai mari nu prea aveau nici ei treabă cu aşa ceva şi n-am avut nici eu intuiţie în a mă regăsi în vreun cerc montaniard. Şi nu voi arunca vina doar împrejurul meu; principalul vinovat sunt eu, căci niciodată n-am insistat pe lângă ai mei să reluăm drumeţiile sau măcar să-mi găsească mie ocazii, să mă lipească de amici de-ai lor care încă se îndeletniceau cu d-astea (tot mai puţini, ce-i drept) sau să mă plaseze în vreun cerc de studenţi cu care luau deja contactul. Nimic, spre nicio direcţie, iar vina îmi aparţine.

În facultate am auzit vorbindu-se de grupuri de tineri, studenţi ca mine, care se întâlneau frecvent pentru excursii montane. Mi se părea utopic şi în plus doar auzisem zvonuri, nu ştiam pe nimeni concret. Chiar de aş fi ştiut mai multe – doar n-o să merg eu, tam-nisam, pe capul unor necunoscuţi şi să le spun: ştiţi ceva, vin şi eu cu voi de-acum. Când colega mea de cameră a făcut fix asta, plecând într-o primă tură cu nişte oameni pe care atunci îi întâlnea pentru prima oară, mi s-a părut nu utopic, ci nebunie curată; nu mai spun când mi-a arătat noii ei bocanci şi preţul lor… Apoi, când a început să povestească pe unde merge şi ce vede, un viermişor a început să roadă. Dar aveam alte priorităţi în ceea ce priveşte timpul (facultatea şi vânarea bursei în străinătate) sau banii (concertele din ce în ce mai dese) – pe care, de altfel, nu le-am regretat niciodată.

Gata cu şcoala, m-am văzut proaspăt angajat. Timpul şi banii n-au mai ars la fel. Şi am hotărât că pot merge şi eu, de ce nu, cu nişte oameni perfect necunoscuţi. Şi astfel m-am alăturat, atât de târziu, grupului bucureştean din care făcea parte şi colega mea, deşi ea dispăruse aproape complet din cauza mutării în alt oraş. Prima tură din noua mea viaţă – Cabana Turnuri, Făgăraş, sfârşit de februarie 2008. Zăpadă mare, de pomină, traseu de patru ore pe care eu l-am făcut în opt şi deseori mă gândeam să mă întorc. Nu m-am întors şi restul e… istorie recentă. Am învăţat ce echipament îmi face viaţă mai uşoară, cum să-mi organizez rucsacul, cum să citesc despre trasee, cum să-mi agăţ aparatul foto şi cum să-i suport pe cei din jurul meu, la fel de imperfecţi ca şi mine, aşa cum şi ei mă suportă pe mine.

Am tremurat de frig, m-a ars o insolaţie, mi-am buşit genunchii şi mi-am spart capul, mi-a îngheţat sângele în vine când am văzut cum curge avalanşa pe lângă mine şi am făcut sprint la vale când creasta era înţesata de fulgere. Am văzut capre negre, am sorbit cele mai frumoase apusuri şi răsărituri din lume, am binecuvântat siguranţa provizorie a refugiului, mi-am încântat ochii cu imagini la care nici nu visam. Am cunoscut deopotrivă oameni minunaţi şi capete seci; din fericire, primii au fost mai mulţi.

Încet, galeria se derulează. Livezile înflorite din Trascău. Neasemuitele poteci din Crai. Porţile Închise din Retezat. Baia rece din Lacul Avrig. Curcubeul peste Viştea-Moldoveanu. Luna plină din Călţun. Liliecii din Buila. Viscolul pe Şerbota. Răsăritul la Prejba. Revelionul cu soare, ger şi lupi în Giumalău. Jepii înzăpeziţi din Ţibleş. Crovurile din Mehedinţi. Narcisele Baiului. Orga din Metaliferi. Singura întrebare care-mi răsare uneori în minte este: ce am aşteptat oare? Muntele a fost acolo de când am început să percep lumea – de ce l-am abandonat uitării atâta timp?

Pretexte aş găsi; motive bine întemeiate nu prea. N-are sens să regret acum timpul pierdut, ocaziile ratate, experienţele de care m-am lipsit cu bună ştiinţă. Dar nu pot să nu mă gândesc: ce-ar fi fost dacă… m-aş fi trezit mai devreme. Aş fi fost mai împlinită? Aş fi ajuns mai departe? Aş fi trăit nişte vremuri „imemoriale” când parazăpezile se făceau acasă, iar cei mai buni rucsaci îi trăgea vărul meu la antica Singer, cu ace groase şi pedală mecanică? Fiecare moment îşi are farmecul lui, propria încărcătură de trăiri şi semnificaţii – dar totuşi, ce-ar fi fost dacă? Îi privesc uneori cu invidie, însă fără pizmă, pe cei duc această pasiune departe, cât mai departe. Şi mă gândesc – oare… Unde m-am rătăcit?

Acum, nu ştiu de unde, se revarsă un preaplin. Arunc un ochi peste însemnările din ultimii aproape patru ani şi amintirile mă învăluie în nostalgie. Oare ce înseamnă, de fapt, pentru mine muntele? Încerc să-mi răspund, aşa cum pot, neclar, confuz, fără a prinde în cuvinte tot, căci rămân atâtea lucruri de nerostit. Pragmatic vorbind, muntele şi mersul pe munte sunt căi de relaxare – natură, efort, destinderea muşchilor, ieşirea din starea de anchilozare. M-aş putea opri oare aici? Înseamnă să uit de imaginile fabuloase care mi s-au desfăşurat la picioare când am reuşit să urc „şi pe vârful ăla”. Atât? Panorame superbe? Dar ce fac atunci cu sentimentul unic de a fi ajuns acolo, chiar dacă poteca a fost bătută de milioane de alţi paşi – ce-mi pasă mie, acum acest loc e al meu. Frângerea propriei colivii, vârtejul regăsirii unui sine bine ascuns. Plăcerea frigului care-mi aminteşte că trăiesc. Bucuria neîngrădită a contemplării. Mirarea copilărească, revenind iar şi iar, ca pentru prima dată, în faţa frumuseţii. Sentimentul că sunt atât de mică, de neînsemnată, dar lăsată să mă simt vrednică a fi aici, acum.

Cred că muntele e cea mai bună expresie a sentimentului meu de libertate. De reîntoarcere la mine însămi, de înţelegere a faptului că limitele sunt convenţionale şi autoimpuse. Nu vorbesc de legile firii, ci de prejudecăţi şi închipuiri. Când mă aşez pe un prag de stâncă, lăsându-mi picioarele să atârne deasupra hăului, mă simt în mai mare siguranţă decât atunci când, de exemplu, merg cu metroul. Şi cred că asta vine din sentimentul că-s liberă şi că am tot, fără a-l lua altcuiva. Respir aerul curat şi urmăresc linia orizontului, ce nu pare să se termine. Sunt aici, acum. Simt. Trăiesc. Suflu din greu sau îmi stăpânesc setea. Mi-e frig sau ard, dar sunt liberă. Precum curenţii de aer care mângâie stâncile, precum zăpada care se scurge în pământ. Şi totuşi îmi dau seama că nu-s nimic pe lângă ce aş putea fi.

Sunt vinovată că am dat uitării tot ceea ce am învăţat în copilărie, că am abandonat muntele, el care îmi purtase câţiva dintre primii paşi. Dacă aş putea, i-aş cere iertare; nu scuze, căci aşa ceva nu am. Aş încerc să-i spun ce înseamnă pentru mine, cum mă transformă atunci când mă primeşte în lumea lui, nebănuită, dar tot mai des alterată de cei care nu înţeleg, cărora nu le pasă. Aş încerca să-i destăinui secrete pe care oricum le ştie, dar noţiunile unui limbaj concret le fură din autenticitate. E mai mult decât aş putea exprima, dincolo de propriile-mi trăiri când îi străbat cărările. Şi atunci pot numai să sper că măcar conştiinţă mea îşi conturează definitiv ceea ce înseamnă de fapt muntele. Atât cât să nu-l mai uite niciodată.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General, Munte and tagged , , . Bookmark the permalink.

One Response to Muntele meu

  1. Intamplator (sau nu), am inceput citirea acestui text avand ca fundal sonor melodia asta

    Si am ramas surprins de cat de bine se potriveste textului! Asa ca am lasat-o pe repeat, pana cand am terminat textul.

    Frumos text, frumoase ganduri! se vede ca-ti place muntele si ca deja ai inceput sa-l traiesti 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s