Apus şi răsărit pe acoperişul ţării

De ceva timp mă bate gândul unei ture lungi (nu lungite) şi obositoare, de un weekend numai şi fără deviaţii nedorite care să bătătorească tălpile aiurea. Ocazia o găsesc acum vreo două săptămâni într-un anunţ de pe carpati.org, unde Cristi propune un traseu pe care doream, oricum, demult să-l fac – Portiţa Viştei prin Valea Sâmbetei – lung cât o zi frumoasă de toamnă. Se decide plecarea din Bucureşti de vineri (eu fiind la Cezar în maşină), cu „escală” la casa lui Cristi din Hărman, lângă Braşov; aici constat că în afară de organizator, pe care l-am mai văzut întâmplător într-o tură, nu cunosc pe nimeni şi, mai mult, nu toţi participanţii au cont pe site-ul mai sus menţionat. Dar după masa delicioasă de la Ceasu’ Rău (de reţinut localul braşovean) nici nu-mi arde de prea multe întrebări şi interacţiuni, ci caut confortul patului în care doarme deja cealaltă fată din excursie, Sofia. La ora 5 dimineaţa sună alarma, strâng repede rucsacul, mănânc sandvişul de la purtător şi încerc să mă trezesc. Ceilalţi nu-s la fel de eficienţi, mai ales că avem la dispoziţie o singură baie, aşa că abia la 6:30 reuşim să plecăm, toţi treisprezece, spre Sâmbăta de Sus. Aici lăsăm maşinile în parcarea Mănăstirii Brâncoveanu (670 m) şi ne echipăm de drum, astfel încât la ora 9 o luăm din loc.

Aşa cum ştiu deja din turele în care am mai fost, până la Cabana Valea Sâmbetei ne duce triunghiul roşu, bine aplicat, însoţit în câteva puncte de săgeţi indicatoare, şi pe drumul forestier de la început, şi pe poteca ce urcă prin pădure, urmărind firul Pârâului Sâmbăta. Depăşim păstrăvăria şi utilajele de exploatare a pădurii, acolo unde drumul s-a rupt acum câţiva ani, trecem podul pe malul drept al apei şi continuăm în amonte, pe lângă pădurea de foioase ce a început să ruginească şi să simtă arsura brumei. După ce traversează un alt podeţ, poteca intră de-a binelea în codru şi panta devine ceva mai mare, dar nu cât să nu permită o înaintare rapidă. Astfel, ba pe o parte a albiei, ba pe cealaltă, în mai puţin de două ore ajungem primii dintre noi la Cabana Valea Sâmbetei (1401 m), cea păzită de pisici. Însă cei care ne întâmpină sunt măgarii cerşetori, suficient de obraznici să te cotrobăie în rucsac, fie că le dai ceva, fie că nu. Totuşi, nu-s la fel de agresivi ca ţiganii de săptămâna trecută din gară, în Izvoru Oltului…

La cabană luăm ceai fierbinte şi ciorbă de legume, în aşteptarea restului plutonului. Să tot treacă un ceas şi jumătate până ne punem din nou în mişcare, căci abia la 12:30 ne continuăm drumul pe triunghi roşu spre Fereastra Mare a Sâmbetei, cea care abia dacă se zăreşte prin norii groşi ce au invadat-o. Imediat cum trece de căbănuţa Salvamont, unde se unesc izvoarele ce formează pârâul, urcuşul se accentuează puternic, iar poteca şerpuieşte strâns printre blocurile de piatră ce anunţă că, nu cu mult mai sus, se înalţă pilonii ferestrei. Când ajunge sub primul dintre ei, Colţul Bălăceni (2286 m) cu cruce în vârf, panta devine o vreme mai domoală, aflându-ne acum pe un prag glaciar înclinat. Suntem în Căldarea Ferestrei Mari şi ne oprim o vreme, pentru regrupare, la un bolovan prăbuşit, numai bun de sprijinit rucsacii în timp ce mâncăm câte ceva dulce. Şi e nevoie, căci greul d-abia aici începe, ultimul urcuş până în creastă fiind cel mai abrupt şi mai solicitant. Repornim, în formulă aproape completă (mai puţin doi munţomani veniţi din Oradea, din care unul e operat la genunchi şi ne-a anunţat de la început că vor veni în alt ritm), cu un hei-rup plin de avânt, în ideea că o fi nevoie de efort pentru urcatul acestei pante, dar măcar nu ţine mult, căci buza ferestrei deja se vede bine când norii binevoiesc s-o descopere. După jumătate de oră de la popas, la 14:45 păşim în sfârşit în Fereastra Mare a Sâmbetei (2188 m) şi ne odihnim din nou, simţind că merităm aceasta pe deplin.

Aşa cum mulţi ştiu, creasta Făgăraşului reprezintă un şir continuu de urcări şi coborâri, şi nu parcurgerea unei aproximative curbe de nivel odată ajuns pe linia sa, cum ar fi, de exemplu, în Godeanu. Aici aproape fiecare vârf se urcă şi se coboară într-o şa suficient de adâncă încât să constaţi (in)utilitatea ultimului urcuş; uneori, ca o veste bună, vârfurile (a se citi vârfurile vârfurilor) se ocolesc printr-un urcuş ce nu merge chiar pe creastă, ci mai într-o dungă diagonală. Cam aşa se derulează lucrurile în continuare, începând cu Vârful Slănina (2268 m), pe care-l abordăm din traseul de creastă (spre vest) marcat cu bandă roşie – primul din cele cinci de care trebuie să trecem până în Portiţa Viştei. Acest vârf desparte Fereastra Mare de Fereastra Mică a Sâmbetei (2191 m), unde întâlnim câţiva turişti adăpostiţi în refugiul ce sălăşluieşte aici. Între timp, norii s-au împrăştiat şi numai câţiva vin în valuri peste noi, goniţi fiind repede de vântul insistent. Aşa se face că soarele şi zările albastre ne descoperă frumuseţile acestei porţiuni de creastă, pe deasupra Căldării Bânda, cu tronsonul sudic secundar, Muntele Dara.

De la refugiu avem de urcat cel mai bodogănit versant al zonei, cel al Vârfului Gălăşescu Mic (2433 m), care scoate sufletul din noi şi cere, la final, un nou repaus, dar de data aceasta sub soarele blând care ne mai usucă pielea năduşită. Acum începe să ne fie încununat efortul, căci în depărtare se vede trapezul Moldoveanu-Viştea Mare, cu mănunchiul de raze strălucitoare deasupra lui. Într-un moment în care mă opresc să admir ultimele imagini ale Văii Sâmbetei, un val de ceaţă traversează creasta şi îmi apare umbra proiectată pe vălătucii albi, înconjurată de haloul unui curcubeu – fenomenul Gloria (sau spectrul Brocken) în tot misterul său.

Coborâm şi urcăm din nou, dar nu la fel de mult ca până acum, căci Fereastra Răcorelelor (2311 m) nu-i chiar atât de adâncă, iar poteca ocoleşte ultima parte a Vârfului Gălăşescu Mare (2470 m); ajung pe versantul său vestic şi mă opresc să admir căldarea glaciară largă pe fundul căreia se întinde, binefăcător pentru cei ce parcurg întreaga creastă şi au rămas fără apă într-o zi toridă de iulie, Lacul Mănăstirii. După ce încep să cobor în Şaua Viştioarei (2304 m) ce duce spre Vârful Gălbenele (2456 m), în dreapta, spre nord, se deschide colţuroasă şi sălbatică, tăiată parcă la repezeală, Valea Viştişoarei. Penultimul urcuş, cel de pe coama Vârfului Gălbenele, pare a fi printre cele mai uşoare, dar proviziile de energie au scăzut simţitor, aşa că simt nevoie unei noi pauze, în care câţiva biscuiţi şi nişte guri bune de apă sunt tot ce-mi doresc. De sub pisc, poteca scurtează coama spre Fereastra Ursului (2369 m), de unde urc, pentru ultima dată, până pe Vârful Hârtopul Ursului (2461 m). După ce ajung în partea superioară a cărării pot vedea Valea Rea şi, în sfârşit, punctul terminus al traseului „obligatoriu” de azi, Portiţa Viştei (2310 m) cu refugiul din şaua descrisă aici de creastă. În coborârea spre locul unde deja încep să se înalţe corturile, întâmpin cu colţul privirii Vârful Hârtopul Ursului şi iată-mă ajunsă la zona de campare când ceasurile tocmai trec de ora 17.

Refugiul îl găsim pustiu, lucru ce îmi părea de neimaginat, aşa că mai mulţi dintre noi hotărâm să nu mai desfacem corturile, mai ales că vântul şi-a sporit forţele. E loc suficient pentru cei mai mulţi dintre noi, iar mirosul de mucegai dinăuntru este depăşit de liniştea şi protecţia pe care o oferă zidurile trainice. Îmi aleg locul pe priciul de sus, unde ştiu că va fi mai cald, apoi îmi fac eu socoata cum că e încă devreme, foame nu-mi este în mod deosebit, iar vremea senină e păcat a fi irosită. Aşa că-mi las în rucsac doar câteva haine groase, frontala şi beţele pentru coborâre şi pornesc cu avânt către cel mai înalt punct al ţării – vreau cu tot dinadinsul să văd apusul de pe Moldoveanu. După jumătate de oră de urcuş asiduu, exact cum mi-l aminteam de acum trei ani, ajung pe Vârful Viştea Mare (2527 m), dar soarele mai are ceva din periplul său spre asfinţit. Nu mă grăbesc deci, ştiind că urmează să încremenesc în îngheţul aşteptării, ci savurez din plin custura sălbatică ce formează muchia superioară a trapezului, cu tot cu adâncitura în formă de „V” de la mijloc. E ora 19:15 când ajung pe Vârful Moldoveanu (2544 m – în caz că-i cineva care nu ştie) şi e clar – mai am de aşteptat, iar vântul se resimte tot mai rece. Mă înfofolesc în al doilea polar, pun mănuşile şi căciula şi îmi petrec timpul făcând fotografii în toate părţile. Când soarele se înroşeşte puternic şi începe să coboare, afundându-se în ceţurile protejate de Vârful Negoiu, îmi dau seama că a meritat fiecare secundă în care am bombănit frigul serii. Peisajul este mirific, de vis sau de poveste, desprins parcă din altă lume. Discul incandescent şi muribund aruncă raze ca ultime pulsaţii asupra crestei Făgăraşului, iar norii răzleţi se colorează în toate culorile furiei, de la roz violent la vineţiu furibund. Asist la una dintre cele mai frumoase scene de amurg, cu tot dramatismul începutului unui octombrie sângeriu.

În timp ce câteva sclipiri încă se odihnesc în Căldarea Orzăneaua Mare sau pe muchia secundară ce formează, în coborâre, munţii Galbena şi Pojarna, întunericul a umplut deja Valea Rea şi şi-a urcat umbrele străvezii până sus, departe, pe creasta Iezerului – meterez opac ce blochează orizontul, ca şi cum acolo s-ar termina lumea. Mă întreb ce-or face acum, prin acele locuri, Vladimir şi Andrej, dar cum n-am semnal nu reuşesc să-i sun şi să-i întreb dacă mă văd făcându-le cu mâna. Când încep să dispară şi ultimele gene de lumină, cu felia subţire de lună deasupra creştetului, mă întorc spre Viştea Mare, oprindu-mă câteva clipe la crucea scundă de pe custură, proiectată pe orizontul muribund. Cobor spre refugiu, ajutată de beţe şi frontală; în vale, spre miază-noapte, se văd clar licuricii oraşului Victoria şi ai satelor din jur, atât de aproape încât parcă ar fi nevoie doar să întind mâna şi i-aş atinge. În acest timp, alţi trei „licurici” mişcători se văd coborând dinspre Vârful Gălbenele şi-mi dau seama că nu pot fi decât ultimii din grupul nostru, orădenii, şi încă cineva.

La refugiu tocmai se dă gata sticla de palincă şi intru la ţanc pentru a prinde şi eu câteva picături. E tare bine în interiorul cald şi protejat de vânt, unde acum miroase şi a altele, nu doar a mucegai, dar mai bine aşa decât în „adierile” tăioase de afară; în plus, o coadă de mătură ţine uşa puţin crăpată pentru aer proaspăt. Mănânc o ciorbă încălzită la primus, apoi îmi aranjez culcuşul de la etaj, după ce-mi dau seama cu ciudă că mi-am pierdut filtrul de polarizare. Probabil că vântul l-a zburat din husa al cărei fermoar a stat desfăcut – asta e, al muntelui să fie… Între timp apar şi orădenii, cu un al treilea drumeţ pe care l-au cules pe drum – membru al unui grup care a abandonat traseul, el fiind singurul doritor să continue. Vestea bună e că au ajuns şi ei până la urma; vestea proastă e că nu mai au aproape deloc din palinca promisă. Ne înghesuim care cum putem pe priciuri, în timp ce patru curajoşi preferă varianta cortului; după ce dăm stingerea, dintre aceştia unul se va întoarce la adăpost, cu tot cu cortul despre care ne spune că se îndoaie până la pământ. Aşa se face că nu doar priciurile se umplu, ci şi una din băncuţe şi podeaua. Nici nu-i de mirare că, deşi dorm lângă perete, în timpul nopţii mă trezesc de atâta căldură şi ies cu totul din sac.

Ceasurile sună la 6 dimineaţa, căci avem şi azi ceva de mers, plus că stă în planul întregului grup să urce pe Moldoveanu. Eu mă dau harnică şi bag repede nişte biscuiţi, iau la mine toate hainele pe care le găsesc şi pornesc vitejeşte în sus, cu speranţa să văd şi răsăritul de la înălţime – măcar de pe Viştea Mare, dacă nu mai am timp să ajung pe Moldoveanu. Dar constat că, deşi lumina zorilor a devenit puternică, în momentul în care ajung în primul colţ al trapezului astrul încă se lasă aşteptat. Aşa că bag viteză pe cărarea îngustă, păstrând însă gândul de a mă opri în orice moment pentru a admira naşterea lui Helios din depărtările muntoase. Mai e puţin, mai e puţin, încă puţin, ultimii zece metri de sprint şi: da! Iată-l! Iar eu sunt acolo pentru a-l privi, din nou în vârf de acoperiş! Poate că dacă acesta ar fi fierbinte, aş fi şi eu pisică… Dar aşa sunt un umil drumeţ care, când nu îl răpeşte peisajul delirant, face fotografii în toate direcţiile şi din toate unghiurile. Cu toate acestea, am impresia că abia dacă surprind o fărâmă infinit de mică din măreţia naturii – şi, probabil, chiar aşa este.

E drept, culorile nu-s atât de sumbre ca în amurg, totul e mai aprins, mai viu şi mai difuz, datorită mării de nori ce au dormit prin văi. Dar răsăritul nu-i deloc vesel, ci mai degrabă o facere dureroasă în care lumina roşie zdreleşte orizontul şi rupe cu dinţii calmul aurorei. Zările atârnă zdrenţuite de Iezer, încercând să-şi păstreze locul pe boltă, dar soarele invadează totul, într-un blitzkrieg devastator. Abia după ce se desprinde complet de pământul ce-l naşte, lasă nepăsător depărtările să-şi lingă placenta şi să se aşeze, cuminţi, la picioarele sale – roabe ale unui stăpân tăios de strălucitor. Acum ceţurile ce au stat încătuşate prin văi şi cotloane ascunse se revoltă şi urcă spre înălţimile alpine, într-un strigăt al nomazilor împotriva luminii atotstăpânitoare. Şi dintr-o dată văluri suprapuse aleargă în jurul meu, acoperind toate culmile şi vârfurile, lăsând să se mai vadă doar discul solar, un pumn de foc lipsit de raze. Iar Gloria revine cu cercurile ei colorate şi efemere, de neatins, înşelătoare precum zâmbetele abisului.

Între timp au mai ajuns câţiva din grup şi ne strângem undeva sub creastă, cât de cât apăraţi de vântul destul de puternic, ghemuiţi în vreo adâncitură a pământului. Avem în plan să ne strângem cu toţii şi să facem o poză de grup, aici sus. Totuşi, frigul îşi spune cuvântul şi hotărăsc să cobor, mai ales că-s de vreun ceas pe vârf; se pare că nici ceilalţi nu-s încântaţi de ideea de a mai aştepta, aşa că facem numai noi o poză cu noi şi o luăm din loc, înapoi spre refugiu. Imediat după coborârea sub Viştea, vântul îşi mai opreşte din avânt şi aerul se încălzeşte, mai ales că soarele a prins între timp putere şi arde vaporii de ceaţă ce mângâie pantele.

Micul dejun e urmat de strânsul bagajelor, cărora le adăugăm apa adusă de Matei de la unul dintre izvoarele ce alimentează Iezerul Moldoveanului din Valea Rea. Cu întârzieri cumulate, la 10:30 pornim la drum, ştiind că avem ceva de străbătut până la maşini. Traseul de întoarcere porneşte la câteva minute de refugiu, în curmătura strâmtă în care urcă dinspre sud, perpendicular pe creastă, un triunghi roşu dinspre Valea Rea şi se continuă spre nord, pe Valea Viştei Mari, pe unde vom coborî noi. Începutul e abrupt, pe sub ţancurile Hârtopului Urşilor, unde stâncile masive străjuiesc o potecă plină de grohotiş; acesta e şi mai parşiv când încerci să tai serpentinele şi s-o iei direct la vale, văzând unde i-a scos cărarea pe cei din faţă – nu că aş şti eu asta… Prin ceaţa care acoperă acum creasta în întregime, ca spuma grea şi densă a unui val, se întrezăresc uneori colţii vârfurilor Ucişoara (în stânga) şi Zănoaga (în dreapta). În schimb, în jos se vede clar valea până hăt, departe, spre Victoria, cu câteva pete de lumină ce străpung norii şi se reflectă pe fundul Căldării Viştea Mare.

Panta abruptă se termină în pajişte alpină şi de acum coborârea e mai blândă, urmând un imaginar curs de apă, care cine ştie când a secat; nici cursurile secundare, ce vin din lateral după cum le arată albiile, nu dau glas vreunui susurat, decât mult mai jos. La primul izvor facem pauză, pe tăpşanul încă verde; ne umplem bidoanele şi mâncăm ceva, în ideea că se vor mai apropia şi cei care încă se luptă cu grohotişul. Ne urmăm drumul, acum însoţit de numeroase izvoare ce alimentează Pârâul Viştea Mare, şi ajungem la un refugiu sub forma unei jumătăţi de minge de fotbal, curat şi bine întreţinut, în care miroase a răşină. Constat că până acum refugiile întâlnite poartă, pe fondul alb, marcajul traseului ce ajunge la ele: acesta triunghi roşu, cel din Portiţa Viştei bandă roşie, iar cel din Fereastra Mică cruce roşie (doar că pe acesta nu l-am găsit pe harta mea veche).

E ora 12:30; de aici începe şi pădurea, iar poteca bine conturată ne conduce când pe un mal, când pe celălalt al apei, pe lângă bolovani spălaţi de ploi, paturi de muşchi verde şi ciuperci îmbrobonite de rouă. După ceva timp, cărarea se transformă în drum forestier, plin de apă şi nămol; din fericire, marcajul urmează un pod de lemn care ne scoate pe celălalt mal, părăsind pentru o vreme mocirla. Vom reveni la drum mult mai jos, lângă Poiana Terzii, acolo unde se ridică şi câteva barăci muncitoreşti din lemn, dar acum lucrurile se prezintă ceva mai uscate; măcar atât, căci altfel ştim că avem de parcurs cel puţin 8 kilometri până la Mănăstirea Brâncoveanu.

La vreo două ore după ce am întâlnit refugiul, ajungem în locul în care pădurea se termină şi apar primele gospodării. Hotărâm să ne oprim puţin, să ne uscăm la soare şi să mâncăm ceva, pe o băncuţă pusă parcă anume pentru noi: „Banca Drumeţilor”. Tocmai când strângem, cu gândul la cât mai avem de mers prin colb până în Viştişoara şi mai departe, se întoarce o camionetă al cărei şofer ne abordase mai devreme, în timp ce urca, întrebându-ne dacă există vreun loc unde se poate pune o tabără de corturi, mai sus pe vale. Deşi noi îi răspunsesem că nu prea are cum, valea fiind îngustă şi bolovănoasă, omul tot a vrut să verifice. Acum însă se întoarce, cu câţiva din grupul nostru pe care i-a cules pe parcurs. Aşa se face că ne ia şi pe noi, cei mai mulţi în benă, sub copertină. Cu acest noroc ajungem la ceasurile 15 la terasa de lângă mănăstire.

În timpul drumului eu stau lângă şofer şi aflu că face parte dintr-un grup de „prieteni” (cum s-a exprimat) din Arad, care face tot felul de ieşiri la munte şi acum caută un loc mai retras pentru tabără, pe vreo vale, de unde să se poată urca repede pe Moldoveanu şi să facă traversarea crestei, de la un cap la celălalt. Nu prea m-am prins eu cum vor să facă asta ieşind în creastă undeva la mijloc, dar în fine… Pe de altă parte, când îi sugerez Valea Rea, spune că s-au gândit şi ei, dar e prea retras şi lung drumul ăla forestier – dacă se accidentează cineva? Iar altfel, din Victoria de exemplu, e prea mult de urcat după ce se termină forestierul, ce chef să mai aibă oamenii să se plimbe pe creastă după ce urcă atâta? Mai ales că ei vor să pună tabăra şi să facă trasee de o zi. Creasta Făgăraşului în trasee de-o zi, iar un urcuş din Victoria ar fi mult prea obositor? Hmmm, oi fi eu grea de cap, dar nu văd cum… Aşa cum nu prea pricep ce un grup de prieteni închiriază autocare să-i ducă prin ţară, cumpără cort de nouăzeci (da, 90, am scris corect) de persoane, organizează joculeţe pe munte, seara proiectează filme şi fotografii de pe traseu şi altele asemenea. Întreb dacă-i vorba de un club, o organizaţie de tineret sau o ramură a Cercetaşilor (aşa cum ar fi sunat, de altfel), dar omul neagă, spunând că nu, e vorba doar de un grup de prieteni. Mie-mi miroase a sectă de sus până jos, dar e numai (oare?) părerea mea.

La terasă comandăm de mâncare şi, unii, de băut; acum orice-i cald şi gătit e bun, dar parcă mai bine era la păstrăvăria de mai sus… După masă, Cristi ia maşina şi se duce după ultimii patru din grup, care nu ajunseseră la forestier când a apărut providenţiala camionetă. Se întoarce doar cu doi dintre ei, căci Sofia nu poate aştepta mai mult dacă vrea să prindă trenul din Braşov; urmează ca orădeanul recuperat să repete faza cu propria maşină pentru ultimii doi întârziaţi. Plecăm şi noi spre Braşov, unde băieţii din maşina în care sunt eu vor să oprească la Paradisul Acvatic pentru saună şi bălăceală. Mie nu-mi arde de asta ci prefer să ajung mai repede în Bucureşti, aşa că mă duc la gară. Aici constat că tocmai a plecat, de cinci minute, microbuzul de la ora 19, iar următorul e la 20:30; şi inter-city-ul tocmai fluieră în gară, aşa că cea mai convenabilă soluţie e acceleratul de ora 20, în care mă întâlnesc cu Sofia, ce avea impresia că are un personal. Pe drum mai stăm de vorbă într-un compartiment gol (ca, de altfel, tot trenul), dar pe la Câmpina adorm cu capul pe geam, ruptă de oboseală. La 23:15 mă întâmpină Paul pe peron şi mă bucur tare mult sa-l văd după aşa o tură lungă şi fructuoasă. Abia aştept să-i povestesc pe unde am fost şi câte am văzut, dar sunt atât de ruptă de somn încât o las pe mâine.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Apus şi răsărit pe acoperişul ţării

  1. Pingback: Fenomenul Gloria (I) | Yet Another Photography Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s