De ziua mea, la Piatra Singuratică

Am decis ca de data aceasta, după o pauză de doi ani, să fac o mică cinste în natură de ziua mea. În urma unor îndelungate şi anevoioase frământări de creier, am ales Cabana Piatra Singuratică din Munţii Hăşmaş, încurajată şi de faptul că s-a reconstruit într-o mare măsură vechea clădire ce sta să cadă. Destul de problematic e transportul, căci singurul tren direct, cât de cât convenabil, până în Izvoru Oltului, ajunge acolo pe la 3 dimineaţa, iar până în Bălan, de unde începe traseul, mai sunt vreo 11 kilometri de asfalt. Se pare însă că două maşini sunt suficiente pentru a-i grupa pe cei şapte participanţi, adică eu, Paul, Bogdan (care demult încearcă să ajungă într-o tură cu „urşii”), Alinuţa, Ozi, Lollek şi Claudia. Numărul mic, faţă de câţi ne strângem în alte ocazii, e justificat într-o oarecare măsură de sejurul cipriot în care e angrenată o parte a UT-ului; pe de altă parte, am aflat de acţiunile sabotoare ale lui… se ştie el care, dar nu cred că ar fi avut prea mare răsunet, căci motivul invocat, „aşa departe”, nu ştiu să fi fost vreodată luat în seamă. În plus, Piatra Singuratică a devenit un loc tare îndrăgit de noi datorită peisajului superb. Şi trebuie să mai adaug că, în urma „negocierilor”, şi Alinuţa dă de ronţăit şi băut, pentru ziua ei ce a prins-o în concediu, la începutul lui septembrie.

Sâmbătă ne întâlnim pe la 6:30 la ieşirea din oraş, cu traseul stabilit pe DN1, în ideea că la acea oră nu vom prinde încă traficul infernal de pe Valea Prahovei. Aşa şi este, căci în afară de Sinaia, unde se serbează zilele oraşului, ne mişcăm bine până la Braşov, pe care-l ocolim pe centură şi ne continuăm drumul spre Sfântu Gheorghe. Aici însă situaţia se schimbă radical, căci maşina lui Bogdan începe să scoată nişte sunete ciudate, „pac” şi „clonc”, încât facem îngrijoraţi cale întoarsă, după ce discutăm cu Ozi ca maşina lor să continue spre Bălan. Cum în Sfântu Gheorghe nu ne poate ajuta nimeni de pe la Dacia şi Skoda, mergem şontâc-şontâc până în Braşov unde, la reprezentanţa Opel, se face o primă evaluare ce pune capăt drumului acestei maşini. O constatare, cu demontare cu tot, se va efectua luni, iar momentan suntem lipsiţi de mijlocul de transport. Ne luăm cătrăniţi rucsacii în spate şi chemăm un taxi care să ne ducă la gară. Aici aflăm că trenul spre Izvoru Oltului a plecat de zece minute, iar următorul e pe la 16 şi ceva (acum e cam ora 13), ajungând aproape de ceasurile 20; la ora aceea nu mai are sens să urcăm, mai ales după cei 11 kilometri de şosea. Evident, autobuz sau microbuz nu mai avem, nici măcar până în Miercurea Ciuc. Tocmai căutăm pe internet variante Sfântu Gheorghe (pentru care am găsi transport) – Miercurea Ciuc, cu decizia ca, dacă nu găsim ceva fezabil, să renunţăm şi să ne întoarcem în Bucureşti, când un şofer întreprinzător ne întreabă dacă nu vrem să ne ducă el în Miercurea Ciuc. Aflând că ar face acel drum doar pentru noi, îi propunem să ne ducă până la capăt, în Bălan. Acceptă, contra unui preţ destul de piperat (200 de lei), dar nu prea avem opţiuni.

Repornim astfel spre Bălan, pe drumul aflat în lucru pe mai multe porţiuni, în ciuda acestui fapt mişcându-ne destul de repede. În timpul călătoriei aflăm câte ceva despre economia subterană a transportului de persoane, căci cel care ne duce face astfel de comisioane zi de zi pe drumul spre serviciu şi înapoi, dar şi „afaceri” de drum mai lung, de exemplu până la aeroportul din Otopeni sau altele asemenea. Nu mă pronunţ despre cum e bine sau rău, dar când ai zone ca cea în care mergem aproape total neacoperită la final de săptămână impresia este cât se poate de „gri”. La aşa infrastructură, aşa soluţii.

După vreo două ore şi jumătate de drum ajungem în Bălan, urcăm pe drumul de pe malul Pârâului Fierarilor şi la începutul traseului ne dăm jos din maşină. Ne echipăm şi la ceasurile 16 începem să urcăm pe bandă albastră. Nu ne e chiar uşor pe panta solicitantă de la început, mai ales că atârnă greu sticlele de vin şi ţuică, precum şi cutiile de prăjituri făcute de mama. Dar răcoarea pădurii de molid ne ajută, iar cele câteva imagini cu stâncile din sudul Hăşmaşului, iţite deasupra grohotişurilor, ne dau o idee despre cât am mai avea de urcat. Aşa cum îmi aminteam vag de la tura mea precedentă, acum vreo trei ani, panta se îmblânzeşte ceva mai sus, uneori mergând chiar pe curbă de nivel, iar după ce dăm de un mic izvor captat ieşim din pădure, în locul în care ajunge de jos şi drumul forestier marcat cu triunghi roşu. Aceasta se întâmplă la baza pârtiei de schi, iar de aici urcăm o ultimă pantă abruptă, însorită de data acesta, până la uşa Cabanei Piatra Singuratică (1504 m), unde ajungem la o oră şi jumătate de la pornirea în traseu.

Îmi place să văd că uneori lucrurile se schimbă în bine, iar cabana a intrat de anul trecut într-un amplu proces de reconstrucţie, iniţiat de Consiliul Local Bălan. Câtă nevoie era de aşa ceva, căci construcţia de la poalele Pietrei Singuratice abia îşi mai ducea zilele, mai într-o balama, mai într-o rână. Nu ştiu detalii, dar la cum arată acum, deşi i s-au păstrat forma şi mărimea, pare că a fost rasă de la rădăcină şi păstrată doar fundaţia pe care s-au înălţat pereţi din lemn trainic, bine izolaţi (cum avem să aflăm la noapte). Cabanierul nu este aici când ajungem noi, dar avem semnal GSM şi aflăm de la prietenii noştri, aflaţi în traseu spre Hăşmaşul Mare, că suntem cazaţi în camera cu paturi. Mă miră şi mă bucură acest aspect, căci soţia cabanierului îmi spusese că acesta e ocupată deja şi vom dormi în pod, pe saltele.

Ne lăsăm şi noi bagajele, ne schimbăm şi ne înviorăm cu câte ceva d-ale gurii, apoi ne zicem că ar fi păcat să irosim complet ziua şi, deşi e prea târziu să pornim spre Hăşmaşul Mare (până unde s-ar face cam două ore), putem face traseul scurt până pe Vârful Fratele sau Piatra Ascuţită. Pornim pe bandă roşie, din faţa cabanei spre stânga (cum ieşi din pridvor), pe poteca ce înconjoară pe dedesubt Piatra Singuratică. Aceasta intră câteva minute în pădure, trece de peretele numit de căţărători Frigiderul şi iese în partea cealaltă a colţilor de stâncă, într-o şa largă şi neîmpădurită a crestei, de unde Hăşmaşul Mare pare mai departe decât este de fapt, învăluit în ceţuri. Marcajul este clar, recent refăcut, aşa că nu-i greu să găsim firul cărării ce începe un urcuş destul de abrupt şi asezonat cu trepte stâncoase prin pădure, până în capătul primei coaste a Vârfului Păstorului, de unde se deschide prima imagine clară a Hăşmaşului Mare, cu tot cu crucea din apropierea vârfului. Nu mai avem mult de mers şi ajungem în poiana largă de unde marcajul îşi continuă traseul spre Poiana Tarcău, iar noi îl părăsim spre dreapta, urmărind linia înaltă şi uşor înşeuată a crestei. În 10-15 minute de la ieşirea din pădure (şi 45 de la cabană) ajungem pe Vârful Fratele (1707 m), cunoscut şi sub denumirile de Piatra Ascuţită, Vârful Ecem sau, cum voi afla de la cabanier, Vârful Hăşmaşul Mic. Poposim sub crucea bine ancorată, a cărei intersecţie de braţe e împodobită cu o floare de colţ, notăm câteva cuvinte în caietul de impresii şi ne îmbătăm ochii cu priveliştea îmbrăcată în straie amurgii. Văile pline de ceţuri, Lacul Bălan prinzând sclipirile soarelui palid, muchiile împădurite pierdute în depărtări, meterezele Hăşmaşului Mare, colţii stâncoşi de sub noi alcătuiesc o imagine a sălbăticiei aflate atât de aproape de aşezările omeneşti.

După ce ne umplem ochii şi sufletul de aceste peisaje de vis, şi mai rupte parcă de realitate în lumina difuză şi tot mai roşie, începem să coborâm, în timp ce o ceaţă venită de nicăieri inundă muchia crestei şi se afundă o vreme după noi, în pădure. Ne întoarcem pe acelaşi traseu, adâncit acum în înserare, ale cărei ultime clipe de lumină le prindem lângă cabană. Nu mai e vreme de urcat pe colţii „singuratici”, dar îmi amintesc de promisiunea făcută data trecută, aceea că nu-mi va mai fi lene să mă trezesc la prima oră şi să vad răsăritul de acolo, de sus.

În cameră ne întâlnim cu restul grupului, sosit nu demult din celălalt traseu. Oamenii au cam terminat de mâncat, dar n-au de ales şi ne aşteaptă şi pe noi să ne întremăm după o zi lungă şi haotică, după care se scot bunătăţile şi băutura. Observ că au mare trecere checul şi tarta mamei, la concurenţă cu biscuiţii crocanţi aduşi de Alinuţa, iar vinul roşu şi palinca de Maramu’ se evaporă repejor. Nici vişinata lui Bogdan nu duce lipsă de clienţi, mai ales că Lollek şi Claudia vânează vişinele de pe fund. Totuşi, am adus cam multă „pileală”, demisecul alb rămânând destul de mult, dar, cum avem mâine o zi de mers cu trenul şi microbuzul, nu ne facem prea multe griji despre soarta sticlelor. În timp ce bolta înstelată se înnorează, în atmosfera cladă care ne cuprinde picotim care mai de care. Nu facem foc, dar nici nu-i nevoie, iar temerile noastre că ne va fi prea rece se spulberă repede. De fapt, tuturor ne este foarte cald peste noapte şi folosim doar de câte un petic de sac. De aici deducem noi că au izolat bine pereţii cabanei, căci meleagurile Harghitei nu-s tocmai renumite pentru temperaturi ridicate…

După o oră în care alarma uitată a lui Lollek plânge din zece în zece minute, adică pe la ora 6, mă trezesc, gata să-mi îndeplinesc promisiunea faţă de mine. Mă echipez cu pantaloni groşi, două polare, mănuşi, cască şi frontală (necesară doar la început) şi, în genele tot mai luminoase ale dimineţii senine, încep să urc pe panta plină de grohotiş, spre Turnul cu Cruce al Pietrei Singuratice. Fierb în hainele groase, dar ştiu că în momentele de aşteptare îmi vor prinde tare bine. Cam în zece minute sunt sus, lângă cruce, şi fac primele fotografii, cu ceaţa ce acoperă ca o spumă de mare locurile joase din Valea Rece şi Valea Întunecoasă, sugestiv denumite sub efectul de inversiune termică. În faţa mea, dincolo de cabana ce începe să se anime de copiii matinali ce au tropăit aseară în pod, negurile se desfac încet-încet, sub lumina ce se reflectă pe orizont. Îmi dau seama, cu puţină dezamăgire, că nu voi vedea efectiv răsăritul, acesta fiind „blocat” de Piatra Ascuţită. Acolo ar fi trebuit să ajung pentru a vedea cum se naşte soarele din pâclele Orientului. Mă voi mulţumi deci să-l întâmpin când deja va fi căpătat putere şi nu va mai fi înconjurat de o aură trandafirie, ci va străluci auriu printre stânci. Din acest motiv, şi aşteptarea lui este mai lungă, timp în care mă zgribulesc în straturile de polar. În sfârşit, pe la 7:20, câteva mănunchiuri de raze străbat pădurile dintre Vârful Păstorului şi Vârful Fratele, filtrate de ceaţa în permanentă mişcare, ce se desprinde uneori dintre molizi şi se ridică, devenind roşie în transparenţa sa. Ştiu că de acum nu mai e mult şi, într-adevăr, lumina difuză capătă consistenţă, iar discul de foc arde parcă siluetele arborilor de pe muchie. Astrul se înalţă repede, iar căldura sa se reflectă de pe stânci înspre mine, bucurându-mă cu mângâierea caldă a zorilor. De acum ceaţa din văi începe să ardă, până când se va transforma în cenuşa roditoare a toamnei, iar viaţa îşi va relua cursul după hibernarea de peste noapte.

Mă scobor şi continui să traverseze colţii, îndreptându-mă spre Turnul Mijlociu şi Turnul Highline; evident, nu le urc complet, ci mă strecor pe hornurile dintre ele sau pe treptele din pământ şi iarbă, până cobor de tot pe grohotişul din spatele Turnului Mare. De aici, de la poalele stâncilor, pot să ajung în poteca cu bandă roşie pe care am mers ieri sau să merg pe cea care înconjoară efectiv colţii, chiar pe la baza lor, unde încep traseele de alpinism pe fiecare turn. Aleg a doua variantă, în ideea de vedea linia de highline, montată între Turnul Mare şi Turnul Highline; n-o depistez însă, spre dezamăgirea mea, şi mă întreb dacă n-am ochii şi atenţia suficient de bune sau pe site-ul cabanei e descrisă o „dotare” viitoare.

La cabană ajung la timp cât să-l prind pe Paul făcându-şi bagajul, hotărât să coboare în Bălan, pentru slujba de dimineaţă. Ceilalţi vom porni în jos pe la 11, căci Ozi trebuie să ne ducă pe noi, cei trei fără maşină, în Sândominic, iar apoi are ceva de condus spre casă. Plecarea fiind atât de devreme şi neavând destul timp până pe Hăşmaşul Mare şi înapoi, bărbatul meu şi-a spus că mai bine coboară de acum, odată cu grupul de elevi. După cum voi afla mai târziu, îi urmează pe drumul bolvănos marcat de triunghi roşu şi, evident, pierde cărarea, căci aceştia nu coboară în Bălan. Totuşi, la indicaţiile lor află pe unde trebuie s-o ia şi, după ce dă de asfalt, se întoarce în centrul localităţii şi merge mai departe, până găseşte biserica ortodoxă.

Noi, restul, stăm la leneveală şi mic dejun, plătim cazarea (detaliu „tehnic”: 15 lei de om), apoi Bogdan, Lollek şi Claudia urcă pe Piatra Singuratică, mai ales că acum „s-a încălzit lanţul” (citat aproximativ din Lollek – un clasic în viaţă). În acest timp eu scot totul din cameră, dau cu mătura şi mopul, sperând să o las la fel de curată cum am găsit-o. După treburile casnice, profit de întârzierea „căţărătorilor” şi mă joc cu cei doi dulăi cât casa, foarte prietenoşi şi afectuoşi, dar care nu-şi dau seama de propria lor forţă atunci când sar pe mine cu labele lor groase. Când, în sfârşit, cei trei se întorc, ne punem rucsacii în spate şi începem coborârea, tot pe bandă albastră, destul de grăbiţi de ora târzie. Facem cam un ceas până jos, cu oprire la izvor şi pentru a admira câteva ultime imagini cu abrupturile stâncoase.

Ozi ajunge primul şi ne întâmpină cu o veste proastă: maşina nu porneşte. Ajunge la concluzia că a cedat bateria şi, după clipele de panică generală, cu norocul cablurilor de alimentare şi ajutorul unor oameni binevoitori, reuşeşte să facă motorul să meargă din nou. Răsuflăm uşuraţi şi de acum Ozi îl turează pentru a reîncărca bateria, timp în care apare şi Paul. Când lucrurile par „stabile”, eu, Paul şi Bogdan ne suim în maşină pentru a fi lăsaţi în intersecţia din centrul comunei Sândominic, de unde ajungem repede la gara Izvoru Oltului.

Mai e mult timp până la tren, aşa că ne oprim la cârciuma ce n-ar trebui să lipsească din nicio gară şi  ne delectăm cu delicatesele locale: berea Harghita, rece şi spumoasă. Scoatem şi câte ceva de mâncare şi totul s-ar desfăşura excelent dacă nu ar apărea căruţa cu ţigani, puşi pe jecmănit călătorii. Agresivi şi insistenţi cu cerşitul, bieţii discriminaţi ai Madonnei reuşesc să ne strice buna dispoziţie şi să părăsim cârciuma, sperând că pe peron, între alţi oameni, vom fi lăsaţi în pace, dar lucrurile nu se schimbă până nu apare trenul şi ne refugiem în el. De acum avem trei ore de mers până în Braşov, cu opriri dese (căci trenul personal vrea să cunoască fiecare staţie personal), puţină moţăială şi vorbe de duh de la un domn de aproape optzeci de ani, inginer constructor şi patron de firmă. Discuţia, deşi mai mult un lung monolog, e savuroasă, dar eu cedez şi adorm cu capul pe umărul lui Paul.

Din gara Braşov fugim repede la microbuz, să prindem trei locuri în primul care pleacă; aglomeraţia e mare, fiind vorba de unul care vine de la Târgu Mureş, dar avem şi noi loc, cu tot cu rucsaci. Până la Predeal se circulă cât de cât bine, dar de aici vom suferi de sindromul Valea Prahovei, accentuat de festivităţile din Sinaia, care au deviat tot traficul pe centură. Abia după această localitate şi mai bine de o oră de chin lucrurile reintră în normal. Pe la 22:15 coborâm în staţia de pe Ştefan cel Mare, rămaşi la concluzia că tot am făcut o afacere mai bună decât cu trenul.

În sfârşit, am reuşit şi eu să-mi serbez anii ce trec undeva la munte, chiar dacă gaşca n-a fost prea numeroasă. Le mulţumesc celor care au venit, în ciuda distanţei, şi regret că au fost unii care şi-ar fi dorit să vină dar n-au putut. Vremea superbă şi cabana primitoare au fost două dintre frumoasele cadouri pe care le-am primit, iar la anul sper să reeditez cheful tot la înălţime.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.