Valea Albă – Valea Priponului

Prind eu aşa, din zbor, vestea că nişte băieţi simpatici de pe carpati.org, în frunte cu Claudiu „Conrad”, pregătesc tură de-o zi pe Valea Albă – celebra aproape mereu înzăpezită, pe care s-a „dat” toată lumea, mai puţin eu. Mă bag deci în vorbă şi reuşesc să-mi ocup cu o activitate sportivă duminica, după cele extrem-culinare de vineri şi sâmbătă. Cum prognoza e cât se poate de favorabilă iar instabilitatea atmosferică nu mai e ca vara pe caniculă, renunţ la suprapantaloni; doar de geacă nu vreau să mă lipsesc, dar chiar şi aşa am un rucsac extrem de uşor. Paul, care mă conduce la gară, constată că, de când mă ştie el, nu l-am avut niciodată atât de fulg.

Cu câţiva dintre participanţi mă întâlnesc dimineaţă la casa de bilete, apoi gaşca se măreşte pe peronul din Buşteni. Momentan suntem opt, dar mai târziu ni se vor adăuga cei cinci din grupul lui Laviniu, fratele lui Claudiu. La ora 9, însoţiţi de zorile răcoroase de la poalele muntelui, ne începem drumul de la Căminul Alpin, unde are loc faza memorabilă când, aflându-ne sub panoul mare pe care scrie „Căminul Alpin”, întrebăm nişte turişti care-i acesta.

O bucată de vreme urcăm prin pădure o pantă nu foarte abruptă, dar constantă, urmând triunghiul roşu pe Plaiul Monticelului. După ce trecem de troiţa sculptată în lemn, dintr-un mic luminiş, întâlnim borna de ciment şi vechiul marcaj triunghi galben (abandonat în timpuri mai bătrâne decât harta mea) ce ne semnalează poteca spre intrarea pe vale. Aici ne abatem la stânga faţă de poteca traseului marcat şi începem să urcăm ceva mai susţinut, pe lângă un izvor aproape secat, pentru maxim jumătate de oră, când pădurea se deschide spre locul numit „La Verdeaţă” (1508 m) – poalele Văii Albe, acum invadată de ceaţă în ciuda soarelui ce ne străluceşte în spate.

Aici facem un popas mai lung pentru o gustare şi ca să dăm ocazia celui de-al doilea grup să mai reducă din distanţă, căci somnoroşii abia se trezeau când noi coboram din tren. Avem ocazia acum să admirăm valurile de ceaţă care se sfărâmă şi se zdrenţuiesc de bolovanii masivi ce definesc poteca şerpuită pe firul văii. Vom avea ceva de urcat pe aceste trepte de uriaşi, iar frumuseţea pantei nu-mi dă pace, nu mă lasă să stau locului. În sfârşit, pornim din nou, mai întâi pe poteca înierbată, nu prea abruptă, ce ocoleşte săritorile prin dreapta, apoi chiar pe albia unei ape demult secate. Un singur lucru regret: deşi rareori zăpada dispare complet de pe Valea Albă, acum nu mai e niciun petic, doar câteva mormane de nisip umed arată unde s-au topit ultimele urme. Aceasta s-a petrecut de cu două săptămâni în urmă, după cum ne spune tatăl ce-şi îndrumă fiica de nouă ani pe potecile nemarcate ale Bucegilor. Puştoaica este un fenomen – ne uităm la ea şi nu ne vine să credem cum se caţără pe bolovani ce ne fac să încetinim şi cum urcă neobosită panta, în acelaşi ritm cu noi. Singurul ei dezavantaj în faţa muntelui este propria înălţime, iar taică-său n-o ajută decât cu indicaţii, altfel n-o ridică în braţe sau în cârcă. Iar când îi spune că în vreo zonă au de mers pe potecă şi nu pe pietre e tare dezamăgită. Ce pot să spun, o invidiez.

Valea e largă şi aerisită, cu multe variante de abordare a stâncilor, după cum îţi e starea de spirit. Urcuşul în sine nu este greu, singurele care ne dau de furcă sunt pietrele mici, povârnite pe praful parşiv de dedesubt, care alunecă şi cad, când îţi e lumea mai dragă, spre capetele însoţitorilor tăi. Sunt locuri în care poţi ocoli aceste petice de grohotiş, urmând poteca „de iarnă”, pe sub peretele din dreapta, mai puţin spălat sau accidentat decât cel stâng. Totuşi, strigătele „piatrăăăăă” şi „cadeeee” nu-s chiar o raritate. Trei dintre noi avem căşti şi ni le punem rapid, măcar pentru confortul psihic. În timp ce urcăm pare a se desface şi ceaţa, seninul cerului apărând tot mai des deasupra stâncilor. Şi în jos valea e inundată de lumină, însă printr-o pâclă confuză, încât munţii Baiului abia se ghicesc în spatele vălurilor suprapuse. Doar Azuga se întinde clară între versanţii împăduriţi.

Ştim că ne apropiem de jumătatea traseului când vedem deasupra noastră, obturând imaginea şi gata parcă să se rostogolească, Săritoarea Cârnului. Aici e loc de popas, chiar în buza rocii enorme, puţin mai jos de locul folosit de alţii ca refugiu de vreme rea, aşa cum indică sticlele cu apă lăsate moştenire. Cât lumea se revigorează cu ceva dulce, testez ceea ce spune unul din coechipierii mei: cum că dacă o iei prin grota de sub stâncă poţi găsi un orificiu prin care să ieşi deasupra. Mă bag eu pe acolo, pe pământul sfărâmicios, dar nu vad altă geană de lumină decât undeva în dreapta. Într-adevăr, e o fantă subţire prin care abia îmi scot capul şi constat că ies la aer curat, dar nicidecum deasupra săritorii, ci undeva pe la mijlocul ei; cu rucsac n-aş fi avut însă nicio şansă. Mă cobor înapoi la ai mei, de data aceasta pe afară, dar nu fără greutate. Pe poteca din dreapta săritorii s-a format un mic traverseu pe care eu, cu picioarele mele scurte, nu reuşesc să-l trec, aşa că mă descaţăr chiar pe lângă săritoare unde, chiar dacă peretele e mai abrupt, măcar e neîntrerupt, iar prize sunt destule. Acum înţeleg de ce secretul alpinismului nu e cum să urci, ci cum să nu fie nevoie să cobori.

Cum ajung jos, o luăm din nou; la urcare mă ambiţionez cu micul traverseu de mai devreme, dar în acest sens de mers e mult mai uşor. Mi-ar fi plăcut să încercăm să urcăm pe stânga săritorii, dar peretele spălat şi în unele locuri umed ne descurajează. Imediat, panta ierboasă ne scoate deasupra Cârnului, unde soarele arde cu putere. Ne reluăm urcuşul pe vale, la fel de frumoasă ca şi până acum, doar o idee mai îngustă. Atenţie, cad pietre! După câteva praguri ajungem la o a doua mare săritoare, din faţa căreia urmăm poteca pe partea stângă, ce o ocoleşte conform săgeţilor roşii aplicate aici. Serpentinele cărării merg spre stânga, apoi dreapta, pentru a reveni pe vale deasupra bolovanului ce o blochează. Însă câţiva din grup, între care mă număr, nu observă cotul spre dreapta, ci continuă drept în sus, pe o altă potecă destul de bătută şi superb încadrată de stânci, până când se aude glasul mustrător al lui Claudiu: „Băi, voi ce căutaţi pe albişoara aia?!”. Bun, deci tăiem cumva coasta şi revenim în vale; păcat, era aşa frumos pe unde o luasem…

De aici, pereţi văii se strâng şi mai mult,  vântul răcoros ce coboară peste noi ne anunţă că nu mai e mult până în Platoul Bucegilor, iar când zărim vârful releului de pe Coştila ne dăm seama că mai avem maxim un sfert de oră. De acum valea bolovănoasă se îngustează şi mai mult, dar şi înălţimea pereţilor ei scade, contopindu-se cu pajiştile alpine din buza platoului, ce se rupe ceva mai încolo în Blidul Uriaşilor. Poteca îi părăseşte firul şi începe să şerpuiască pe iarba arsă de arşiţă şi vânt, scoţându-ne la drumul de maşină ce străbate platoul ca o autostradă. Este ora 14 şi constatăm că ne-a luat cam mult (cinci ore) să parcurgem întregul traseu; cred că handicapul timpului l-am dobândit în prima parte, cât am urcat prin pădure şi am zăcut la poalele văii, căci altfel am mers în ritm destul de susţinut. Grupul lui Laviniu nu ne-a ajuns în timp ce urcam, aşa că îl aşteptăm acum, mai ales că am avea nevoie de sfatul lui pentru a găsi intrarea în traseul de coborâre. În acest timp luăm prânzul, în condiţii de trafic intens, atât pietonal, spre Crucea Caraimanului, cât şi auto off-road, pe drumul lat şi prăfuit de lângă noi.

Când apare şi restul lumii (să fie ceasurile cam 15) pornim spre nord pe cruce roşie, trecem de releu şi ne apar în faţă Vârful Omu şi cabana omonimă, ceva mai în stânga Vârful Bucura-Dumbrava (zis şi Ocolit), în dreapta Acele Morarului (şi brâna şerpuită ceva mai jos), iar în spatele lor silueta piramidală a Vârfului Bucşoiu. Chiar unde drumul coteşte stânga, înainte de Şaua Şugărilor, se deschide Valea Priponului, nebănuită de nimeni, mai ales că partea ei superioară nu seamănă cu văile alpine cu care ne-au obişnuit Bucegii, abrupte şi inaccesibile, ci din contră, e o pajişte acoperită de iarbă, cu pantă nu foarte accentuată şi doar un şir subţire de bolovani pe mijloc. Din fericire, avem cu noi câţiva cunoscători care au mai fost pe aici şi ne dăm la vale cu destul de multă siguranţă. Lăsăm în spate-dreapta Vârful Coştila şi menţinem permanent contactul vizual cu Muntele Moraru, cu colţii săi cu tot. Pe măsură ce coborâm, panta devine mai abruptă şi mai accidentată, dar poteca ce se aţine pe versantul drept o uşurează; ce-i drept, dacă am urca pe Valea Priponului ne-am încadra chiar pe firul văii, pe bolovanii prăvăliţi şi extrem de tentanţi.

Ajunşi pe un prag, putem vedea în jos Stâna Berbecilor, părăsită şi părăginită, la care trebuie să ajungem. De aici e o idee bună să urmăm cele câteva săgeţi roşii care ne scutesc de bătăile de cap ce le-ar putea da câteva descăţărări în zone verticale. Poteca e şi ea bine bătută, trebuie numai să avem grijă ca în momentul în care ne apropiem de stână, aflată pe versantul stâng, să nu traversăm valea prin primul loc ce ni s-ar părea potrivit, ci să urmăm poteca într-o scurtă urcare, urmată de coborâre şi traversare, fix pe sub săritoarea ce ar fi trebuit s-o coborâm dacă urmam prima cale. Acum mergem pe sub peretele boltit până la tăpşanul cu stâna, unde poteca virează stânga, pe lângă tufe de zmeură coaptă. Aici ieşim în banda galbenă ce marchează Valea Cerbului, pe care o vom urma în continuare.

Din acest moment traseul e mult mai puţin accidentat, chiar dacă nu mai puţin abrupt. Trecem prin locul îngust dintre două stânci unde cineva sugerează că acolo se făcea numărătoarea oilor; acum ar fi un moment bun să vadă şi Claudiu dacă suntem toţi… Deasupra acestei treceri, o zadă lovită de furtună s-a prăbuşit parţial de pe stânca ce o susţinea, dar, rămânând cu viaţă în rădăcinile bine înfipte, nu s-a uscat ci, din contră, a început să-şi înalţe vârful căutând lumina. Astfel se face că seamănă cu o uriaşa pipă înverzită.

În scurt timp, înainte de intra în pădure, valea se lărgeşte într-o poiană luminată de lumina înserării. Întorcându-ne cu faţa spre versanţii deja coborâţi, vedem aici începutul efectiv al Văii Priponului, cu săritorile ei cele mari şi înţelegem de ce am ocolit pe la stână. În urcare, ar fi o provocare frumoasă, dar la coborâre ar fi un moment destul de nasol. În stânga vedem şi intrarea în Valea Caprelor, o crăpătură verticală şi destul de netedă, fără prea mulţi bolovani pentru susţinere – un horn „tehnic”. După ce mai coborâm puţin, pe dreapta zărim şi prima pantă a Văii Urzicii, altă atracţie alpină care nu-i de nasul meu; interesant e faptul că intrarea e semnalată pe un bolovan de la bază, unde îi este scris numele cu roşu – lucru destul de rar pentru astfel de trasee.

Coborârea continuă prin pădure şi ne ţinem cât mai grupaţi, mai ales după poveştile cu un urs care i-a mârâit pe cei ce au făcut ieri un traseu în zonă. Devenim gălăgioşi şi mărim pasul, căci nu ne-am dori un astfel de rendez-vous. Ne oprim la intersecţia de trasee din dreptul Vârfului Gâlma Mare şi decidem revenirea în Buşteni pe triunghi roşu, pe lângă stâna din Poiana Coştilei. Deşi trecem cu ceva teamă de câini, ne oprim lângă singurul pe care-l întâlnim, pus în lanţ de fioros ce e: o claie de păr alb şi zburlit care dă din coadă cu toată forţa şi sare înspre noi cu faţa numai zâmbet (da, şi câinii zâmbesc). Cineva spune să nu ne apropiem să-l mângâiem, că e imprevizibil; într-adevăr, chiar nu ne aşteptăm să dea lăbuţa şi să facă giumbuşlucuri la picioarele noastre. Probabil că e pus în lanţ ca să nu fugă cu primul drumeţ…

Urmăm poteca prin pădurea ce acoperă Plaiul Coştilei şi reîntâlnim borna unde de dimineaţă ne-am abătut spre Valea Albă. Aici, lângă troiţă, auzim şi trenul de 18:50 cum flueiră a plecare; asta e, l-am ratat, bine că mai e unul. Mai avem ceva de coborât până la Căminul Alpin, de unde admirăm norii roşii ai amurgului ce se lovesc de Caraiman şi observ cu melancolie cât s-a scurtat ziua. E doar 19:10 şi s-a înserat deja, adio deci ture lungi, de douăsprezece ore, pe anul acesta… Ne grăbim la gară să cumpărăm bilete, apoi luăm o cină gustoasă la Hanul Ancuţei – cred că orice ar fi gustos la cât suntem de hămesiţi.

Trenul apare punctual la ora 21 şi ocupăm un compartiment confortabil, chiar dacă nu avem locuri aici – dar e singura variantă pentru a avea puţină răcoare şi aer curat. Sperăm să nu ne mute nimeni, se vehiculează chiar să ne descălţăm pentru a elimina orice tentativă de invazie. Dar renunţăm când apare la uşa noastră tatăl şi fetiţa întâlniţi pe vale, care au coborât între timp pe Jepii Mici şi, ca şi noi, au ratat trenul anterior. Deşi ne propusesem iniţial să dormim tun până la Bucureşti, ne întindem la discuţii şi timpul trece fără să băgăm de seamă. Apreciem că nu are întârziere şi la 23:15 coborâm pe peron, grăbindu-ne la metrou. Ca un făcut, apar doi poliţişti care căutau, probabil, vreun hoţoman, şi ne opresc cât cercetează locul – nene, glumeşti? Chiar vreau să ajung acasă cu metroul şi, dacă se poate, nu cu ultimul. Am totuşi baftă şi, cam la trei minute după ce cobor în staţie, apare şi trenul de Dristor 2. Mă ţin cu toate puterile să nu adorm şi să ratez staţia, apoi intru în casă destul de frântă, cu tălpile arzând. Clar, mai vreau astfel de ture, numai să fie cu oameni care să-mi explice cum trec de vreun pasaj dificil, în caz că acesta apare şi care nu consideră că toţi s-au născut învăţaţi. Acum n-a fost cazul unui astfel de moment, dar ştiu că dacă ar fi apărut avea cine să-mi arate ce-i de făcut.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s