Încercare de biclă pe Valea Cernei

Două fete cucuiete, Lollek şi Bacea, propun o tură „combinată” în zona Cernei – Mehedinţi: o zi pe munte şi o zi de plimbat cu bicicleta pe Valea Cernei, eventual până la Cerna Sat. Ne alăturăm eu şi Elias şi, după lungi discuţii pe e-mail despre cum şi ce să facem, ne întâlnim vineri seara la rapidul de Timişoara, fiecare cu rucsacul cât mai compactat, bicicleta din dotare şi regulamentul CFR privind aceste sprintene vehicule. Avem cât de cât noroc de vagon-salon, necompartimentat, precum şi de faptul ca-i primul, aşa că eu şi Bacea ne punem biclele la uşa dinspre locomotivă (care, evident, nu se deschide), iar mai târziu vom cumpăra bilet pentru ele. În acest timp, Lollek şi Elias scot roţile din faţă şi îşi înghesuie biclele între suportul de bagaje şi banchetă. Aşa se face că ei nu plătesc bilet pentru ele, aşa cum, de altfel, este şi stipulat în regulament: dacă sunt demontabile şi nu deranjează pe alţii, transportul lor e gratuit în lipsa unui vagon special amenajat. După ceva discuţii cu controlorul, care se lasă greu convins că nu încurcă pe nimeni cu nimic, asta într-un tren destul de liber, lucrurile se rezolvă şi putem dormi şi noi pe apucate câteva ore.

Cu întârziere de vreo jumătate de oră ajungem în Băile Herculane (168 m) şi ne echipăm de pedalat cei 18 de kilometri pe lângă Râul Cerna, până la Motel Dumbrava (260 m), unde Lollek a rezervat camere. Este încă întuneric, aşa că pedalăm cu toate luminile aprinse şi mare grijă; chiar dacă drumul de la gară în staţiune nu-i aglomerat, e plin de gropi şi parţial lipsit de felinare, deci nu ştii de unde apare vreo dubiţă neatentă. În Piaţa Hercule reuşesc să o conving pe Bacea să urmeze drumul pe care-l ştiu eu până la DN67D şi urcăm cu toţii scările de lângă bătrânul sequoia, apoi panta pavată cu piatră cubică până la şosea. De aici vom urma acest jalnic drum naţional ce n-a mai văzut vreo reasfaltare de foarte mult timp; e drept, sunt câteva tronsoane mai bune, dar în cea mai mare parte gropile îşi fac de cap, iar pe întuneric şi două roţi subţiri nu-i chiar plăcut să-l parcurgi. Odată cu primele gene de lumină începem să ne dăm seama că mergem în amonte pe Valea Cernei: urcăm tot mai des şi de multe ori cedăm pe la mijlocul pantei pentru a ne deda la push-bike; eu în mod special! Nu merge, nene, clar n-am condiţie fizică pentru aşa ceva. Abia aştept să ajungem la pensiune şi să începem să urcăm pe munte, să mă simt şi eu bună la un lucru. Sunt şi locuri în care prind viteză chiar şi la urcare – acolo unde apar nişte dulăi cu chef de ceartă. Văd că Lollek coboară şi merge pe lângă biclă; cred că ea le-ar ajunge, aşa că pedalez mai departe, chiar dacă simt că sandviciul mâncat în tren a intrat pe o vertiginoasă pantă ascendentă. Astfel, cu chiu cu vai, mulţumind pentru câteva porţiuni în care se coboară, trecem pe lângă Şapte Izvoare şi Lacul Prisaca, iar la ora 7 suntem în faţa motelului. Am făcut o oră şi jumătate, enorm ni se pare, dar cineva de acolo ne spune că-i un timp bun. Bine că la întoarcere vom avea mai mult de coborât…

După ce depozităm bicicletele în sala de conferinţe şi ne luăm în primire camerele, fetele insistă să dormim un ceas; pe mine nu mă încântă, mai ales că ştiu care-i avantajul de a pleca în traseu la o oră atât de matinală, iar în plus presimt că nu va fi deloc doar un ceas. Negociem totuşi că la 9 fix plecăm, iar eu şi Elias respectăm această oră în limita a cinci minute. Ieşim, ciocănim la uşa alăturată – linişte totală – şi ne zicem că fetele sunt deja jos, beau o cafea, un ceai. Aiurea, jos nu-i nimeni şi revenim la uşa lor cu ciocănituri insistente. După ceva gură din partea mea („mănâncă mai repede”, „schimbă-te azi”, „fă bagajul”, „dar hai odată!”, „mergem?”), reuşim şi noi să ne urnim – la ora 10. Mai târziu avem să ne dăm seama de ce era bine să fi plecat mai devreme.

Mergem un kilometru în amonte unde întâlnim pe partea stângă a drumului punctul galben şi săgeata ce ne indică traseul spre Vârful Arjana prin cătunul Dobraia. Trecem Cerna pe un pod de lemn şi reîntâlnim marcajul, însoţit însă şi de un punct roşu, proaspăt şi mult mai des. Lollek îşi aminteşte că în primăvară a avut loc aici un maraton care înconjura Arjana, iar organizatorii au marcat respectivul traseu cu punct roşu, ce ajunge şi în Dobraia, aşa că avem ce urma în caz că pierdem punctul galben, vechi şi şters. Avem de urcat câteva pante prin pădure, dar primul tronson se deschide repede în pajişti şi livezi, cu vreo două case şi multe căpiţe parfumate. Aici ne oprim puţin pentru a admira cum, peste Cerna, Cheile Ţăsnei îşi sapă tunelul în stâncile colţuroase ale Mehedinţilor; dar şi pentru a mânca nişte coarne coapte, dulci-acrişoare, numai bune la drum lung. Reintrăm în pădure prin care vom urca acum ceva mai mult timp. La un moment dat, poteca ajunge într-un „T”, cu marcaje în ambele direcţii şi săgeata spre dreapta; consultând ulterior o hartă, vom afla că în stânga este returul din maraton, care iese chiar la motelul nostru. În lipsă de alte indicatoare însă nu avem cum şti asta acum, iar mai târziu aceste amestecuri de marcaje ne vor băga şi mai mult în ceaţă.

Odată cu primele garduri din Dobraia apare şi imaginea impunătoare a Arjanei, o cuşmă de piatră deasupra pădurilor şi pajiştilor Cernei, acest munte alcătuit din contrastul culmilor blânde, ondulate şi dulci, cu pereţii de stâncă dezgolită şi meterezele colţuroase, născute parcă din adâncuri. Admirăm aceste imagini alpine în timp ce mâncăm de zor mure mari şi coapte din tufele încărcate de la marginea potecii, dar şi mere dulci, proaspăt date în pârg. Apar şi casele pădurenilor, risipite şi izolate, dar înconjurate de livezi pline de rod. Ne odihnim puţin lângă izvorul amenajat, unde o femeie tânără şi smeadă ne dă bineţe şi ne îndrumă spre bisericuţa cătunului (885 m). Acolo vom opri pentru masa de prânz, făcând planul pe unde să urcăm spre Arjana. Avem două variante: fie continuăm la dreapta, pe punct galben, până în Şaua Prislop (traseul mai lung şi mai domol), fie urmăm drumul din stânga, bine bătut până în Poiana Lungă, de unde am urca pe linia culmii (teoretic banda roşie) spre Vârful Biliana (găsit şi sub numele de Baleana sau variaţiuni pe aceeaşi temă), ceva mai scurt şi mai abrupt. Alegem până la urmă a doua variantă, păstrând-o pe prima pentru retur.

La ora 13, pe un soare puternic, pornim din nou şi constatăm că, deşi pe hartă drumul pe Valea Bedinei spre Poiana Lungă nu-i marcat, aici apare acelaşi punct roşu, confirmându-ni-se bănuiala că acesta prinde într-un cerc Arjana şi împrejurimile. Nu se poate spune că ne grăbim, iar Lollek chiar se bucură că e în tură cu trei fotografi. Poteca largă coboară şi urcă printre livezi şi fâneţe, ţinând oarecum curba de nivel; la singura bifurcaţie pe care o întâlnim mergem pe ramura dreaptă, care urcă puţin, aşa cum ne călăuzeşte marcajul. Interesantă este porţiunea mlăştinoasă peste care trecem, cu sălcii şi stuf, ciudat ivită aici. Apar, la fel de solitare, primele gospodării din Poiana Lungă, case mari şi trainice, cu antene parabolice şi energie electrică produsă de mici mori de apă sau panouri solare, cu grădini de legume şi flori, cu livezi de pruni şi peri. De aici drumeagul ne scoate în linia crestei principale a Cernei şi-l părăsim pentru urcarea susţinută spre Biliana. Cu beţele înainte şi mare grijă pe unde călcăm, aici fiind ţinutul viperelor, înaintăm pe culmea înierbată pe unde ni se pare mai uşor, în căutarea răcorii vântului. Abia pe la jumătate întâlnim marcajul bandă roşie pe o potecă ce vine transversal din stânga; probabil că ea începe să urce de pe faţa opusă a culmii, dar de aici o putem urma fără prea mari probleme, chiar dacă semnele abia se mai disting în unele locuri. De acum, smocurile de iarbă lasă tot mai mult loc stâncii, până când poteca iese efectiv în creastă, unde trei vaci pasc tacticoase şi se apără instinctual de tăuni. Nu prea ne bagă în seamă, măcar cu un pahar de lapte tot ar putea să ne servească… Cu totul, de la bisericuţa din Dobraia până pe Vârful Biliana (1362 m), pe care-l denumim ad-hoc „Bacea”, ne-a luat cam o oră şi jumătate, compensăm deci prin încă jumătate de ceas cu odihna la soare.

Acum Arjana e chiar în faţa noastră şi-i putem distinge perfect profilul de semicerc stâncos, abrupt şi zimţat spre noi, dar topindu-se într-o coborâre înierbată în capătul opus. Clar, decizia de a face traseul în acest sens a fost cea bună, căci nu ne-ar încânta în mod deosebit să coborâm pe colţii de aici. Chiar dacă vârful propriu zis, punctul terminus, nu pare prea departe, ne mai ia aproape o oră să-l atingem. Urcuşul este delicios, un fel de Piatra Craiului condensată; ne bucurăm totuşi că avem rucsaci de o zi… Odată ajunşi pe Vârful Arjana (1513 m) – denumit, tot ad-hoc, „Diana” – panorama este demenţială; nici nu-i de mirare că stăm vrăjiţi vreo trei sferturi de ceas admirând creasta Cernei pierdută până hăt departe, în culmile Godeanului, cătunele ascunse între văi şi muchii stâncoase, dar mai ales înălţimile Mehedinţilor pe care pot vedea acum traseul parcurs în aprilie, plus ce n-am apucat să facem atunci: de la Vârful lui Stan în stânga, prin crovurile de sub creastă ce încep cu Cheile Tâmnei, urcuşul lung până pe Vârful Pietrele Albe, despicătura Cheilor Ţăsnei, până la masivul împădurit din dreapta, ce adăposteşte Balta Cerbului şi îşi coboară panta spre Băile Herculane. În timp ce parcurg cu ochii aceasta linie, în minte îmi apar colegii din acea tură, bătuţi de vânt şi bodogănind lipsa marcajelor.

Se face târziu şi avem ceva de coborât, aşa că, fără de chef, ne urnim la vale, tot pe culme, având în faţă Vârful Cuşmiţa, la care nu vom ajunge. Coborârea este destul de rapidă, dar nu abruptă şi, chiar dacă nu-i o potecă bine conturată, iarba scurtă şi tufele de afine trecute nu pun probleme. Pentru scurt timp intrăm în pădure, unde banda roşie e uşor de găsit şi, cam după un sfert de oră printre arbori, ieşim în Şaua Prislop (1270 m) cu stâna de la care se reped doi dulăi. Ne lăsăm în jos, spre dreapta, doar-doar şi-or vedea de treabă, şi căutăm marcajul punct galben, care ar trebui să ne scoată înapoi la bisericuţa din Dobraia. Doar că nu-l găsim, aşa cum nu găsim nici banda galbenă spre Prisăcina, cele două marcaje mergând oarecum contopite; în schimb dăm de un ditamai triunghi roşu despre a cărui soartă nu ştim nimic. Eu urc puţin spre Cuşmiţa, în ideea că mai e vreo şa acolo – căci nici măcar nu suntem siguri că suntem în Prislop – dar mă întorc fără alt rezultat. Începem deci să coborâm pe acel triunghi roşu, despre care vom citi acasă că reprezintă traseul de retragere din maraton în caz de vreme rea; pentru moment, îl vom numi, aşa cum am făcut cu vârfurile, „traseul Elias”, mai ales că băiatul nostru, în adidaşi de biclă, îşi suceşte genunchii pe poteca povârnită. Cam într-o oră pădurea face loc livezilor şi ajungem în cătunul Prisăcina (830 m), unde regăsim punctul galben ce coteşte dreapta spre Dobraia şi punctul roşu ce continuă spre stânga (aţi ghicit, „traseul Lollek”). Eu insist să coborâm totuşi pe bandă galbenă, apărută şi ea nici nu ştiu de unde, pe deasupra Cheilor Prisăcinei, căci drumul pare mai direct şi putem vedea şi noi aceste sălbatice chei măcar în partea de jos.

Cerem indicaţii de la o ţărancă ce-şi îngrijeşte grădina şi urmăm drumul arătat de ea. Ajungem la intrarea în chei, fapt indicat de moara în paragină de acolo, însă continuarea drumului mi se pare dubioasă, căci eu ştiu că se coboară pe deasupra versantului drept al Prisăcinei, iar drumul ne-a traversat deja pe cel stâng. Dar ne spunem cu toţii că-i bine pe acolo, mai ales că se coboară şi întâlnim în continuare două marcaje: punct roşu şi punct galben. Însă după ce începem din nou să urcăm şi ne tot depărtăm de chei, ceva „miroase„ ciudat, iar faptul că marcajele sunt aplicate numai în sens invers şi ne tot uităm în spate după ele ar fi trebuit să ne dea mai devreme de gândit. Dar acum, după mai bine de o oră de mers pe curbă de nivel pe Cracu Mare, cu prea puţină coborâre (Lollek se tot întreabă dacă am ajuns şi noi sub nivelul crovurilor din Mehedinţi), e cam târziu să ne întoarcem în Prisăcina. Am vrea să o luăm „nirvana” la vale, dar nici asta nu-i indicat, căci cine ştie în ce abrupt nimerim, mai ales că nu putem spune exact pe unde ne aflăm. Ne întâlnim cu o femeie din partea locului care ne zice că suntem pe drumul cel bun (încotro oare?), aşa că dăm tot înainte.

Când găsim din nou de case, seara s-a instalat deja, aşa că hotărâm să ne oprim şi să întrebăm ce-i de făcut. Oamenii ne primesc cu căldură în bătătura lor, ba ne dau şi o sticlă de lapte la cererea lui Elias, pentru care cu greu primesc bani. Ne spun că suntem în Ineleţ şi nu ne vine să credem unde am ajuns. Aflăm câte ceva despre viaţa pe coclaurii aceştia, unde nu există dispensar sau cimitir, iar la biserică se ţine rugăciune joia, după ce miercurea vine un preot de la Reşiţa să sfinţească, cum coboară de două ori pe săptămână până la oraş, cum îşi cresc animalele şi îşi îngrijesc grădinile, cum doar lupii îi supără din când în când şi cum copiii lor urmează aceeaşi viaţă de cătun, fie aici, fie în altele răsfirate prin Mehedinţi şi Cernei. Femeia casei ne conduce până la gospodăria alăturată de unde începe coborârea spre şosea. Îi mulţumim din suflet că ne-a scos la liman şi le urăm multă sănătate.

Surpriză: chiar acolo întâlnim o săgeată în jos  şi punctul galben care, probabil după cotul la care noi ne-am întors din drum, părăseşte punctul roşu şi o ţine spre Valea Cernei. Tot acasă, după noi informaţii furnizate de Lollek, deduc eu faptul că acela e traseul de semi-maraton. Urmează o discuţie aprinsă în care toate trei încercăm să-i explicăm lui Elias că oamenii de aici nu vor să ia bani când le ceri ceva, iar prin faptul că insişti îi jigneşti, că nu totul se măsoară în bani, că aici, la ei acasă, te conduci după regulile lor, nu după cele de la oraş şi că, cel mai bine, le oferi ceva în schimb (ţigări, o cutie de bere, un pachet de dulciuri sau altele asemenea). Nu pare a fi de acord cu noi.

De acum coborâm pe întuneric, la lumina frontalelor, o pantă destul de abruptă, plină de praf şi pietre. Aşa cum ne-a spus binefăcătoarea noastră, avem grijă ca la băncuţă să o luăm la stânga, în jos, şi să nu urcăm spre dreapta, iar ceva mai departe întâlnim un izvor amenajat. Nu mai e mult, aşa cum ne dăm seama după farurile de maşină de pe drum, şi ieşim la podul din lemn putrezit peste Cerna. Îl trecem cu ceva emoţii, unul câte unul, cu mâinile pe frânghii şi paşii mărunţi. Este aproape ora 22 şi tocmai am ieşit pe şosea la kilometrul 16; Dumbrava e la 12, deci avem ceva de mers pe asfalt. Eu sunt mai norocoasă cu sandalele pe care le-am cărat în rucsac, iar următorul care are o situaţie privilegiată e Elias, cu adidaşii lui cu tot. Cred însă că nu va mai repeta figura şi, dacă mai combină munte cu biclă, o să pedaleze în bocanci. Ne întindem în şir indian pe marginea şoselei, în speranţa (deşartă, de altfel) că ne va lua careva, eu închei plutonul cu frontala pusă spre înapoi şi pornim. Trecem de două grupuri de petrecăreţi, pe lângă cel de-al doilea în linişte şi cu frontalele stinse, mai puţin Bacea care susţine că oamenii sunt în esenţă buni şi n-avem de ce să ne ferim. Auzind totuşi manifestările bahice ale acestora, o convingem şi pe ea să lase frontala spre asfalt; ca idee, a doua zi vom afla că respectivii vor fi venit de două ori în acea noapte până la motel şi au furat băutură, a doua oară spărgând barul închis.

În cameră nu prea mai avem chef de mâncare; eu devorez totuşi supa la conservă, mai mult ca să n-o car şi mâine, şi, împreună cu Elias, aproape golim sticla de lapte. Le lăsăm şi fetelor pentru dimineaţă, cu teama că se va acri. De-am şti noi că ele au şi frigider în cameră despre care Bacea crede că-i stricat pentru că nu ştie să-l pornească… După mai bine de jumătate de zi pe traseu, e drept, cu pauze (prea) lungi în prima parte, somnul vine de nici nu-ţi dai seama şi până dimineaţă dormim beton.

La ora 9 dăm trezirea, în ideea să facem şi azi ceva. Eu aş vrea Cheile Drăstănicului, destul de scurte din câte am citit, Lollek ar vrea o urcare scurta la începutul Cheilor Ţăsnei, Bacea nu mai vrea nimic pentru că şi-a scrântit ieri glezna, iar Elias trebuie să se împartă. Urmând una din regulile UT, ne despărţim şi eu plec singură spre chei, sperând să găsesc intrarea după cei vreo 3 kilometri de şosea. Elias pleacă cu Lollek, dar apoi se răzgândeşte şi vine după mine, convins că-i mai periculos pe şosea. Mă prinde din urmă tocmai când vreau să mă întorc după ce văd un tip dubios făcând autostopul. Dar dacă tot vine Elias, nu mă mai întorc, ci continuăm amândoi, în timp ce el îmi ţine predica despre cum sunt eu buldozer, iar eu încerc să-l conving că nu-i acelaşi lucru să vrei să pleci într-un traseu singur cu a lăsa pe cineva singur pe traseu. Nu ştiu dacă l-am convins, însă constatăm amândoi că mergem prea mult şi nu-i nici urmă de intrare în chei, aşa că după 3,5 kilometri ne întoarcem repejor – de două ori această distanţă într-o oră e chiar bine. Evident, trebuia să fi trecut acelaşi pod ca şi ieri, dar să fi continuat în jos pe Cerna pe malul opus şi poate am fi găsit banda galbenă ce marchează intrarea în Cheile Prisăcinei, alături de care se află şi cea pentru Cheile Drăstănicului. Asta e, o lăsăm pe data viitoare. Dată viitoare când vom veni aici cu maşina (pe care şi-a propus Bacea să o cumpere) şi vom face ori munte, ori biclă. Am zis! Şi mai trebuie menţionat faptul că Elias tocmai a pierdut o îngheţată la pariul despre ce număr de kilometri e scris pe borna din faţa motelului.

La motel nu le găsim pe fete şi ne gândim că totuşi Lollek a convins-o pe Bacea să urce prin pădure până la începutul Cheilor Ţăsnei, aşa că o luăm şi noi în sus pe versantul din Mehedinţi marcat cu cruce albastră. Pe drum întâlnim două tinere, din care una însărcinată, care se îndreptă spre platforma de căţărare unde ar fi o tiroliană. De fetele noastre nu dăm, dar vom afla apoi că în acest timp se lăfăiesc într-o poieniţă pe malul Cernei. Găsim şi două afişe lipite pe copaci în care ciobanii de la stâna din Poiana Ţăsnei fac reclamă la produsele ce le pot oferi (lapte, caş, urdă, brânză, mămăligă) şi ne anunţă că nu-s răi câinii. Uite cum ajunge marketingul şi aici; adevărul este că după patru ore de urcat prin chei, o cana de lapte proaspăt sau o masă de prânz cu mămăliguţă nu pică deloc rău.

Pădurea lasă loc peretelui boltit de stâncă, iar poteca de pământ treptelor de piatră lustruită. Aici, la colţul pe care se înalţă o cruce de lemn, ne oprim pentru a admira priveliştea magnifică: în faţă Valea şi Munţii Cernei, cu cătunele şi vârfurile pe care le-am admirat şi ieri mult mai îndeaproape, toate dominate de Arjana; în spate pereţii abrupţi ai Cheilor Ţăsnei, cu stânca lucind în soarele amiezii şi brodată cu încăpăţânaţi pini negri de Banat. Nu avem prea mult timp la dispoziţie, căci la ora 13 am hotărât să plecăm spre Herculane, în ideea de a parcurge relaxaţi drumul şi de a pierde ceva vreme prin staţiune. Evident că ora 13 se face ora 14 şi nu mai pedalăm atât de relaxaţi, mai ales că Bacea impune un ritm alert, enervând-o pe Lollek ce vrea să admire peisajul. În Herculane oprim în câteva locuri să ne fotografiem cu statuia lui Hercule, să le plângem de milă frumoaselor clădiri lăsate în paragină şi să mirosim izvoarele fierbinţi si sulfuroase. Cu nişte fructe cumpărate din piaţă şi atârnate pe ghidon, ne îndreptăm către gară, unde ajungem la timp pentru a mânca şi a-mi slăbi eu piuliţele de la roata din faţă, gata de dezmembrare. Avem locuri în al doilea vagon, aşa că nu mai merge să o leg de uşă.

Din fericire, trenul nu-i prea aglomerat şi putem începe demontarea roţilor relativ în linişte. Ufff, urcatul pe Arjana a fost mic copil pe lângă procesul următor, în care eu şi Bacea transpirăm cât n-am făcut-o ieri: ţine o biclă, scoate roata celeilalte şi prinde cadrul între rafturile de bagaje şi banchetă, reia faza pentru a doua biclă, apoi prinde-le bine pe ambele de suportul metalic cu cele două lanţuri şi pune şi un polar pe furcă să nu murdăreşti perdeaua. Nu ştiu cum reuşim, dar avem şi noi loc pe aceleaşi banchete. Se pare însă că nu-i suficient şi controlorii vor bani. După ce unul dintre ei ne abordase când încă eram la capătul vagonului, probabil în speranţa că scoate acolo, unde nu-i supraveghere video, ceva şpagă, acum amândoi susţin că trebuie să plătim bilet de bicicletă pentru că nu le-am demontat de tot să le punem peste rucsaci. Degeaba ii arată Bacea regulamentul în care scrie că plăteşti bilet doar pentru cele nedemontabile şi că modul în care le-am aşezat noi, fără o roată, nu ocupăm loc în plus – ei nu şi nu, că-i deranjează pe ei. Într-un final plătim biletele şi cerem numărul de legitimaţie, în ideea de a face reclamaţie la CFR, căreia îi vom ataşa fotografia cu biclele frumos aşezate. Se va adăuga şi o plângere că nu există vagon de bicicletă şi că instituţia îţi flutură pe la nas un serviciu, vezi dom’le gratuit, că aşa dă bine la străini, dar în tren eşti pe tarlaua controlorului şi faci cum vrea el. Evident, discuţia se repetă la Lollek şi Elias, care acum, deşi procedează cu biclele la fel ca la venire, plătesc bilet – repet chestia cu tarlaua.

Astfel, plini de nervi, ne continuăm călătoria spre casă. Ne promitem că nu mai mergem în niciun tren cu bicicleta dacă nu are vagon special, cum sunt cele de Braşov. Când se va putea, vom lua maşina. Până atunci rămânem la ture strict de munte, plătind trenul corect, fără şpagă la „naşi” tupeişti şi care să întrebe daca ne batem joc de el. Altfel, tura pe cărările Munţilor Cernei a fost într-adevăr frumoasă, mai ales că vremea de început de septembrie a ţinut din plin cu noi. De priveliştile din jur nici nu mai zic. Am avea de reproşat însă ceva celor care au pus marcajul de maraton: nu mi se pare normal să foloseşti un marcaj turistic şi cvasi-permanent pentru aşa ceva, în condiţiile în care nu pui niciun indicator din care turiştii să afle despre ce-i vorba; iar să laşi montarea indicatoarelor în seama administraţiei parcului… să fim serioşi, prea curând nu se va întâmpla.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s