Eger (Ungaria)

Chiar dacă un orăşel medieval maghiar, înconjurat de saline şi ape termale, precum Eger, n-ar reprezenta atracţia numărul 1 pentru puţinele mele zile de concediu, nunta unui prieten al lui Paul ne prilejuieşte descoperirea acestor locuri în cele două zile şi ceva rămase după nesfârşitele ore petrecute pe drum. Suntem cazaţi la Saliris Resort, un hotel standard de patru stele, cu tot ce presupune el: camere mari, confortabile şi spaţioase, mic dejun suedez delicios şi piscină cu SPA. Nimeni n-ar construi fără motiv solid un hotel aşa mare, cu tot felul de facilităţi, undeva în afara oricărei aşezări umane, căci până la Eger sunt vreo 7 kilometri, iar până în cea mai apropiată localitate, satul Egerszalók, e ceva de mers. În acest caz, motivul stă în zăcămintele de sare şi alte minerale descoperite prin anii ’60 când se prospecta terenul pentru petrol. S-au găsit în schimb aceste bogate depozite din care ţâşneşte apa termală la temperatura de 68 oC, ce amestecă sare, sulf şi alţi compuşi într-un cocktail medicinal numai bun pentru încheieturi. Iar piscina enormă de la primul nivel al hotelului profită din plin de darurile naturii, ingenios strunite de ingineri.

Piscina se află pe jumătate afară, unde şezlongurile se întind leneşe la soare, cealaltă jumătate intrând în hotel. O altă împărţire se poate face după agrement şi tratament. O parte a bazinelor conţine apă la 33 oC, numai bună de bălăceală, aşa că în această zonă sunt amenajate zone de înot, spaţii de joacă pentru copii, tobogane şi platforme pentru sărit. În cealaltă parte apa este încropită la 38 oC şi 42 oC, înotul şi accesul copiilor sunt interzise, iar timpul petrecut e indicat să nu depăşească o jumătate de oră; aici sunt şi spaţii de relaxare cu tălpile pe pietre cu muchii proeminente, bazinaşe lungi cu apă până la genunchi în care se merge pe pietre rotunjite, alternând temperaturile între 12 oC şi 36 oC, dar şi camere cu apă adâncă în care intri cu totul, schimbând aceeaşi gamă de temperaturi-şoc. Şi în zona de agrement, şi în cea de tratament, există în podeaua bazinelor „sifoane” care scot bule pentru masaj, precum şi jeturi puternice care modelează în cădere umerii şi spinările obosite. Cu astfel de atracţii de tot felul, nici nu-ţi dai seama cum trece o zi în care nu faci nimic. Iar noaptea, până pe la ora 22, te poţi bucura de aburii de la suprafaţa apei, în timp ce sarea depusă pe o movilă deasupra bazinelor, în cascade şi ciuperci întărite sclipeşte feeric în bătaia reflectoarelor.

Numai că eu nu-s setată, vorba lui Paul, pe „relaxare”, ci vreau să văd cât pot de mult şi din micul oraş medieval. Din informaţiile culese apriori, aflu că primele vestigii datează din Paleolitic, dar oraşul în sine a fost fondat în secolul al X-lea de regele Ştefan I, cel care i-a trecut pe maghiari sub tutela Bisericii Catolice. Evul Mediu a însemnat o perioadă de înflorire pentru oraş, atât datorită importanţei sale religioase, cât şi pentru întinsa zonă viticolă ce-l înconjoară şi astăzi. Odată cu avansarea turcilor spre centrul Ungariei, Eger s-a transformat în fortăreaţă de graniţă, iar respingerea asediului din 1552  a devenit legendară, căci căpitanul István Dobó a ţinut piept oştii otomane, formată din 80000 de luptători, cu numai 2000 de oameni, locuitori ai oraşului ce includeau femei şi copii. Patru ani mai târziu însă oraşul a fost cucerit de Semilună şi urmează aproape un secol de ocupare turcească, timp în care bisericile au fost transformate în moschei, s-a reconstruit cetatea şi s-au ridicat băi publice şi minarete. Puterea dominaţiei Imperiului Otoman în zonă a început să scadă după înfrângerea în asediul Vienei, iar Eger a fost recucerit prin înfometare de către Carol de Lorena, la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Au urmat perioade de înflorire, dar şi cele în care populaţia a fost decimată de ciumă; imigraţia masivă însă a compensat aceasta, iar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a construit intens, în special în stil baroc, apoi rococo şi neoclasic, multe dintre aceste clădiri păstrându-se şi acum, spre încântarea ochilor vizitatorilor. Secolul al XIX-lea a fost marcat de două incendii şi o epidemie de holeră, dar şi de Revoluţia de la 1848, care a obţinut oraşului mai multă libertate. Turismul s-a intensificat în zonă, în special datorită romanului istoric al lui Gárdonyi Géza, Stelele din Eger, în care este descris asediul din 1552. Secolul al XX-lea a însemnat o anevoioasă revenire după Primul Război Mondial, iar în Al Doilea Război Mondial oraşul a suferit de pe urma retragerii armatei germane şi a ocupaţiei sovietice, scăpând totuşi de bombardamente majore. Deşi Ungaria s-a plasat în spatele Cortinei de Fier, Eger a fost prea puţin atins de plaga arhitecturii realist-socialiste, aceasta regăsindu-se doar în câteva blocuri din periferie; centrul, o adevărată bijuterie barocă, precum şi vechiul castel, au rămas intacte. Pentru cineva care îşi propune un tur turistic al Ungariei, în alte cetăţi decât Budapesta, Eger trebuie neapărat să se afle pe listă.

Noi ne începem vizita cum nu se poate mai bine: cină într-una din tavernele din Valea Femeilor Frumoase, o superbă zonă verde în partea sudică a oraşului unde sunt înşirate ca mărgăritarele cramele cu vinuri şi mâncăruri tradiţionale. Gulaşul picant şi raţa pe varză sunt absolut delicioase, iar palinca tare; doar vinul îmi pare mediocru, dar nu mă consider mare cunoscător.

A doua zi, devreme, eu îmi propun să văd cât mai multe din ce are de oferit cochetul oraş. Dacă nu eşti cu maşina, cam singura cale fezabilă de a ajunge în centru este taxiul, care te costă cam 9,5 € dacă îl cheamă recepţionera şi 11 € dacă-l abordezi tu pentru întors. Chiar în faţa staţiei de taxiuri, lângă Fântâna Sfântul Ştefan, se află un punct de informare de unde poţi procura o hartă a centrului, în maghiară, engleză şi germană; de altfel, vom constata că mai uşor te înţelegi aici cu lumea pe nemţeşte decât pe englezeşte. Ajungem astfel la cea mai frumoasă piaţa a oraşului, István Dobó Tér („tér” înseamnă piaţă, iar „utca” stradă), în care se află statuia căpitanului-erou, dar şi un grup statuar ce prezintă un fragment încremenit în bronz din încrâncenata bătălie. Lângă Primăria cu blazonul oraşului pe frontispiciu, se înalţă umbra edificiului ce domină piaţa: Biserica Minorită, o superbă construcţie barocă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, cu fresce minunat pictate şi ecou ce se repetă sacadat sub orgă. De aici trecem podul peste Râul Eger şi mergem pe străduţele pietonale, cum sunt multe altele în centru, printre terase şi case îngrijite, ajutaţi de hartă şi indicatoare. Ajungem astfel sub zidurile castelului, în Dósza György Tér (recunoaşteţi numele lui Gheorghe Doja?), apoi pe Kossuth Lajos Utca, pe lângă Galeria Sinagogii, Poarta Fazzola a Prefecturii şi clădirea gotică a Bisericii Franciscane, ce datează din secolul al XVIII-lea şi a cărei intrare este străjuită de statuia Mater Dolorosa. Puţin mai în faţă se ascund în spatele coroanelor bogate ale arborilor Palatul Provostului Minorit şi impunătorul Lyceum (Colegiul Eszterházy), construit în stil rococo, cu picturi vieneze şi biblioteci impresionante.

Vizavi de intrarea principală a colegiului, priveliştea se deschide către faţada Catedralei, păzită de Sfinţii Petru şi Pavel. Construită la începutul secolului ala XIX-lea în stil clasic, se înalţă impunătoare şi masivă, pe coloane ca de templu grecesc; interiorul este spaţios şi opulent, împodobit cu picturi în culori vii, sculpturi, sfeşnice şi candelabre, iar acustica este dintre cele mai bune. Aceasta din urmă se va vedea bine când vom reveni ceva mai târziu, cu ocazia nunţii pentru care am făcut deplasarea, în timpul ceremoniei Paul urmând să cânte – chiar şi aşa, singur-singurel, va umple tot acest spaţiu cu o voce plină. După ce trecem de Palatul Arhiepiscopal, urmăm linia pietonală de pe Széchenyi István Utca, ce ajunge la Biserica Cisterciană, altă frumoasă clădire barocă, aflată în restaurare, alături de Casa Parohială. De aici rămân fără soţul meu care trebuie să-şi pregătească vocea pentru cântare, şi mă îndrept din nou spre Dobó Tér, de unde ajung cu uşurinţă la Minaret şi la Biserica Martiriului Sfântului Sebastian, situate în faţa Centrului Cultural. Este vorba de cel mai nordic minaret din Imperiul Otoman şi cel mai bine conservat dintre cele trei aflate pe teritoriul Ungariei, înălţat de turci în secolul al XVII-lea. Deşi imediat după recuperarea oraşului s-a dorit demolarea turnului înalt de 40 de metri, acesta s-a dovedit într-atât de greu de pus la pământ încât s-a hotărât păstrarea şi, mai târziu, restaurarea sa, ca parte a istoriei Egerului; în vârful acoperişului însă semiluna a fost înlocuită cu o cruce de către arhiepiscopul ce a consolidat minaretul. Din păcate, nu de aceeaşi soartă binevoitoare a avut parte biserica neoclasică alăturată (fostă moschee, transformată în secolul al XVIII-lea), aparţinând mănăstirii şi spitalului ce o înconjurau, căci din frumoasa ei faţadă au mai rămas doar câteva statui, decapitate sau care stau să cadă.

Îmi continui drumul pe Knézich Károly Utca şi, trecând un pod peste micul râu ce străbate oraşul, mă întorc pe Széchenyi István Utca, ce s-a angrenat deja în urcarea unui deal. Urc şi eu până când văd turla Bisericii Ortodoxe Sfântul Nicolae; nu-i chiar atât de uşor să ajung la ea, căci trebuie mai întâi să trec prin poarta masivă de la şosea, să ocolesc prima clădire, să traversez un gang lung şi abia apoi mă regăsesc lângă vechile cruci de piatră ale comunităţii sârbe. Aceasta a fost cea care a contractat cei mai buni artişti vienezi ai sfârşitului de secol XVIII pentru un frumos lăcaş de cult în luxosul stil Ludovic al XIV-lea. Cum însă populaţia sârbă a dispărut complet din Eger, biserica a fost transformată în muzeu; de altfel, acesta este şi motivul pentru care nunta la care mergem noi, deşi ortodoxă, se va oficia în Catedrala Catolică. Din interiorul bisericii s-au păstrat câteva icoane pe lemn, cărţi şi obiecte expuse în vitrină, însă e greu să le admir cu atenţie, căci imensa catapeteasmă mă vrăjeşte complet şi nu-mi pot lua ochii de la ea. Într-adevăr, magnifică operă de artă.

Mă întorc pe unde am venit şi, până să ajung la minaret, o iau pe Balassa Bálint Utca, apoi pe Servita Utca, unde aflu în renovare Biserica Ordinului Serviţilor, construită la începutul secolului al XVIII-lea din forme baroce şi splendid pictată în interior. Astăzi are loc o slujbă al cărei obiect nu îl înţeleg, un fel de procesiune călugărească la care participă întreaga congregaţie, cu cântece din voce şi chitară, aplauze, filmări şi fotografii; cum biserica e plină ochi, nu o pot admira în voie şi pe îndelete. Pentru a ajunge din nou la Catedrală, de aici mă întorc pe o încrengătură de străduţe ce se strângă până la urmă în Markoth Ferenc Utca, pe lângă Casa Calvină, elegant flancată de un pod plin de flori care traverseaza râul până la Casa Generalilor.

După ceremonia nunţii din Catedrală, la care trebuie să particip, îl conving pe Paul să mă însoţească în restul plimbării. În primul rând îi propun să urcăm cele 97 de trepte ale minaretului, în ideea de a survola cu privirea, de la înălţime, întregul oraş. El acceptă fără greutate, dar în timp ce urcăm mă întreb dacă nu facem o mare prostie. Scara în spirală are trepte înguste şi lustruite, fără nicio balustradă, iar la capătul de sus se termină brusc, fără ca pilonul central al „melcului” să se continue până în tavan. Bine totuşi că nu coboară nimeni cât urcăm noi şi mă întreb cu gestionează portăreasa acest du-te-vino de turişti. Sus ieşim pe platforma lată de vreo 40 de centimetri, încadrată de grilaj, de unde putem admira panorama oraşului; nu prea-mi arde de fotografii şi mă gândesc la faptul că acum ar fi un foarte prost moment pentru un cutremur… Coborârea este partea de care mă tem cel mai mult şi mă gândeam cu groază la ea de când urcam. Aşa aş prefera acum să fiu în Strunga Dracului decât aici, cu treptele astea lucioase şi nimic de care să mă ţin cu braţele, poate doar să mă sprijin de trepte. Mă bucur când văd lumina de la ieşire, unde-mi pot întinde genunchiul dureros. Nu mai urc în viaţa mea într-un minaret, mai bine maraton pe creasta Builei…

Cum mai este până seara, decidem să mergem să vedem Castelul, pentru a nu da din nou bani pe taxi a doua zi. Intrarea se face din Dósza György Tér prin Poarta Varkoch; dăm un scurt tur pe lângă primele ziduri, pe lângă Dealul Tunurilor şi urcăm treptele ce ne conduc pe sub Poartă Hippolyt. Pe aici se ajunge mai întâi la Bastionul Gregorian, unde se înalţă, ca pe o Golgota în miniatură, trei cruci, apoi la Bastionul Bebek, în care a fost înmormântat scriitorul Gárdonyi Géza. În acest timp, în centrul marii curţi interioare, unde cândva meşteşugarii îşi desfăşurau activitatea, acum trei ponei învârt un „jug” ca o roată, aşteptând ca cei mai tineri vizitatori să profite de câteva momente de călărie.

La cele două bastioane din colţul nord-estic, Sándor şi Zárkándy, nu mai ajungem, căci trebuie să ne alăturăm grupului ce-şi aşteaptă ghidul. Chiar dacă nu înţelegem ce spune acesta în maghiară, e singurul mod în care avem acces în cele mai frumoase părţi ale fortăreţei. Începem în Palatul Episcopal cu Sala Eroilor, unde se află lespedea funerară, din marmură roşie, a lui István Dobó, păzită de giganticele statui-simbol al celor care au apărat alături de el cetatea: un soldat, un ţăran, un fierar şi o femeie; pe zidul central putem citi, pe plăcuţe gravate, numele eroilor cetăţii. Suntem conduşi apoi în subteran, prin Lapidariul unde se află rămăşiţele primei catedrale romanice, Sfântul János, care s-a înălţat aici în secolul al XI-lea; câteva dintre ruinele acesteia se află chiar deasupra noastră. Traversăm o curte interioară, ca un imens puţ cu ziduri înalte, şi reintrăm în tunelurile lungi şi subterane, ce au aparţinut catedralei; câteva gene de lumină intră prin ferestre mici, de la nivelul solului, prin care sunt îndreptate înspre afară gurile ţevilor de tun. Ghidajul se termină într-una din camerele subterane ale Cazematei, lângă artileria grea şi muniţia sub formă de ghiulele.

Restul expoziţiilor din cetate le vom vizita pe cont propriu şi începem cu vestigiile istorice din Palatul Episcopal, cu al său parter gotic, din secolul al XV-lea, şi un prim etaj în care arhitectura gotică se îmbină cu cea renascentistă a secolului al XVIII-lea. Cele mai importante episoade din istoria Egerului sunt marcate aici: monede timpurii, obiecte de uz casnic, sigilii, elemente arhitecturale şi picturi din prima catedrală, armuri de cavaleri, arme din arsenalul maghiar şi otoman, rămăşiţe ale asediului, printre care chiar cranii omeneşti. Scena celebrei bătălii este refăcută într-o miniatură a zidurilor ce apără oraşul, atacate intens de oştirea turcă, cu spahii şi ieniceri, în timp ce pe dealul alăturat se înalţă cortul din catifea roşie al sultanului. O altă reproducere, ceva mai mare, prezintă doi luptători în spatele zidurilor, iar scara ce te poartă pe deasupra lor, pe metereze, îţi arată mulţimea asediatorilor.

În clădirea alăturată se află o Galerie de Artă cu câteva picturi deosebit de frumoase, între care un Giovanni Antonio Canal (Canaletto) şi un Jean-François Millet. Multe dintre ele prezintă peisaje din Ungaria medievală, cu cetăţi şi târguri, câteva chiar cu Eger, în timp ce altele sunt picturi religioase sau portrete ale nobilimii din vechime. Majoritatea nu au legătură cu Egerul, dar fac parte dintr-o frumoasă colecţie care merită arătată vizitatorilor. Între galerie şi solidul Bastion Dobó se deschide poarta către beciul Camerei de Tortură. Intraţi în ultimele minute înainte de ora închiderii, nu avem prea mult timp să studiem (că de admirat nu poate fi vorba) instrumentele durerii, dar reţinem camera prizonierului, spânzurătoarea cu scară, rugul, roata, ghilotina şi alte asemenea grozave „ghiduşii”. În Bastionul de Pământ, ce conţine o colecţie de figuri de ceară, şi în Turnul Donjonului nu mai intrăm, pentru acestea fiind nevoie de bilet separat; vizita durează deja de mai bine de două ore şi începe să ne scadă elanul, plus că ne e sete, foame şi chef de piscină. Nu mai avem decât să cumpărăm câteva suveniruri şi să ne întoarcem la hotel, pentru o tură de bălăceală, urmată de o noapte de chef.

Vom reveni în a treia seară a şederii noastre aici, de data aceasta cu maşina prietenilor noştri, pentru lua o cină mai mult decât îndestulătoare la una dintre îmbietoarele terase din Dobó Tér. Supa-cremă de usturoi, în pâine pe post de castron, este foarte bună, la fel şi mâncarea de dovlecei. Nici Paul nu alege rău cu festinul său carnivor, iar de prietenii noştri mai spun doar că trebuie să ia la pachet, mâncarea fiind prea multă, nu numai delicioasă. În plus, întreaga cină se desfăşoară în liniştea tulburată doar de clinchetul paharelor sau ciocnirea halbelor, doar undeva pe fundal se desfăşoară muzica de clapă a unor muzicanţi stradali, aflaţi în chioşcul dintre terase.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Eger (Ungaria)

  1. Attila says:

    Istoria ~X( [-x

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s