Munţii Parâng

Aveam de ceva timp planuri pentru Parâng, planuri ce păreau a se anula în ultimul moment din cauza vremii şi a lipsei de bilete de tren în ziua de vineri, adică ziua când hotărâsem că situaţia meteo nu-i chiar atât de cruntă. Reuşim cumva să convingem pe câţiva dintre posesorii de maşini că nu-i chiar un capăt de lume să conducă până acolo, reconfigurăm puţin traseul montan astfel încât sâmbătă, când apare cod galben de ploi, să facem ceva mai puţin şi duminică mai mult, încurajaţi de şansele sporite de soare. Eugen, Hike şi Marius sunt primii care pleacă din Bucureşti, decişi să se ţină de prima variantă de traseu, cu urcare din Groapa Seacă; pe ei avem să-i mai vedem seara, când vor campa alături de noi, şi în prima parte a zilei de mâine. Restul, adică Octavian, eu, Maria (la Octavian în maşină), Pre2, Livia, Vlăduţ (cu bolidul nărăvaş Ascona al lui Pre2), Magda, Andrei, Frisky şi Wizard (cu Andrei pe post de şofer), pornim ceva mai târziu şi, după întâlnirea tradiţională de la kilometrul 80 de autostradă, o ţinem lungă spre Râmnicu Vâlcea şi Valea Oltului. Până acolo vremea este superbă şi chiar ne gândim că iar au dat-o-n bară meteorologii de serviciu. Coada enormă de la podul la care se lucrează pe Olt ne întârzie ceva vreme (ce-i drept, nu-mi amintesc mare lucru pentru că dorm), dar după ce facem stânga la Brezoi lucrurile merg din nou ca unse – Voineasa, drumul prost şi peticit de pe lângă Lacul Vidra, apoi drumul proaspăt asfaltat şi respart pentru înlocuirea canalizării (deh, ca la noi), până la Obârşia Lotrului, la capăt de Transalpina, unde ar trebui să ne întâlnim cu celelalte două maşini, pe care le ştim în faţa noastră. Problema e că nu dăm de ele şi nu avem semnal pe Vodafone, aşa că nu ştim ce să facem, unde să-i aşteptăm, să-i căutăm şi altele asemenea. Până la urmă întrebăm un turist care părea că-i acolo de ceva vreme dacă i-a văzut, ne spune că nu, dar ne împrumută telefonul pe Orange să încercăm să dăm de ei. Maria reuşeşte contactul şi află că oamenii n-au sosit încă şi mai aşteptăm vreun sfert de oră, de nu ştiam ce-i de capul lor.

În formulă completă mai parcurgem câţiva kilometri din Transalpina, oficial nedeschis încă, dar complet practicabil dacă ignori lipsa accesoriilor de siguranţă, până dăm de  începutul traseului marcat cu cruce roşie, ce se desprinde spre dreapta. Între timp ne-am convins că prognoza e cât se poate de reală, cu alternanţă între ploaie torenţială şi mocănească, aşa că tot ce putem spera este să nu ne mureze de tot. Ne echipăm de potop, mâncăm câte ceva şi la ora 14 pornim pe drumul forestier Găuri ce însoţeşte în amonte Râul Lotru. Într-o urcare uşoară, trecem de câteva locuri cu corturi şi grătare ale unor oameni nu prea norocoşi de vreme bună la iarbă verde, apoi dăm de primele ispite: tufe de fragi pline de fructe. Cu greu ne urnim mai departe, cu gândul că mai sus, în ceaţa ce se întrevede deja, vom da de afine în pârg. Forestierul lasă loc potecii ce se depărtează de apă şi începe să urce coasta Petresei în trepte noroioase şi, apoi, peste podul format de trunchiuri prăvălite, decojite şi alunecoase; trecem astfel peste pârâurile Cărbunele şi Petreasa. Aici Magda face un superb număr artistic, cu cracii în sus şi fundul în mocirlă, urmat de romanticul dialog:

Andrei (ceva mai în faţă): Ce faci?!

Magda: Sex!

Andrei (nervos): Pai ai grijă, ca alunecă.

Magda: Serios?!

Noi, restul (în afară de Maria, care chicoteşte): Nu mai striga, bai, la ea; du-te si ajut-o!

Vlăduţ: Nu mai râde, Marie, că acum te vad şi pe tine…

Pământul musteşte de apă, chiar îl întrebăm pe Vladuţ dacă ne-a adus nişte mlaştini protejate de prin ţările baltice. Totuşi lucrurile sunt acceptabile până când cărarea se intersectează cu apa învolburată a Lotrului, pe care trebuie s-o traversăm… prin vad, că pod nu-i, nici pietre aranjate frumos. Lumea se descalţă, îşi suflecă pantalonii până deasupra coapselor, strânge din dinţi la contactul cu apa rece şi trece cu greu, sprijinită în beţe şi dezechilibrată de curentul puternic. Şi ca să fie totul frumos, începe din nou să plouă. Eu nu pot să mă resemnez cu situaţia şi găsesc până la urmă două trunchiuri prăbuşite peste râu, pe unul mă târăsc în genunchi şi de celălalt mă ţin ca de o balustradă, îmi ud suprapantalonii, dar rămân cu bocancii în picioare. Cum-necum, nu cad şi nici nu intru în apă până aproape de fund, precum restul fetelor. Urcuşul continuă nu prea abrupt şi nu după mult timp ieşim în golul alpin, unde se şi aude o cascadă vijelioasă; ştim că mai trebuie să trecem o dată râul, dar sperăm că nu chiar prin vâltoarea aceea. Luăm o scurtă pauză, mai ales că ploaia s-a oprit şi ceaţa s-a mai ridicat şi putem admira primele abrupturi bolovănoase ale Parângului.

În nici zece minute ajungem la a doua traversare (aici se numeşte deja Pârâul Câlcescu) unde mă recunosc învinsă şi mă descalţ. Mai mult, deşi apa aici pare ceva mai mică decât mai devreme, ca să fiu sigură de rezultat, rămân în chiloţi, să ştiu că nu am ce uda. Trec repede râul ceva mai îngust, mă îmbrac şi mai repede şi mă alături grupului care a început deja să urce malul. Mai avem puţin şi intrăm în Rezervaţia Câlcescu, unde ne întâmpină tufele de afine, bogate şi parfumate, încât uităm repede de apa care ne-a intrat deja în bocanci la câtă mocirlă am înghiţit. De aici vom urca ceva mai abrupt până în căldarea ce găzduieşte lacul, pe o potecă în trepte stâncose ce şerpuieşte printre jnepeni. Câştigăm repede înălţime, singurul pasaj care ne întârzie fiind o evitare a pârâului pe un mal aproape inexistent, folosindu-ne din plin de ramurile elastice ale jepilor. De aici mai avem cam un sfert de oră până când imaginea se lărgeşte şi face loc Lacului Câlcescu (1935 m), din care apa a revărsat şi a format de-a lungul pâraielor bălţi aproape stătătoare.

Sunt deja corturi pe unul dintre maluri, aşa că ne oprim sub stâncile care păzesc frumosul lac şi găsim, chiar sub poteca ce continuă mai sus, loc bun pentru campat. După patru ore de traseu asezonat din plin cu apăraie, corturile se ridică repede, apoi lumea se pune la masă. Mie nu-mi este încă foame, plus că nu ştiu cât timp nu va ploua şi încerc să profit de ocazie să fac o tură de lac. Ajung astfel la Pârâul Pencu, principala sursă de alimentare a lacului, care se varsă zgomotos, formând câteva cascade în partea cea mai stâncoasă a văii. Aşa, înconjurat de aburi care prind reflexele violete şi roşiatice ale amurgului, cu câte un petic de senin rătăcit deasupra apelor sale reci, lacul pare desprins dintr-o poveste misterioasă, în care două tărâmuri îşi află poarta undeva, între bolovanii prăvăliţi pe unul dintre ţărmuri.

Când mă întorc la tabără, prietenii mei dansează şi ţopăie, doar-doar or mai păcăli frigul care începe să se lase odată cu înserarea. Acum apare şi echipa celor trei matinali, toţi cam plouaţi şi înfometaţi după o zi în care au mers mai mult după intuiţie şi GPS decât după marcaj. Se pune de supă fierbinte şi ceva ţuică, iar când întunericul cuprinde căldarea ne băgăm şi noi în sacii de dormit. Urmează o noapte friguroasă pentru unii dintre noi, dar eu trebuie să recunosc faptul că dorm tun, cu toată bătaia vântului care cutremură cortul meu „monovolum” şi ploaia care începe la un moment dat.

La 6 si ceva dau trezirea, căci am vrea ca pe la 8 să o luăm din loc. Din fericire corturile sunt uscate, căci datorită vântului nu s-a depus roua şi n-am făcut nici condens. Mâncăm la adăpost, pentru că este încă rece şi soarele stă pitit după norii din vale, apoi strângem şi pornim tot pe cruce roşie, dar cu soarele alături de noi, spre ieşirea în creastă. Urcăm pe lângă un mic lac, ne intersectăm cu Creasta Păsării şi intrăm într-o altă căldare glaciară, şi mai mare, în care norii fugăriţi de vânt se oglindesc în Lacul Zănoaga Mare (2030 m). De aici poteca urcă ceva mai abrupt şi se îngustează până devine o brână, ieşind în Şaua Piatra Tăiată (2255 m). Continuăm pe marcajul principal de creastă, bandă roşie, sperând să ajungem pe Parângul Mare. Începem printr-o coborâre lină, pe lângă o turmă de oi şi mai mult prin ceaţă, până în Şaua Ghereşul (2113 m), unde ne loveşte vântul destul de puternic. De aici să urcăm din nou o coamă abruptă care se îmblânzeşte spre vârf, de unde urmează o curbă de nivel ce ajunge sub Vârful Ieşul (2375 m). Urcând pe el, chiar dacă se situează deasupra traseului, ai parte de o superbă panoramă spre Vârful Parângul Mare (2519 m), cu lacurile ce-i scaldă poalele bolovănoase şi norii care stau încremeniţi parcă în veşnicie pe culmile sale. Aici ne regrupăm, cu excepţia celor trei care vor coborî pe alt traseu, mult mai bun pentru locul în care au lăsat maşina.

Vlăduţ decide că ne-ar lua prea mult, vreo două ore, să ajungem pe Parângul Mare, din cauza vântului, plus că n-am avea parte de o panoramă prea interesantă odată ajunşi acolo, din cauza norilor deşi. Vom avea oricum ceva de coborât şi apoi de condus, plus că pe unii îi arde buza după micii de la Deduleşti. Şi cum Magda şi Frisky se plâng de oboseala înteţită de vânt, alegem să facem cale întoarsă încă de pe acum. Octavian şi Maria, colegii mei de drum, ar vrea, ca şi mine, să continuăm, dar perspectiva unei coborâri prost şi, pe alocuri, deloc marcate ne face să rămânem cu restul grupului. Reîntorşi în Şaua Piatra Tăiată, vom căuta de acum înainte (şi uneori chiar vom avea de căutat) banda albastră.

Urcăm pe lângă Vârful Piatra Tăiată ce străjuieşte, ca un colţ, şaua în partea sa nordică, apoi ţinem această culme secundară pe la Vârful Coasta lui Rus (2301 m), prin Curmătura Ţiganului (2220 m) şi pe Vârful Găuri (2244 m) – de fiecare dată momâile fiind de bază, abia apoi marcajul vechi şi şters. De aici vom coborî aproape încontinuu, la început destul de brusc, până când poteca intră în mocirla dintre jnepeni. Coborârea urmează de acum câte o curbă de nivel înierbată până în Şaua Huluzu (1824 m), de unde trebuie să găsim o variantă nemarcată care să ne scoată cât mai aproape de maşini. În mod normal am lua-o pe lângă stâna de sub şa, dar câinii fioroşi ne ţin departe, aşa că încercăm o ocolire subversivă. Ajungem la o poiană cu afine, în buza pădurii, apoi coborâm pe marginea unui versant, prin pădure – bălăureală totală. Cum însă lucrurile încep să se nu mai arate prea bine prin acel hăţiş, ne întoarcem la afine şi descoperim, chiar în josul pantei, o potecă ce duce mai întâi la o mlaştină şi, după traversarea acesteia, la un drum forestier. De acum îl vom urma până la întâlnirea celui pe care am urcat ieri, în apropierea văii Lotrului şi a maşinilor noastre, unde ajungem pe la ceasurile 15:30.

Decidem ca astăzi să mergem pe Transalpina, odată ca să vedem ce-i de capul acestui nou drum prin munţi şi odată ca să evităm aglomeraţia de pe Valea Oltului. Şoseaua cu asfalt bun urcă în serpentine până în Şaua Urdele (2228 m), de unde coboară spre staţiunea Rânca şi, apoi, în Novaci. Prea multe, în zona cea mai spectaculoasă, nu am putut vedea din cauza ceţii, dar acest traseu pare a fi unul dintre cele mai frumoase de la noi din ţară. Imaginile trebuie că sunt absolut superbe atunci când Parângul se curăţă de nori. La intrarea în Novaci virăm stânga spre Polovragi, unde maşina noastră face o mică oprire la Mănăstirea Polovragi, zidită în 1505. Micuţa mănăstire de maici, cu poartă din lemn sculptat, chilii brodate cu flori şi fortificaţii de cetate, ascunde în biserică o frumoasă pictură, aflată acum în restaurare. Dar ceea ce îmi place în mod deosebit este biserica bolniţă, aflată în afara chiliilor şi străjuită de o magnolie îmbobocită; în special, catapeteasma acesteia, lucrată parcă în miniatura ca şi întreaga bisericuţă, este absolut superbă.

Din Polovragi vom merge întins, pe lângă culmile molcome ale Căpăţânii din care iese lama zimţată a Builei; la Deduleşti facem o scurtă oprire, dar restul grupului, ghiftuit cu mici, deja a plecat, şi cum pe noi nu ne prea momesc miresmele de aici o luăm din loc, spre autostradă. S-a făcut târziu şi se vede că Octavian este destul de obosit, dar din fericire ajungem în Bucureşti fără incidente. Of, ce nu-mi place autostrada aia… Intru în casă cu rucsacul parcă mai plin decât la plecare, dar în loc de mâncare am frumoasele imagini din Parâng şi promisiunea crestei sale întregi cât mai curând.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s