Negoiu, în sfârşit!

În weekendul acesta era plănuit un Făgăraş, orice-ar fi. De unde iniţial Vlăduţ vorbea de Muşeteica, vremea schimbătoare (cu avertizare meteorologică pentru duminică) şi spiritul spontan UT decid o reconfigurare ad-hoc a traseului – Transfăgărăşanul rămâne singura constantă. Pornim din Bucureşti cu maşinile, destul de târziu, căci Livia, Vlăduţ, Ioana şi Emil trebuie să oprească în Căpăţâneni, la o oră decentă, pentru o treabă cu preotul ce i-a cununat pe primii doi. În afară de aceştia, ne mai pornim pe autostradă şi Andrej, Wizard, Ancuţa, Vladimir, Gonzo, Ruxandra, eu, Elias, Osmoza, Iulian şi Pre2. Număraţi-ne acum, căci pe parcurs veţi pierde rândul, sunt convinsă! În Căpăţâneni aflăm că cei din prima maşină, cea condusă de Wizard, nu mai aşteaptă acolo, aşa cum stabilisem, ci merg direct la Piscul Negru, pentru a începe mai devreme traseul. Îmi spun că ne aşteaptă pe noi, care eram oricum la început de Transfăgărăşan, şi pe Iulian, tot prin zonă, dar pe cei patru cu treburi nu-i mai aşteaptă. Acum îmi cam sare muştarul, nu neapărat pentru că ar fi fost frumos să-i aşteptăm (şi ei ar fi procedat la fel, oricum), ci pentru că dacă tot nu o facem, de ce n-am plecat la o oră mult mai matinală din Bucureşti, putând astfel să profităm de vremea însorită?!

În fine, ajungem şi noi în parcare, rearanjăm bagajele (hotărâm că ne restrângem rucsacurile cât pentru o tură de-o zi, urmând să înnoptăm la Piscul Negru) şi pornim, pe la 12:15 cu vreme încă frumoasă, pe drumul forestier care urcă în amonte pe lângă Râul Capra. Suntem doar o parte, căci Iulian, Osmoza şi Pre2 hotărăsc să-i aştepte pe proaspeţii miri şi naşi. Marcajul, triunghi albastru, este proaspăt refăcut (faţă de acum trei ani, oricum), aşa că se vede clar când traseul părăseşte forestierul şi traversează râul; unde mai pui că podeţul a fost consolidat şi are şi balustradă… Marea parte a plutonului este în faţă, în timp ce eu rămân în urmă, sperând s-o motivez pe Ruxandra, despre care abia am aflat că n-a mai făcut astfel de trasee şi că i se pare extrem de greu micul rucsac, la fel şi panta forestierului. Ooook, hai ca totuşi se poate; nu-mi plac feţele negricioase ale grupului de tăietori de lemne care trec pe lângă noi, dar rămân pe poziţii alături de fată. Trecem deci podul şi începem un urcuş uşor de-a lungul lizierei pădurii, până la stâna  trainică din Poiana Paltinului, când în faţa noastră se deschid minunat abrupturile Paltinului, cu creasta zimţată pe cerul încă albastru.

*

*              *

Aici voi face o scurtă (sau cum o ieşi) paranteză, pentru a povesti dintr-o bucată singura parte neplăcută a excursiei – cam cum i-o relatez ulterior şi Alinuţei. Deci doar noi două, singure, ultimele, pe forestierul ăla pe care mai şi treceau nişte urâţi. A se retine că în spate mai erau şapte oameni care nici nu porniseră în traseu. Îmi spune că dacă vreau sa-i prind din urmă pe cei din faţă s-o iau înainte. Evident, n-o fac. Trecem râul, ne îndreptam spre prima stână. Marcaje noi, la fiecare pas; mă întreabă pe care-l avem de urmat: îi spun ca o vreme pe ambele (triunghi şi punct albastre), apoi doar triunghi. Îmi spune din nou că dacă vreau să merg mai repede să n-o aştept pentru că acum, ştiind care-i traseul, se descurcă; şi dacă nu mai poate se întoarce. Îi spun că până la Refugiul Călţun nu are voie să se întoarcă, nu-i nimic periculos, ci doar de tras. Strângi din dinţi şi faci un efort. De acum o iau şi eu mai repede, cam imediat după stână. De apărut nu mai apare şi primesc un mesaj mai târziu, când prind semnal, că bagajele mele şi ale lui Elias sunt la Cabana Cota 1200 (plus un nume şi un număr de telefon).

Ajunge trupa veselă a lui Vlăduţ. Cei şapte ne spun că s-au întâlnit cu Ruxandra şi le-a spus că se întoarce, ca e singură şi nu mai poate. Oamenii insistă să se ţină după ei – refuză. Şi bomboana: cheile mele sunt în uşa din dreapta şoferului, unde le-am pus la sugestia ei, torpedoul fiind plin. Clar, a uitat să le lase şi n-a fost cu intenţie. Dar duminică, pentru a le recupera, o aştept 45 de minute după ora stabilită de ea, pentru că nu e în oraş şi se miră foarte natural că întreb dacă a ajuns şi eu n-o văd.

O scurtă concluzie: rămâne la un moment dat singură (după ce de două ori zice că dacă vreau s-o iau înainte s-o fac – şi dacă trebuia sa fac eu psihologie despre ce-ar vrea de fapt să spună, ghinion); ultima nu rămâne şi trebuie să ştie că Vlăduţ n-a ajuns şi ceilalţi trei au rămas la maşină ( doar a trecut pe lângă ei); lasă doi oameni să facă autostopul pe Transfăgărăşan, ne lasă lucrurile de putem să nu le mai găsim. Nu s-a documentat, n-a întrebat cum e traseul (şi informaţii sau descrieri găseşti pe săturate), doar a spus că vine şi ea, iar daca are impresia că la treizeci de ani te ţine cineva de mână pe potecuţă, se înşeală. În schimb, Vlăduţ se bucură că cineva va părăsi Ursul Trubadur nu din vina lui. Gata, cred ca am terminat şi promit că nu mai revin.

*

*              *

La scurt timp părăsesc pădurea şi prind din urmă grupul, traversăm Pârâul Paltinul puţin mai jos de unirea sa cu nervosul Pârâu Călţun şi începe urcuşul susţinut, în curând asezonat cu jepi. Din fericire, poteca este bine tăiată şi înverşunatele conifere nu ne pun probleme. Ajungem la locul unde cele două trasee se despart, marcate mult mai clar acum; îmi amintesc faptul că reţinusem doi brazi semeţi în stânga pentru viitoarele orientări. Lăsăm deci punctul albastru să traverseze Căldarea Mare a Paltinului şi să iasă în Şaua Paltinul, continuând urcuşul în susul Pârâului Călţun ce leagă consecvent prag cu prag până la refugiul şi lacul cu acelaşi nume. Tot acum pot admira această succesiune de pante şi praguri, pe care data trecută înjuram de mama focului ploaia continuă, rece şi obositoare, precum şi proasta mea inspiraţie de a nu sta acasă. Mai mult, atenţionată de Elias să mă uit în urmă, văd o frumoasă pată de culoare pe cer, între un curcubeu şi o auroră, întinsă difuz deasupra văii de sub noi.

Pe la ora 14:30 ajungem la Refugiul Călţun (2135 m) şi în următoarea jumătate de oră ne strângem cu toţii şi punem masa. Odată cu norii ce acoperă tot şi conversaţia îndoită dacă să continuăm sau nu spre Vârful Negoiu am un teribil déjà vu şi nu ştiu dacă am parte de o încăpăţânare prostească sau chiar există o deducţie raţională că totuşi nu va ploua. Ne urnim până la urmă, decişi s-o apucăm pe Strunga Doamnei; până acolo traseul este pentru cele trei strungi (Dracului, Doamnei şi Ciobanului) – cel clasic de creastă, bandă roşie, care înconjoară cam un sfert din lac, urcă domol în Portiţa Călţunului (2194 m) şi străbate aproximativ pe curbă de nivel, printre blocuri masive de piatră, Căldarea Lăiţa. Trecem de ramificaţia spre Strunga Ciobanului (cruce roşie), apoi de bifurcaţia dinspre Strunga Doamnei (cruce galbenă).

Aici ne sfătuim din nou şi, cum vremea ţine totuşi cu noi (norii ba se adună, ba se sparg), la cererea publicului Vlăduţ decide să urcăm prin Strunga Dracului: traseul cel mai scurt, cel mai abrupt şi cel mai spectaculos dintre toate. După ce traversăm o primă porţiune, scurtă, de stânci oblice spălate, unde a fost montat un lanţ probabil foarte util pe timp urât, ajungem la baza hornului pe care trebuie să urcăm. Stâncile sunt comasate în trepte pe firul greu accesibil, unde lanţurile montate de multe ori te ajută, dar în alte ocazii încurcă; cred ca procentul variază în funcţie de înălţimea temerarului. Este destul de obositor, mai ales cu un rucsac uşor instabil, dar şi extrem de frumos; totuşi, n-aş vrea să cobor pe aici… Iulian şi Osmoza îi aşteaptă pe Ancuţa, Vladimir, Gonzo şi Pre2 (plecaţi ceva mai târziu de la lac, după un prânz îndestulător), iar de aici încolo ne vom mai întâlni cu ei doar sporadic, mai ales că traseul de întoarcere va fi comun doar o vreme. Iulian va fi eroul următoarelor ore când nu numai că ia rucsacul Ancuţei, obosită după o săptămână grea, dar şi ajută două poloneze, care duc în rucsac toată casa, să coboare hornul.

De când ajungi în şaua stâncoasă a strungii (2438 m), vezi deja mult doritul vârf, chiar în dreapta ta; iar dacă ai ochi buni, zăreşti şi stâlpul de pe el, precum şi salopeta violetă (de instalator) a Liviei care urcă pe baza de motor cu reacţie. Pe la orele trecute 16 ajung şi eu, în sfârşit, pe Vârful Negoiu (2535 m)! Au trecut numai trei ani de când visam la el, iar de acum tot ce voi dori este să revin, căci spectacolul vizual este demenţial. Chiar dacă valuri de ceaţă vin peste noi, tot ne lasă din când în când să admirăm orizontul larg ce se dezvăluie de la poalele vârfului. Toate sunt aici: Vârful Ciortea sumbru înnegurat, Vârful Şerbota cu a sa Custură a Sărăţii ce-l leagă de noi, Vârful Lespezi ce prinde în menghină, alături de Vârful Paltinul, Lacul Călţun, coama lungă a Muşteicăi şi întreaga porţiune vestică a Făgăraşului, până spre Vârful Moldoveanu. Iar în depărtări se vad într-o direcţie Munţii Coziei, iar în cealaltă Podişul Transilvaniei, străbătut de panglica lată a Oltului. Avem deci ce vedea, iar dacă ar fi fost senin…

Nu zăbovim prea mult aici, fiindu-ne destul de rece şi ştiind că avem ceva drum de făcut şi la întoarcere. Începem să coborâm şi, cum regăsim crucea galbenă, o luăm pe poteca ce duce în Strunga Doamnei, unde nu vom ajunge însă. Ocolim Vârful dintre Strungi (2476 m), înălţat strâns, aşa cum îi spune numele, între strungile Dracului şi a Doamnei, apoi începem să coborâm în Căldarea Berbecilor, pe bandă albastră, în loc să urcăm spre strungă. După ce mâncăm una-alta, începem din nou să urcăm abrupt pe firul unui mic torent de pe versantul Vârfului Lespezi şi, cum stau de vorbă cu Wizard despre lumea metal, ratăm după o vreme marcajul şi o ţinem tot în sus. Din fericire ne dăm seama la timp, cât să-i mai vedem pe ceilalţi mult în faţă şi… mult mai jos; noroc cu pălăria de explorator a lui Vlăduţ. Încercăm deci să coborâm cât mai eficient şi ne reîntâlnim cu restul la intersecţia cu punctul roşu ce ne va coborî definitiv la Piscul Negru.

Din această mică şa o luăm vertiginos în jos, mai întâi spre baza unei frumoase căldări, umplută în timp ce o coborâm cu nori lăptoşi, apoi pe versanţii abrupţi, brăzdaţi de cursul Pârâului Lespezi. Avem de trecut pe lângă vreo trei stâne, prima dintre ele fiind păzită de vreo cinci dulăi belicoşi, de care ne ferim cum putem. Nu mai ţinem niciun marcaj, ci ne ascundem în linia coamei, ştiind că-l vom regăsi mai jos. În sfârşit, acea coborâre care părea că nu se mai termină ajunge la o potecă largă la baza Piciorului Lespezilor (împestriţat de oi), traversăm un pod lat din buşteni şi intrăm în scurt timp în pădure, mai întâi pe un drum forestier, apoi pe poteca ce scurtează chinul genunchilor. Şi ce chin! Chiar mă întreb: oare chiar am urcat atâta?!

Puţin după ora 21 ajungem din nou la Piscul Negru şi constatăm cu uimire că ceilalţi n-au ajuns, deşi traseul lor de întoarcere părea ceva mai scurt. Asta e totuşi bine, pentru că Iulian vrea să plece din seara asta; ori eu, ori Elias trebuie să meargă cu el şi nu ştiam dacă va sta după noi. Între timp se fac planuri de înnoptat la una dintre pensiunile de acolo, mai puţin cei care pleacă de acum (Iulian, Osmoza, Pre2 şi Elias) – ambele strategii din cauza ploii care se anunţă; dar eu fac front comun în privinţa cortului cu Ancuţa, Vladimir şi Gonzo. Cum însă nu putem campa acolo, Wizard se îndură de noi şi ne duce pe Transfăgărăşan până când Gonzo găseşte o mirifică poieniţă ceva mai departe de şosea unde putem pune tabăra. Ce-i drept, până la ea treci prin două bude publice, dar merită efortul, căci e linişte, apa susură iar terenul e plat. Ne ridicăm repede „vilele”, punem masa şi, bucuroşi de vremea bună de care am profitat din plin, dar şi obosiţi de alergătura de peste zi, ne băgăm în sacii de dormit. Până la ziuă, când va suna Vlăduţ să ne dea instrucţiuni, nu mă mai trezeşte decât ploaia care începe pe la ora 4 şi răpăiala în torente de două ore mai târziu.

Duminică în (aproximativ) zori ne urnim cu greu să strângem tabăra, mai ales că trebuie s-o facem în scurtele pauze dintre reprizele de ploaie. Clar, va trebui să despachetăm acasă şi să punem la uscat. La ora 11 suntem culeşi de maşini, iar eu mă strecor lângă Vlăduţ şi Livia, pe bancheta din spate a maşinii lui Emil. De acum o ţinem lungă pe şoseaua relativ pustie, trecem de Barajul Vidraru unde acum e nefiresc de gol (şi ce era ieri, când soarele strălucea în apă!) şi facem o pauză lungă, de vreo trei-patru ore, la părinţii Liviei în Curtea de Argeş. Aici mâncăm şi bem bine (dar bine de tot: supă de cocoş – nimeresc creasta, sarmale cu iaurt, tocana de miel, friptură de miel şi de pui, salată, tiramisu de casă, ţuică veche, afinată parfumată, vin…) şi ne uităm la pozele din ţările baltice. În Bucureşti ajungem pe seară, ghiftuiţi şi obosiţi, dar bucuroşi de faptul că nu ne-a speriat prognoza. Eu, în plus, mi-am îndeplinit o dorinţă puternică; de aceea încă spun: Negoiu, în sfârşit!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s