Castelul Reginei Maria (Balcic)

Şi eu şi Paul ne doream demult să ajungem într-o vizită la Balcic, cochet oraş al Cadrilaterului despre care am auzit atâtea. Acum vreo doi ani zărisem un afiş despre curse zilnice până la Nisipurile de Aur, cu oprire la Balcic, iar zilele trecute l-am văzut din nou. Aşa că ne-am spus: de ce nu? Şi astfel, cu telefonul dat la agenţia de transport, am început planificarea primei noastre plimbări la staţiunea bulgărească aflată între primele preferinţe ale capetelor regeşti de la noi, dar şi ale lumii artistice interbelice. La ora 9 dimineaţa, suntem singuri în microbuzul condus de soţul doamnei cu care a vorbit Paul la telefon (se pare deci că „agenţia” este o afacere de familie) şi în câteva minute trecem graniţa. Cu o scurtă oprire să schimbăm lei în leve, undeva unde ştie şoferul că-i mai bine (şi chiar e cursul mai bun decât în staţiune), drumul curge repede pe lângă noi, cu peisaje întinse de câmpie, culturi de grâu şi floarea-soarelui, parcuri eoliene şi sate sărăcăcioase. Pe la 10:30 suntem în centrul Balcicului şi aflăm cu părere de rău că trebuie să fim înapoi nu mai târziu de ora 16:45. Cu toate că ni se pare puţin, nici nu ne dăm încă seama cât de puţin este cu adevărat.

Indicatorul ne arată clar drumul spre intrarea în complexul format din castel şi grădina botanică; coborâm pe străduţa încadrată de terase care mai de care mai îmbietoare (cu meniuri în bulgară şi română) şi ne facem deja planul unde ar fi bine să mâncăm de prânz, la întoarcere. Biletele costă 10 leva bucata (aproximativ 22 de lei) şi ni se par cam scumpe iniţial, dar avem să ne dăm seama că nu sunt deloc, mai ales că poţi intra de mai multe ori în aceeaşi zi (noi vom reintra mai târziu pe la poarta dinspre plajă), chiar dacă sistemul este electronic. Acum aflăm şi faptul că Grădina Botanică şi Castelul Reginei Maria se întrepătrund, fiind (cu excepţia unui mic perimetru alăturat) unul şi acelaşi mirific spaţiu.

De când intri pe sub Ghereta Santinelei, ca printr-un arc triumfal străjuit de ghiulele, simţi cum eşti transpus în lumea cu parfum interbelic, pe când voalurile subţiri ale familiei regale se împleteau cu parfumul suav al trandafirilor, iar apa mării se spărgea neîndiguită de zidurile castelului. Aici, la gura de vărsare a Pârâului Ac-bunar, în inima străduţelor înguste şi cosmopolite ale Balcicului de început de secol XX, proaspăt intrat, odată cu Cadrilaterul, în graniţele României Mari, arhitecţii italieni Augustino şi Amerigo începe în 1925 înălţarea palatului de vis al reginei, în timp ce superba grădină este opera decoratorului francez Jules Jany. Stilurile tradiţionale bulgăreşti şi maure (pe linie turcească) se îmbină cu liniile construcţiilor mediteraneene; imaginea este completată în fantezie cu silueta reginei şi a principeselor, plimbându-se pe aleile însorite în costume populare româneşti, cu marame de borangic înflorat.

Imediat alături se află Fântâna de Argint, legendară înfăptuitoare a dorinţelor, iar de aici păşeşti spre ţărmul mării prin Grădina lui Allah, încadrată de chiparoşi, largă şi intens colorată de sutele de specii florale, care este completată de cea mai mare colecţie de cactuşi din sud-estul Europei. De fapt, ciudatele plante iubitoare de secetă au fost plantate încă din primii ani ai castelului şi multe dintre ele au devenit adevăraţi copaci cu trunchiuri groase şi flori ademenitoare pentru albine. La capătul aleii principale, lângă Cafeneaua teatrală „Palatul” şi meterezele ce privesc vapoarele din larg, trebuie să te opreşti la Vila „Săgeata albastră” şi să guşti vinuri regale, rachiu învechit şi mied îmbătător numai prin parfum.

De acum trebuie să te descurci pe aleile şerpuitoare şi încâlcite ca un labirint, cu scări, balustrade şi podeţe care te poartă dintr-un loc în altul fără să-ţi dai seama când trece timpul. Pe o astfel de alee în trepte coborâm prin Colţul Magnolia până la Templul Apei, o frumoasă şi răcoroasă baie maură, susţinută pe coloane arcuite ce formează ferestre deasupra mării şi tencuită cu modele orientale. Aleea încărcată cu trandafiri ne conduce de data aceasta drept până la Capela Stella Maris, miniaturala biserică bizantină construită în piatră, cu izvor de apă sfinţită şi o curticică în faţă, după modelul Capelei Sfântul Iacob ridicată la Trikomo (Cipru) în secolul al XV-lea. Aici a fost depusă inima Reginei Maria, de la moartea sa şi până la revenirea Cadrilaterului în graniţele Bulgariei. Puţin mai departe, unde aleea începe să cotească în jos, spre faleză, drumeţul însetat îşi poate risipi arşiţa cu apa din Izvorul Sfânt, sub pavăza foişorului ce-l umbreşte.

Imediat după ce coboară, cărarea se întoarce la 180 de grade şi traversează în lung Grădina Ghetsemani, leagăn al arborilor pitici, apoi se prelungeşte cu Aleea Valului Albastru, pe marginea căreia se înalţă un arbore coborât parcă din preistorie: un ginkgo biloba gros şi cu o mândră coroană, demnă de un arbore al pagodelor. La capătul aleii apărate aici de furia mării prin solidul Dig, trecem printr-o poartă masivă din piatră în Grădina „Curtea englezească”, plină de flori şi având în centrul atenţiei un mic heleşteu, curăţat zilnic şi încărcat cu nuferi în floare. Cele câteva trepte pe care intuiţia îţi spune că trebuie să le urci te duc în faţa Cascadei, cu apa învolburată căzând de la o înălţime apreciabilă şi găsindu-şi drumul spre mare pe sub Puntea Suspinelor, un pod arcuit din piatră. Pe malul râului se află ascunsă sub arborii bogaţi o mică anexă a domeniului (fosta centrală electrică) unde găseşti tot felul de suveniruri, cele mai seducătoare fiind produsele din trandafiri, multe la număr şi înnebunitoare prin aromă.

Pe malul celălalt, imediat cum treci puntea, se înşiră una deasupra celeilalte trei vile mari, cu aspect protocolar: Restaurantul „Coroana” (nu, n-am vrut să aflăm cât costă un meniu, dar am putut afla că în grota de lângă el se retrăgeau în zilele toride servitorii), Vila „Salon” (transformată în vinărie selectă) şi Vila „Moara”, construită lângă vechea moară ce torcea firul râului înainte ca domeniul să fie astfel modelat. De lângă Vila „Salon” porneşte Aleea Vinului ce se opreşte să privească marea în toată imensitatea şi magnetismul ei, precum şi regina, pe locul preferat al acesteia: Tronul Reginei Maria – un jilţ sculptat în marmură şi lustruit de furtuni, cu o măsuţă de piatră în faţă-i.

Fotoliul regal se află la numai câţiva paşi de intrarea în Vila „Cuibul liniştit” („Tenha juvah” în turcă), reşedinţa reginei pe acest domeniu. „Castelul” este de fapt un conac nu prea mare, cu două caturi, modest decorat în exterior şi interior, ceea ce-l scoate în evidenţă fiind turnul zvelt de minaret. Interiorul răcoros păstrează din vremea reginei uşile masive din lemn sculptat şi pictat, şemineul, baia din marmură cu accesoriile sale, ochii de sticla colorată şi câteva obiecte de mobilier frumos încrustate. Una dintre încăperi adăposteşte o expoziţie cu picturi ale mării, unele extrem de frumoase. Afară, sub cerdacul sprijinit pe stâlpi de lemn, pe colţul despărţit de mare doar de faleza îngustă şi ascunsă în plantele căţărătoare, veghează asupra navigatorilor o frumoasă statuie imaculată a Fecioarei Maria, cu o corabie pe braţe.

Aleea Secolelor îţi îndreaptă paşii spre Camera pentru Fumat, apoi ţi-i urcă prin Grădina Labirint (care-şi merită cu prisosinţă numele), în serpentine pietruite şi mici coridoare prin zid, până deasupra minaretului, de unde poţi admira profilul „castelului” pe albastrul mării. Probabil că o astfel de imagine feerică a avut în suflet regina când şi-a construit aici, pe marginea meterezelor, unde se întrepătrund umbra tihnită a arborilor şi zbuciumul talazurilor, locul de veci. Mormântul Reginei Maria este un cavou ascuns sub crucea masivă de piatră, dar nu a adăpostit niciodată sicriul regal, acesta aflându-se la Mănăstirea Curtea de Argeş, alături de cel al Regelui Ferdinand.

În apropiere, găsim retrasă timid Vila Gutman, de la care pornim pe aleile Grădinii „Principesa Ileana”, care a fost proiectată special pentru fiica reginei şi se deosebeşte mult de restul parcului prin alura sa discretă, lipsită de opulenţă şi mult mai naturală; aici nu sunt trandafiri maiestuoşi şi crini regali, ci flori ce amintesc de podoabele câmpului şi plante asemănătoare celor de apă. Ceva mai încolo, regăsim o clădire întinsă pe un singur nivel şi construită în stil maur – Vila „Suita” – pare-se loc preferat pentru fotografii al mireselor. Grădina „Craing”, cu sculpturi moderne, face legătura cu casa de oaspeţi; aflată la capătul unui tunel de gard viu greu pătruns de lumină, impunătoare şi spaţioasă, Vila „Izbânda”, împreună cu Vila „Cazarma” şi parcarea sa, oferă cazare turiştilor care doresc să-şi petreacă nopţile într-un cadru nobil. Tot de aici urcă un drum pietruit spre Vila „Ciuperca”, unde domeniul regal se sfârşeşte. Recunosc faptul că, deşi mergem dincolo de zidul ce îl delimitează, noi nu descoperim această vilă. Dar ne dăm cu presupusul despre locul în care s-a aflat, mult mai sus pe deal, o mănăstire, distrusă în urma unei alunecări de teren.

Ne întoarcem spre poarta pe care am intrat, traversând un pod din lemn peste râu, acolo unde bolovanii şi ierburile formează o grădină sălbatică. Capătul lui ne scoate în faţa unei alte clădiri-anexe ce adăposteşte administraţia domeniului; deosebit este faptul că micuţa grădină ce o înconjoară are în centru, suit pe un piedestal, chipul sculptat al lui Mircea cel Bătrân… când era tânăr, fără barbă, dar sprijinit mândru, cavalereşte, în paloşul de domnitor şi de ostaş. De aici ne îndreptăm spre ieşire, unde ne abatem în alte două spaţii ale grădinii botanice, în care formele geometrice ale răsadurilor se pierd în umbra pomilor uriaşi, între foişoare îmbrăcate în trandafiri şi pe sub stânci ce încadrează mici fântâni zvăpăiate.

Ajungem astfel la capătul drumului şi constatăm cu părere de rău că ora la care trebuie să aşteptăm microbuzul se apropie cu paşi repezi. Tare ne-am fi dorit să vedem şi oraşul în sine, cu portul, plajele şi conacele de pe faleză. Decidem totuşi să aruncăm o privire pe malul mării şi ne îndreptam paşii pe şoseaua ce coboară, conform indicatorului, spre mare. Ocolul pe care-l face este însă imens şi printr-un loc ce pare… părăsit. Pe cât sunt de populate la noi toate aleile ce duc la mare, cu tot felul de tarabe, marafeturi şi turişti, pe atât de gol este acest drum, al nimănui parcă. După mai bine de un sfert de oră de coborâre, ieşim pe malul mării pe lângă nişte clădiri despre care nun e dăm seama dacă sunt în construcţie sau au fost abandonate; cert este că respiră un aer foarte trist.

Ne începem plimbarea pe aleea betonată a falezei, observând cu regret că în această zonă nu există plajă, ci numai diguri şi bolovani unde scăldatul este interzis. Ce-i drept, multă lume ace baie, dar n-ar fi indicat să te învârţi de o amendă când nu eşti la tine acasă. Admirăm în schimb cela câteva vile superbe ce-şi deschid ferestrele spre valuri şi le deplângem pe cele lăsate uitării şi pescăruşilor, ce se plimbă deprimaţi printre ruinele unor foste conace aristocratice. Pare-se că în această zonă castelul a fost salvat de furia nepăsării, dar multe alte clădiri, cărora le lipsea petecea regală, n-au avut acelaşi noroc.

Ajunşi din nou în faţa domeniului reginei, descoperim poarta de acces de aici, chiar lângă restaurant; ne gândim să facem o încercare, sperând să nu face cale întoarsă pe şoseaua pustie. Spre mirarea noastră, putem folosi aceleaşi bilete ca şi la prima intrare şi iată-ne înapoi între zidurile castelului. Mă întreb dacă merge această metodă pentru că porţile sunt diferite sau dacă poţi intra cu acelaşi bilet de mai multe ori. În al doilea caz, ce te-ar împiedica (în afară de propria conştiinţă) să dai biletul altcuiva să-l refolosească?

Traversăm, acum repejor, imensul parc şi revenim la strada cu restaurante şi terase. Ne facem calculul că am avea destul timp să mâncăm de prânz, plus bani bulgăreşti cu care n-am vrea să ne întoarcem. Comandăm pe săturate, deşi nu prea ne înţelegem cu chelnerul în nicio limbă (greu chiar şi în cea a arătatului pe meniu), ne delectăm cu supa cu iaurt şi specialităţile din carne, după care, devorând pofticioşi câte o îngheţată, ne aşteptăm microbuzul în intersecţia din centru. În mod clar, Balcicul nu-i de vizitat într-o zi, şi aceea scurtă; abia dacă vezi pe îndelete castelul. Cât despre restul staţiunii, cu casele cocoţate, portul cu ambarcaţiuni de toate felurile şi străzile şerpuitoare în sus şi-n jos pe malul accidentat, vom discuta într-un episod viitor. Sper eu unul în care vom petrece mai multe zile în această parte a litoralului bulgăresc, mai ales că prea îl laudă în ultima vreme toată lumea. Nu, nu va fi all-inclusive dacă avem şi noi ceva de spus.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Castelul Reginei Maria (Balcic)

  1. Octavian says:

    Buna
    Mi-a placut ce ati scris si mai ales ce ati vazut.
    As vrea si eu sa ajung la Balcik. Cand e mai bine? (ca sa prinzi cat mai multe flori)
    Cu ce microbuz / firma ati mers?
    Toate cele bune si sa mai ajungeti sa vedeti si alte locuri minunate!
    Tavi

    • mad says:

      Nu stiu ce sa zic de perioada, dar cred ca lunile iunie-iulie sunt ideale pentru trandafiri.

      Nu stiu numele firmei de transport, dar i-am luat numarul de pe un stalp din 2 Mai.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s