Mănăstirea Curtea de Argeş

– Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi
Ca să-mi rădicaţi,
Aici să-mi duraţi
Monastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!

Unul dintre locurile cel mai des vizitate de mine în vremea copilăriei, datorită distanţei mici faţă de Târgovişte dar şi preaplinului de cultură adăpostit, a fost Mănăstirea Curtea de Argeş, între ale cărei ziduri ai mei m-au plimbat şi mi-au arătat de atâtea ori minunile istoriei. Cu toate aceste, anii tinereţii parcă au ţinut cu tot dinadinsul să ocolească frumoasa mănăstire, deşi străzile vechii cetăţi de scaun nu mi-au rămas străine în drumurile lungi prin ţară. Iată că astăzi, pornită tot pe un astfel de drum, am prilejul de a zăbovi câtva timp aici, în acest loc înţesat de istorie şi legendă, de artă şi mister. Păşind pe aleea de la intrare, mult schimbată acum de tarabele cu suveniruri, dar străjuită de aceeaşi cruce din piatră brodată şi aceeaşi statuie a ctitorului Neagoe Basarab, amintirile îmi invadează conştiinţa şi regăsesc în fiecare cotlon al lăcaşului câte ceva cunoscut, dar parcă atât de nou.

Mănăstirea s-a ridicat între anii 1515 şi 1517 pe ruinele vechii Mitropolii a Argeşului, sub oblăduirea domnitorului muntean, sanctificat acum câţiva ani, ocrotită fiind de hramul Adormirea Maicii Domnului. Fermecătoarea lucrătură a clădirii şi meşteşugul picturii murale întrec de departe tot ceea ce se înfăptuise până atunci în arta şi arhitectura bisericească; şi nu numai, căci dorinţa lui Neagoe Basarab de a se dovedi un bun slujitor al Bisericii, dar şi un bogat domnitor, a dat naştere pe dealul cetăţii unui deosebit templu al măiestriei. Nu degeaba legenda Meşterului Manole încă alunecă peste zidurile de marmură aurită a bisericii, căci jertfa întru creaţie nu poate avea ca zămislire decât un lăcaş care, după spusele multor istorici, deşi nu-i la fel de mare ca Templul lui Solomon sau Sfânta Sofia, le întrece în frumuseţe. Cum ar putea fi descris un potpuriu în care stilul de bază, bizantin, se împleteşte armonios elemente decorative armene, arabe, persane şi gruzine? Şi ce ai putea spune în faţa superbelor icoane ieşite de sub mâna fermecată şi deja încercată în Mănăstirea Dealu a pictorului târgoviştean Dobromir Zugravul?

Vremurile de cumpănă ale mănăstirii (invazia oştii lui Gabriel Bathory, stricăciunile aduse de războaiele ruso-turce, cutremurele şi incendiile) alternează cu perioade luminoase şi înfloritoare, prilejuite de restaurările lui Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, de dobândirea statutului de reşedinţă episcopală şi de înfiinţarea Seminarului Teologic „Neagoe Vodă”. Ansamblul mănăstiresc de astăzi păstrează însă numai biserica şi chiliile interioare, căci zidul marii cetăţi a fost înlăturat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin planurile arhitectului francez André Lecomte de Noüy; din păcate, aceste lucrări au diminuat valoarea arhitectonică şi istorică a aşezării, în special prin dărâmarea falnicei clopotniţe ridicate de Matei Basarab şi prin înlocuirea picturii – originalul lui Dobromir regăsindu-se acum la Muzeul Naţional de Artă.

Exteriorul bisericii este împodobit cu o întinsă dantelărie în piatră de Albeşti, pe care lumina şi umbra se aleargă jucăuş; liniile frânte ale ferestrelor, cornişele cu alveole, brâul-torsadă de sorginte populară, arcele curbate ale firidelor, turlele din metal înflorat  şi crucile aurite descriu o geometrie bogată şi armonioasă, bine închegată în pofida diversităţii stilului. Intrarea este străjuită de un agheasmatar decorat cu aceeaşi broderie în piatră, folosit la sfinţirea apei de Bobotează şi ca altar în aer liber; cu toate că scopul său slujeşte credinţei ortodoxe, ca aşezare şi formă este inspirat de fântânile din faţa moscheilor turceşti. Treptele din marmură urcă paşii pelerinilor pe soclul înalt pe care tronează masiva biserică şi îi trec pragul lat, încadrat de flori de piatră, porumbei cu aripile desfăcute şi clopoţel în cioc, vegheat de ocrotitoarea mănăstirii, Maica Domnului, din mozaic pictat.

În pronaos se odihnesc în cripte tăcute câţiva dintre conducătorii de seamă ai Ţării Româneşti şi ai României: Neagoe Basarab cu Doamna Despina şi fiica lor, Doamna Stana, Radu de la Afumaţi, Regele Carol I şi Regina Elisabeta, Regele Ferdinand şi Regina Maria; Regele Carol al II-lea este înmormântat într-o mică troiţă din grădina înverzită a mănăstirii. Naosul, cu cupola înaltă, absidele înguste, ferestre strâmte, scaunul domnesc şi vulturul regal se închide către altar prin catapeteasma din marmură şi bronz, splendid decorată.

Zidul sudic al bisericii adăposteşte mormântul Anei lui Manole; dacă legenda are mai mult decât un sâmbure de adevăr, numai pereţii aceştia pot şti, iar cuvintele lor sunt ferecate pe vecie. Totuşi, când înconjori pe afară biserica, aruncă o privire, călătorule, şi către scrisul ruginiu, discret şi ascuns într-un colţ; vei vedea poate născarea unui mit, poate cel mai aproape de idealul uman, acela al depăşirii propriei vremelnicii.

Dacă de la ieşirea din biserică mergi pe aleea pavată cu marmură până când treptele încep să coboare, te poţi odihni la umbra arborilor deşi, lângă crucea-monument ridicată spre cinstirea lui Carol I, care are drept element central scena uciderii balaurului, cu Sfântul Gheorghe sculptat în relief şi înconjurat de litere slavone. După acest răgaz, vei observa curtea largă a ansamblului mănăstiresc, ce adună laolaltă pâlcuri dese de pomi, gard viu grijuliu tăiat şi buchete de flori multicolore.

Dar ceea ce atrage privirile curioase este clădirea din spatele bisericii, nu la fel de măreaţă, dar cu siguranţă impunătoare. Capela-paraclis, ea însăşi o mică biserică fortificată, cu ziduri trainice din cărămidă roşie, reprezintă un aglomerat loc de pelerinaj, căci înăuntru, protejate de firida aurie şi învelitori de catifea cu modele folclorice, moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia îşi primesc rugăciunile şi privirile smerite. Alături, pe un scaun din lemn înflorat, un părinte mai bătrân ca vremea ascultă spovedania sau doar necazurile pelerinilor. Iar totul este învelit de o tăcere pioasă, ca un abur subţire dar de nedestrămat.

Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea monastire,
Falnică zidire,
Monastire naltă,
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Şi se-nveselea
Şi astfel grăia:
– Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari,
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mina pe pept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă?

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane, Culturale and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s