Munţii Buila-Vânturariţa: Pe şi pe sub creastă

În rezervaţia Builei, cea mai mică de la noi din ţară (şi, dacă nu mă înşel, şi cea mai nouă) am ajuns pentru prima dată acum vreo doi ani şi ceva, când m-am bucurat de găzduirea cabanierului cantonului Cheia, am făcut un scurt traseu pe Claia Strâmbă şi m-am târât după liliecii adormiţi prin peşteri. N-am văzut prea multe din micul masiv izolat al Munţilor Căpăţânii, dar cele câteva privelişti de pe brânele calcaroase din nord-estul rezervaţiei au fost îndeajuns să mă facă să-mi promit că voi mai ajunge pe acolo cu un plan extins. Şi iată că Vlăduţ vine cu ideea crestei Buila-Vânturariţa, uşor hazardată ca timp (credeam eu), ţinând cont de faptul că plecăm din Bucureşti abia sâmbătă dimineaţa. Totuşi, cu intenţia de a face cât ne permite timpul şi, mai ales, starea vremii, umplem alături de Livia şi Iulian maşina lui Andrej. Mai cu o autostradă peticită, mai cu serpentinele de pe Dealul Negru sau cu drumurile pietruite din Bărbăteşti, pe la ora 10 parcăm lângă casa de oaspeţi a Schitului Pătrunsa, pe valea Râului Otăsău, şi ne pregătim de drum.

Cam patruzeci de minute durează urcuşul pe cruce albastră până la schit, acesta aflându-se mult mai departe decât ne aşteptăm. Cu excepţia lui Vlăduţ, care ştie dar nu zice, toţi credem că poteca ce pleacă din drumul forestier face două-trei curbe prin pădure şi ajunge la mănăstire şi chilii. Prost am gândit-o însă, aşa ca aplombul nostru de început pe principiu că „acu’ ajungem” cam scoate sufletul din noi. Pe drum ne oprim la o troiţă cu băncuţă, pentru un scurt moment de reculegere, ocazie cu care mă gândesc la cei care vin la schit căutând povaţă duhovnicească şi-şi scot toate păcatele prin piele la cât au de urcat, mai ales că poteca de la început se transformă repede într-un şanţ prin tranşee zdrobite de apă sau pe muchii povârnite. După o vreme pădurea deasă se desface şi lăsă loc fâneţelor înceţoşate din Poiana Pătrunsa (980 m), pe plaiurile cărora schitul se desfăşoară ca un sătuc risipit, căci chiliile sunt mici case înconjurate de câte o grădiniţă şi nu sunt toate în jurul bisericii, precum în mănăstirile-cetate. Luăm apă de la fântână şi ne oprim câteva momente să admirăm frumoasa biserică din secolul al XIX-lea, mică şi superb pictată în stil brâncovenesc, precum şi perechea de păuni ţanţoşi din padocul alăturat. În centrul cătunului se înalţă noua biserică, terminată acum câţiva ani, mult mai mare, armonios îmbinată, dar cu o pictură care nu-mi spune nimic – perfect corectă, dar lipsită de simţire artistică.

De la schit urmăm traseul marcat cu punct galben care porneşte pe versantul ce străjuieşte aşezământul; poteca trece pe lângă grota din Casa de Piatră şi ne urcă repede panta abruptă. Cam în acest ritm susţinut parcurgem pădurea de fag şi o bună parte a golului alpin. Ne bucurăm totuşi că o ceaţă răcoroasă stă agăţată de creste şi ne ţine adăpost, căci un soare puternic ne-ar demoraliza cumplit. Cărarea este o vreme bine conturată, dar apoi se pierde printre muşuroaie şi smocuri mari de ierburi, iar când ne încadrăm oblic pe curba de nivel dispare aproape complet; nu-i greu să intuieşti drumul, dar când te gândeşti la târâtoarele cu venin ce sălăşluiesc în Buila parcă ai vrea o potecă lată şi bine bătută. Ne ţinem după un grup pitoresc ce se îndreptă, ca şi noi, spre Curmătura Builei şi pe care ne putem baza că alungă viperele: o capră rătăcită şi „înclopoţată” cu cei doi iezi ai săi şi păstorul care a pornit în căutarea sa şi care o mână nervos – „Caprrră!”. După o strungă mică ce taie curba de nivel coborâm într-o copaie largă şi înverzită, pe fundul căreia e captat un izvor rece, apoi urcăm învioraţi ultima pantă, pe lângă vâlcelul izvoarelor, până la refugiul din Curmătura Builei (1450 m).

Ne-a luat aproape două ore de la schit, aşa că momentul este numai bun să mâncăm. Ne lăsăm rucsacurile în refugiul extrem de curat şi de bine întreţinut şi întindem masa în verandă, cu Hornurile Popii în faţă, înconjuraţi de turma numeroasă de capre curioase ai căror ţapi protectori ne fac o vizită, ca şi câinele flocos şi tare simpatic. Pe la orele 14 ne urnim, ce-i drept cam fără chef, dar ştim că partea lungă a traseului abia acum începe. Lăsăm în spate extremitatea sud-vestică a crestei, cu Muntele Piatra şi al său colţ proeminent, Vârful Ţucla, şi urcăm pe lângă stână pe panta calcaroasă a Muntelui Albu. Ţinem poteca pietruită, marcată cu punct roşu, care ne poartă prin pădurea de brad şi coteşte spre stânga, apoi dreapta, printr-o strungă, pe platoul stâncos al muntelui, până când ieşim pe muchia acestei lame de calcar care este Buila-Vânturariţa. Norii aleargă repede pe această porţiune aşa că încep să se vadă pete de senin, în timp ce ceaţa curge pe marginea colţoasă a crestei, a cărei linie o vom urma în continuare, pe lângă Vârful Albul (1659 m). După o oră de la refugiu ne odihnim pe Vârful Buila (1849 m), doar câteva clipe pe marginea prăpastiei; coborâm nu prea mult într-o şa, pe deasupra Poienii de Piatră, şi urcăm din nou, pe Vârful Ştevioara (1847 m). O nouă coborâre ne duce pe fundul Şeii Ştevioara (1790 m) şi urcăm în cele din urmă pe Vârful Vânturariţa Mare (1885 m), cel mai înalt al crestei, de unde se desfăşoară cea mai cuprinzătoare panoramă, de la culmile Parângului, trecând prin linia molcomă a Munţilor Căpăţânii şi încheind cu stâncile Munţilor Narăţ. Indicatorul de pe vârf ne arată direcţia de continuare a crestei, dar ne avertizează asupra faptului că traseul este unul periculos şi, din ce ştim noi, cam nemarcat.

După o pauză mai lungă şi sfat despre ce să facem în continuare, hotărâm să ne ţinem de planul iniţial şi să tragem spre Curmătura Oale, fie ce-o fi; ne încurajează de altfel şi vremea care s-a înseninat, fără prevestiri de ploaie. La ora 16 începem coborârea printre jepi, pe faţa dreaptă a crestei, reuşind să urmărim cât de cât poteca unui traseu destul de rar parcurs. Cu ceva atenţie şi cu ochii mari după vechiul marcaj, lucrurile nu stau chiar atât de prost pe cât ne aşteptam, doar jnepenişul des ne dă puţin de furcă. De-am şti de pe acum ce are să urmeze… La un moment dat, cam după ce întâlnim crucea metalică din locul unde au fost trăsniţi patru tineri, poteca începe să urce; aici trebuie să fii atent să nu cobori mai mult decât este cazul, iar urmele punctului roşu sunt de mare ajutor. În loc să continue să ocolească creasta prin dreapta, poteca se iţeşte brusc la stânga şi urcă versantul accidentat al Vârfului Vioreanu (1866 m); au trecut trei sferturi de oră de la plecarea de pe Vânturariţa. Vârful, cu o suprafaţă mică, este marcat de o stâncă a cărei inscripţie, „Vânturariţa”, poate stârni confuzii. De fapt, se pare că descrierile mai vechi de traseu şi hărţile aferente au alte „păreri” despre poziţionarea şi numirea vârfurilor aceste creste. De mare folos ne sunt informaţiile de pe site-ul parcului, iar harta de acolo reflectă corect (şi actual) realitatea din teren. Deci, dacă vreţi să străbateţi acest frumos munte, fără a avea vreun dubiu pe unde vă aflaţi, faceţi rost măcar de toponimii recente.

De aici încolo avem să dăm de partea cea mai grea a turei: coborârea de pe Vioreanu. Ştim că trebuie s-o luăm prin jnepeniş şi nu-s prea multe portiţe de ieşire din situaţie, iar faptul că pe o piatră pare a se vedea o urmă de roşu ne dă speranţe. Dar de aici încolo nimic nu mai vedem: nici potecă, nici marcaj, nici vreo ramură tăiată – nimic, nimic! Coborâm cu greu, fiind foarte atenţi şi pe unde punem piciorul, şi cum ne strecurăm printre crengile dese. La un moment dat ni se pare că o cărare imaginară ar lua-o la stânga, înspre un colţ de stâncă ieşit în afară. Ne îndreptăm spre el şi până ajungem ne prinde şi Iulian din urmă, după ce-l furase somnul pe vârf. Evident, n-avem ce căuta acolo, căci în stânga micului prag se deschide grohotişul la baza unui perete înalt şi aproape vertical, iar în faţă se termină abrupt, tot în jepi. Dar măcar aşa, cocoţaţi acolo, putem studia mai bine opţiunile şi nu prea avem de ales decât să ne întoarcem în marea de ace verzi şi flexibile. Revenim deci la locul unde am făcut stânga şi continuăm în jos, prin hăţiş, oricât de imposibil ar părea. Of, oare unde ne sunt macetele?! Cam jumătate de oră ne luptăm cu uriaşi închipuiţi, ne mai sprijinim de pereţii din dreapta, până când ieşim în grohotişul larg şi regăsim marcajul. Aşa cum ne indică, cotim stânga pe după un colţ de piatră pe deasupra căruia vedem vechiul marcaj de sus, cu săgeată în coborâre. Asta ne arată că, fără să ştim, am mers pe unde trebuie – ce noroc pe noi, ca să vezi. Gluma-i glumă, dar în caz că aveţi vreodată drum p-acolo şi dacă, ajunşi pe pragul de stâncă ce atrage privirea în partea superioară a pantei, vă tentează să faceţi pe omul-păianjen pe peretele vertical, ar trebui să ştiţi că traseul nu are nicio treabă cu partea stângă a versantului, ci doar pe dreapta. Repetaţi după mine: coborâm pe dreapta, nu coborâm pe stânga! Pe loc repaus.

De acum lucrurile decurg mult mai bine, căci punctul roşu, de bine de rău, apare la timp şi pe unde trebuie. După câţiva metri de mers pe bolovani, imaginea abrupturilor calcaroase se deschide complet, iar noi urmăm traseul într-o curbă spre dreapta. În această zonă orientarea nu-i prea dificilă şi după încă o serpentină, spre stânga, ajunge sub un pod natural de piatră ce păstrează încă urmele iernii. Trecem pe sub pod, facem dreapta într-un urcuş uşor ce ne scoate pe platoul unui enorm bolovan prăbuşit, ce a prins sub greutatea sa genunea rece şi întunecată, iar de aici poteca îşi urmează coborârea până la covorul catifelat al unei poieni, chiar în buza pădurii. Aici ne tragem sufletul ceva mai mult, căci oboseala psihică îşi spune cuvântul. Odată cu urcarea pe Vârful Buila, deci după ce am ieşit efectiv în linia crestei, nu se poate spune că am depus un efort fizic prea mare. Am mai avut de urcat, dar destul de lejer; în schimb coborârea de pe Vioreanu, cu pădurea de jnepeni ce părea a nu se termina, parcă ne-a răpus şi tot ce am vrea este să ajungem în curmătura aia nenorocită.

Mai este însă… Trebuie să recunosc faptul că prezenţa marcajului în acest loc este vitală. Odată coborât din muchia de piatră a Vânturariţei, după ce ai dat de pădure, ai crede că de aici trebuie să cobori pe potecile codrului. Ei bine, nu. Probabil că brâna nu poate continua pe creastă şi îşi face loc spre baza stâncilor, merge câteva zeci de metri în dunga lizierei, apoi urcă din nou. Iar la deal, pe versantul stâncos şi uneori abrupt, până ne încadrăm din nou pe muchia lamei, acum împădurite. Chiar în spatele nostru se ridică un pilon calcaros, ultima santinelă a bucăţii de creastă ocolite de potecă. Ceva timp mergem pe această muchie, fără să ne abatem prea mult pe-o parte sau cealaltă şi pe alocuri ieşim dintre brazi – la ţanc pentru a admira meterezele Coziei ridicate deasupra ceţurilor indigo. Continuăm până când creasta pare a-şi pune capăt, căci drept înainte nu se mai poate merge, chiar dacă Vârful Stogu, cu „X”-ul lui, ne indică apropierea de Cheia.

Aici se formează o bifurcaţie, iar săgeata cândva roşie, aproape ştearsă, arată o coborâre prin dreapta. O urmăm ascultători, mai ales că ceva mai jos se ghiceşte şi un punct roşu, dar după câţiva metri nu mai găsim nimic. Pentru orice eventualitate, ne întoarcem să cercetăm şi cărarea din stânga, unde găsim mai multe marcaje şi ceva mai noi. Decidem să continuăm pe aici, prin stânga crestei, bănuind că această potecă mai recentă se va uni mai târziu cu cea veche. Coborârea are câteva pante mai abrupte, dar în general se face decent şi oarecum cu linia ghicită a crestei în descreştere. Revenim pe profilul acesteia, îl traversăm şi, aflaţi acum pe faţa sa dreaptă, întâlnim punctul galben care urcă de la Pahomie. Probabil că şi vechiul marcaj roşu s-a unit cu această potecă, dar undeva mai jos. După încă nişte paşi în urcare ajungem, în sfârşit (!!!), la indicatorul din Curmătura Oale (1615 m). Este ora 19:15, deci am făcut trei ore şi un sfert de pe Vârful Vânturariţa, chiar decent ţinând cont de clipele pierdute căutând marcajul sau asigurându-ne că e chiar el.

De aici până în Poiana Comarnice, locul cu stâna şi izvorul omonime unde ar trebui să înnoptăm, urmăm punctul galben şi, cum poteca bine bătută pierde repede altitudine ajungem cam în douăzeci şi cinci de minute, după un foarte scurt urcuş. În poiană însă n-au mai rămas decât câteva scânduri din veche stână în mijlocul unui brusturet deloc primitor. La acestea se adaugă cele două mari balegi de urs pe lângă care tocmai am trecut, aşa că propunerea lui Vlăduţ de a înnopta totuşi la Cantonul Cheia este considerată, chiar dacă fără entuziasm (căci tot ce coborâm mai departe trebuie să urcăm mâine), cea mai bună idee.

Începem cu o primă pantă mai abruptă, pe care trebuie să fim atenţi la marcaj, apoi traseul coboară destul de lin, în serpentine largi, rareori întrerupte de o trecere mai bruscă între două nivele. Trecem pe lângă Poiana cu Bulbuce (1320 m), şi ea cotropită de frunzele mari şi aspre ale brusturilor, apoi ne încadrăm pe un vechi drum de tractor, uneori larg, alteori înjumătăţi de surpături şi inundat de tufe şi arbuşti rebeli. Se merge uşor, dar lungimea traseului îl face plictisitor, mai ales după o zi aşa lungă. Ajungem din nou la albia Pârâului Comarnice, acolo unde apa sa rece este captată deasupra unei vane metalice, şi în continuare coborâm pe lângă el până la Cantonul Silvic Cheia (890 m). Am mai trecut o oră şi zece minute, iar amurgul a pus stăpânire pe întreaga vale a Cheii.

Cabana este înconjurata de vreo zece motociclete, câteva maşini şi zeci de turişti puşi la taifas în jurul focului de tabără sau lângă grătarul cu fripturi. Aşa că ni se pare improbabil să găsim paturi în canton, având totuşi siguranţa locului de cort. O frumoasă surpriză ne face amabilul cabanier, care, în timp ce ne oferă ceai din partea casei, ne spune că-i spaţiu destul în pod, la priciuri. Nici nu ne trebuie mai mult; asta nu înseamnă că refuzăm ciorba de ciolan şi mâncarea de fasole, ieftine şi genial de gustoase. Ne astâmpărăm foamea şi, după unsprezece ore de mers, sacul de dormit este tot ce ne mai dorim. Somnul nu se lasă aşteptat, cu toată gălăgia de afară care se lungeşte până spre dimineaţă. Ultimul gând al meu se îndreaptă către cortul şi izoprenul cărate degeaba, cărora chiar nu le-aş fi simţit lipsa prin jnepeniş.

Zorile ne trezesc cu glasul „cristalin” al lui Iulian şi la ora 9, după ce strângem şi luăm micul dejun, cu rucsacurile ceva mai uşoare în spate pornim spre Curmătura Comarnice, pe traseul deja cunoscut. Acum mergem ceva mai liniştiţi, în ideea că ursul n-o fi atât de matinal. După somnul odihnitor suntem proaspeţi şi sprinteni, aşa că într-o oră şi jumătate ajungem în Poiana Comarnice, iar la câteva minute mai sus găsim şi Curmătura Comarnice (1525 m), cu iarbă moale şi plină de rouă, prima dintr-o frumoasă salbă de poieni care se întind de la nord la sud pe faţa vestică a masivului, pe sub abrupturile impunătoare. Aici se despart traseele, banda albastră pornind spre creasta principală a Munţilor Căpăţânii cu a sa Şa Zmeuret, în timp ce traseul nostru marcat cu triunghi roşu continuă spre stânga, prin pădurea de sub calcarele Builei. Mult timp de acum înainte vom merge pe o pseudo-curbă de nivel, mai coborâm sau mai urcăm, după cum se aţine poteca pe versant, ocolind porţiunile accidentate, dar fără diferenţe considerabile faţă de 1500 – 1600 m.

Coborâm până la un curs de apă permanent, Pârâul Piscul cu Brazi, de unde ne umplem bidoanele, apoi urcăm şi în scurt timp ajungem în Poiana Piscul cu Brazi, ce ne oferă o primă promisiune a pereţilor de piatră ce străjuiesc traseul şi câteva indicii despre locurile pe unde am hoinărit ieri. Mai că nu-mi vine-a crede… Încă un tronson de pădure de molid, cam douăzeci de minute, şi ieşim în Poiana Frumoasă (1530 m, numită şi Poiana Faţa Piscului), ce se întinde sub abruptul Vânturariţei, într-un plan înclinat şi bolovănos. După o nouă porţiune împădurită ni se deschide cel mai mare dintre aceste plaiuri de poveste, Poiana de Piatră (1610 m), desfăşurat pe un areal imens din dosul Builei. Aici poposim ceva mai mult pentru a ne trage sufletul în iarba parfumată şi împestriţată de florile multicolore, bem apă rece şi mâncăm ceva dulce. Nu suntem obosiţi, dar ni-i alene şi parcă am rămâne aici, în această mirifică lume a poienilor de sub creastă scăldată în soarele blând al amiezii şi vegheată de colţi proeminenţi şi jnepeni neînduplecaţi.

Ne urnim până la urmă şi începem să coborâm; la început destul de repede, printre bolovani mari, apoi, după ce reintrăm în pădure, ceva mai domol, până în locul numit „La Troiţă”. De aici, de lângă izvorul binefăcător şi refugiul de vreme rea, se poate urca spre stânga, pe punct galben, înapoi în Curmătura Builei; noi însă continuăm tot înainte, spre satul Pietreni, pe poteca ce taie versantul împădurit al Muntelui Piatra, până pe pantele domoale ale Muntelui Cacova. Aici ieşim din pădure pe muchia unui picior înmiresmat şi multicolor, unde trebuie să ne afundăm în iarbă pentru o vreme. Suntem deasupra stânei „La Văcărie”, spre care coborâm pe unde ni se pare mai uşor, dar în principiu aiurea şi abrupt, în lipsă de potecă ocolind vitele ieşite la păscut şi şanţurile cu bălegar. De lângă stână urmăm drumul de care, într-o coborâre mai lină, până în Poiana Şoprul Ţolii (1175 m) unde găsim o altă stână, părăsită însă. Urmează o nouă poiană din care se întrevăd, pe deasupra arborilor cu coroane dese, câteva stânci din Muntele Piatra, dar nu pentru mult timp, căci poteca ne poartă mai departe prin pădure.

Coborâm un vâlcel destul de abrupt şi în scurt timp ajungem la intersecţia de trasee unde ne despărţim de triunghiul roşu (ce se continuă în dreapta, spre Pietreni), luând calea punctului galben, spre Schitul Pătrunsa. Coborâm şi urcăm uitându-ne atenţi în toate părţile, căci nu am vrea să ajungem din nou la schit, ci căutăm un traseu ceva mai nou apărut pe hărţi, care ne-ar scoate în forestierul pe care am lăsat maşina. După trei panouri informative ale parcului naţional, tocmai când ne pregătim să ne dăm bătuţi căci schitul se apropie cu paşi repezi şi noi nu găsim varianta, poteca traversează o vale şi urcă pe coama unui deal, în josul căruia, lângă un copac secular, vedem neştiuta cruce albastră, cu tot cu indicatorul scos din rădăcină şi culcat anapoda. Acest traseu ajunge tot în Curmătura Builei, dar pe la Vârful Ţucla.

De aici în jos încep Poienile Bulzului, continuate cu Poienile Piciorul Mărului, peste care sunt împrăştiate ca o salbă desfirată oile şi caprele unei turme mari, păzită de dulăi redutabili. Trecem pe lângă stână fără incidente, dar şi fără să ne abatem de la poteca foarte clară acum. Aceasta urmează cumpăna de ape dintre afluenţii Pârâului Mărului, până când coboară ceva mai abrupt în albia acestuia. Aici, în scobitura malului ros de viituri, îşi aşteaptă în linişte sfârşitul un pumn de pasăre, mică şi cenuşie, cu ochişorii închişi, resemnaţi parcă, şi respiraţia sacadată. Bolnavă probabil, suferind în tăcere, umbra cu aripi frânte se răsfrânge zdrenţuită şi pe sufletul meu.

Cum şerpuieşte pe lângă şi prin albia pârâului, poteca se tot lăţeşte până când, la confluenţa cu Pârâul Bulzului, devine drum forestier potrivit de mare, cu poduri şi şanţuri, astfel că ştim că nu mai poate fi mult. Iată-ne deci, la vreun sfert de oră după ora 16, din nou la maşină. Nu pornim însă înainte de a ne spăla bine în apa rece a Pârâului Pătrunsa, uşuraţi de bagaje şi de grija unui traseu destul de lung. Drumul spre Bucureşti nu ne este întrerupt decât de un popas la micii de pe Dealul Negru şi de fulgerele puternice ce brăzdează cerul. Nu ştiu de ce, dar am impresia că am avut o baftă fenomenală în privinţa vremii, care a fost ideală pentru tura noastră: fără ploi care să ne hăituiască prin jepi, în mare parte senin cât să putem vedea minunatul peisaj, dar fără un soare zdrobitor, care ne-ar fi lipit de calcarul alb.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Munţii Buila-Vânturariţa: Pe şi pe sub creastă

  1. Adrian Dinu says:

    Frumos jurnal, foarte minutios. Am dat peste el intamplator pe net si mi s-a parut ceva cunoscut in el. Cand am văzut pozele mi-am dat seama: Ne-am intalnit pe drum, iar pozele de pe Cacova, la intoarcere, chiar eu vi le-am facut. De fapt, in toamna anterioara ne mai intalnisem odata, la stanele de sub Cacova. Poteci senine in continuare!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s