Haggard & Crow7 (The Silver Church, Bucureşti)

Chiar dacă nu este prima dată când Haggard ajunge în România, grupul de fani, numeros şi constant în prezenţă, se strânge din timp la uşile clubului The Silver Church şi îşi aşteaptă fremătând intrarea, pe o ploaie rece şi parcă la fel de încăpăţânată ca şi ei. Nerăbdarea se transformă treptat în nemulţumire când ora începerii se tot devansează şi, deşi night-liner-ul din faţa clubului confirmă faptul că nemţii au ajuns, dinăuntru nu se aude nimic îmbucurător. Organizatorii încearcă să explice de câteva ori că nu este vina lor, ci a trupei care a lungit proba de sunet mult peste estimări. Îi cred, căci nu-i uşor să faci un sunet cristal pentru o trupă cu atâţia membri, iar ultimii ani, care m-au mai scos şi pe mine pe la concertele din afară, mi-au arătat că întârzierile pot fi mult mai mari la case respectabile. Dar spune-le asta celor care fac încă o dată ca un concert Haggard să fie sold-out…

Într-un final, uşile se deschid şi intrăm la căldură. Însă mai devreme de orele 21 (faţă de 19:30) nu-s speranţe ca trupa de deschidere, Crow7, să-şi înceapă prestaţia. Muzica nemţilor este catalogată drept power/progressive metal şi e drept că uneori îmi amintesc de Tarot, însă structura cel mai des simplă şi cantabilă a pieselor, coroborată cu aspectul destul de glam, mă duc cu gândul la scena pop-rock a anilor ’90 (nu ştiu dacă desenele de pe faţă fac trimitere la personajul lui Brandon Lee – posibil, ţinând cont de numele trupei – dar şi acestea contribuie din plin la impresia pe care mi-o creează). Una peste alta, compoziţiile nu sună rău (remarc Name the Liar şi Watch Out the Claws), băieţii sunt simpatici, iar trupa, de încălzire, îşi face treaba cu aplomb şi profesionalism, ceea ce se vede în efectul asupra publicului, care nu discută blazat la o bere. Ce-i drept, asta nu ar fi deloc uşor, căci drumul până la bar şi înapoi a devenit deja o aventură… Ca minusuri, aş menţiona clapele de pe laptop şi, poate, lipsa vocii feminine care să completeze formaţia (spun „poate”, căci nu am ascultat CD-ul ca să zic: da, dom’le, asta clar le lipseşte!).

Vânzoleală mare, înghesuială cât cuprinde de la scenă până la ieşire, mişcări masive, probe şi aranjamente. Nu-i chiar uşor să pui pe scena nu prea mare treisprezece oameni, unul dintre ei având în recuzită o ditamai bateria. Până la urmă, cu mic cu mare, Haggard apare în faţa publicului extaziat şi, după un scurt reglaj al instrumentelor, îi aminteşte prin In des Königs Hallen că muzica clasică cântăreşte greu în personalitatea trupei. Trei viori, o violă, un violoncel, un flaut, un oboi (acestea două în mâinile unor clujence), clapele şi vocea sopranei Susanne (într-o splendidă formă, dublată de un zâmbet graţios) dau orchestraţia aparte a dimensiunii simfonice, peste care se suprapune latura metal, uneori progresiv, alteori chiar death, condusă de liderul Asis Nasseri, cu voce guturală şi chitară electrică sau acustică, căruia i se adaugă basul, chitara principală şi bateria „grea”.

Începând cu Herr Manneling, în caz că era vreunul, a dispărut orice dubiu: între artiştii de pe scenă şi publicul compact nu există nicio barieră, acesta din urmă fiind un cor redutabil până la final. Nu degeaba afirmă Asis că în România se simte de fiecare dată ca acasă, iar „regulile” setlist-ului pot fi ocolite când fanii cer cu insistenţă Awaking the Centuries. Trăirile sunt încinse şi atmosfera din club demenţială, aşa cum demult n-am mai văzut la un concert de dimensiunile acestea, mai ales când preferinţele spectatorilor sunt din cele mai diverse, de la gothic la alternative şi de la progressive la death metal. Numitorul comun este însă Haggard, cu diversitatea stilurilor minuţios îmbinată în toturi unitare precum Per aspera ad astra, The Sleeping Child, Eppur si muove şi, rămânând la aştri, The Observer.

Se pare că la flaut conaţionala noastră, Cătălina, este membru permanent, iar pe The Day as Heaven Wept are două frumoase momente de solo. Din zona cealaltă, metal cât cuprinde, chitaristul Claudio Quarta nu stă locului o clipă, iar cei care se află în apropierea lui sunt dinamizaţi de energia acestuia. Astfel, sonorităţile clasice se armonizează perfect cu duritatea metalului, iar noi toţi rezonăm la ambele. Ne adâncim în Evul Mediu, în poveştile împletite cu adevăruri istorice, ne amestecăm cu vrăjitoare arse pe rug, erezii şi revoluţii astronomice sau legende precum Tales of Ithiria. Când Asis cere ca fiecare să aprindă o sursă de lumină, sala se umple de flăcări de brichete şi ecrane de telefon pentru a întâmpina In a Fullmoon Procession, ca apoi corul publicului să răsune puternic la refrenul-imn The Final Victory, precedat fără pauză de Heavenly Damnation. Totul este personal, intim, o puternică legătură, făcută însă atât de natural.

Mai mult ca mici tentaţii, auzim începuturile a două piese arhicunoscute, South of Heaven (Slayer) şi One (Metallica, ai cărei fani se recunosc nemţii), în timp ce un cover îl putem asculta în întregime – piesă pentru care, după cum spune Asis, au repetat din greu: You Suffer (Napalm Death – pentru cine nu ştie, are două secunde – intro şi voce). Upon Fallen Autumn Leaves şi In a Pale Moon’s Shadow pune capăt celor două ore de muzică – un alt concert excelent, cu casa închisă, cu care Haggard şi-a încântat devotaţii fani români. Nu ştim când va fi următorul, dar nu mă îndoiesc de modul în care va fi primită trupa müncheneză, cu tot arsenalul său de clasicism, rock, legende întunecate şi straie medievale. Căci dacă la început puteam spune că mă surprinde câtă lume vine să-i vadă pe cei de la Haggard a nu ştiu câta oară, acum îmi este clar şi de ce: trupa este fantastică live şi de fiecare dată are capacitatea de a te transpune într-o altă lume, în care muzica şi povestea se îmbină măiestru. În mod cert, nu doar Anathema are de fiecare dată o primire din inimă, ci şi cei de la Haggard pot repeta ceea ce a afirmat astă seară frontman-ul lor: aici sunt ca acasă. Şi dacă mai era nevoie de vreo dovadă, poate şi pentru a se revanşa pentru lunga aşteptare de la început, membrii trupei rămân printre fani, împart autografe, leagă conversaţii şi arată că nu suferă nici de aere de vedetă, nici de graba aferentă unui turneu.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s