Blind Guardian, Bolthard & White Walls (Arenele Romane, Bucureşti)

Sub titulatura 1 Mai Rock, Promusicprod îi anunţă pe cei de la Blind Guardian, aflaţi în turneu de promovare a ultimului album în estul Europei. Sperând că evenimentul n-are nimic de-a face, în afară de titlul de pe afiş, cu acel 1 mai muncitoresc, socialist şi „grătăresc”, mă îndrept spre Arenele Romane, unde trebuie să înceapă un concert aşteptat de mulţi amatori de metal speed/power. Acolo aflu că nemţii au sesizat niscaiva probleme de sunet în propria instalaţie, aşa că ora începerii se decalează, lucru ce va afecta cele două trupe româneşti din deschidere.

Principala „victimă” a întârzierii este formaţia constănţeană White Walls, care nu are timp decât pentru două piese. Însă cui are urechi să audă şi minte să priceapă îi sunt suficiente cele două compoziţii pentru a-şi da seama că se află în faţa unei trupe cu excelente perspective. Adepţii unui progresiv cu voce agresivă, cum nu găsim alţii la noi, cei patru talentaţi tineri (căci sunt şi foarte talentaţi şi foarte tineri) reuşesc să surprindă audienţa încă puţină la număr şi destul de blazată. Nu puţine beri rămân încremenite în proiect când Friends for a While umple incinta cu rafinamente lucrate în detaliu, dublate de o forţă copleşitoare. Deşi activează de numai doi ani, maturitatea muzicală a celor patru este de invidiat, ca şi abilităţile instrumentale sau versatilitatea vocală. De remarcat sunetul foarte bun de care beneficiază, vital în cazul unui astfel de gen.

Pe Bolthard i-am văzut în repetate rânduri şi de fiecare dată mi s-au părut mai buni, chiar dacă nu-mi place în mod deosebit amestecul de death şi thrash într-o muzică brutală, directă, fără menajamente. Însă coeziunea pe care o pot observa şi acum, dovada unei trupe bine închegate, îmi indică nivelul la care au ajuns bucureştenii. În plus, adepţii genului sunt mulţumiţi de muzica prestată, sinceră şi entuziastă, iar unele riff-uri, bine lucrate, lianţi între părţile dure, îmi plac mult şi mie. Un album care să spargă cu adevărat gheaţa pare să fie principalul lucru care le lipseşte.

Din nu ştiu ce motiv, pare-se că între trupele aflate în turneu de promovare a unui nou disc (cel puţin în cazul celor care ne vizitează pe noi) s-a lansat o nouă modă: aceea de a nu-l avea la merchandise; eventual, nici măcar alte albume mai vechi. Aşa că va trebui să fac rost de At the Edge of Time din altă parte, căci se află cu siguranţă pe lista cumpărăturilor de anul acesta.

Pentru cineva care a urmărit desfăşurarea concertelor de la Bratislava, Zagreb, Belgrad şi Sofia, nu-i o surpriză intro-ul care precede intrarea în scenă a „gardienilor orbi”, ca parte a piesei de deschidere, Sacred Worlds. Steagurile, artificiile, primirea excelentă pe care o face publicul numeros, familiarizat deja cu versurile unei piese totuşi noi, au un impact vizibil pe feţele nemţilor, în special asupra vocalului Hansi Kürsch. Acesta nu este doar vocea trupei, ci şi „ambasadorul” ei cu spectatorii, care vorbeşte permanent între piese, eventual prefaţându-le cu mici descrieri sau fragmente din poveştile fantastice de care sunt legate. Aşa că la capitolul comunicare, Blind Guardian stă excelent, mai ales că niciunul dintre muzicieni nu vine cu aere şi figuri. În ceea ce priveşte muzica, dacă îţi plac subgenurile speed şi power metal, compoziţiile epice, uşor bombastice şi foarte melodioase, refrenele uşor de reţinut şi cantabile şi subiectele inspirate de cărţile lui Tolkien sau mitologia nordică, atunci eşti în elementul tău. Altfel… nu prea înţeleg de ce ai venit. Blind Guardian e într-o formă excelentă, poate şi pentru că turneul de-abia a început (deşi concertele au fost, până acum, zilnice); nu cred că ar putea da mai mult decât în seara acesta, cu energia debordantă din Wellcome to Dying sau impostaţia operatică din Born in a Mourning Hall.

Complet implicat, publicului este al doilea rând de backing vocals, căci pe lângă faptul că Nightfall şi Time Stands Still (At the Iron Hill) sunt acompaniate de la un cap la altul de spectatori, pasaje întregi sunt cântate numai de ei, creându-se astfel cea mai caldă şi mai electrizantă atmosfera pe care şi-ar dori-o o trupă. Nu poate lipsi Lord of the Rings, ţinând cont de faptul că multe dintre compoziţiile nemţilor se inspiră din celebra trilogie. Nu se poate spune despre André Olbrich, principalul chitarist, că ar fi vreun virtuoz al acestui instrument, dar reuşeşte prin solo-uri şi mici improvizaţii să facă diferenţa între album şi concert; ritmul ţinut de Marcus Siepen (chitară), Frederik Ehmke (tobe) şi Oliver Holzwarth (bas) reprezintă baza solidă pe care înfloresc detaliile, iar Michael Schüren (clape) are grijă de elementele simfonice şi de omogenitatea muzicii acolo unde sunt lăsate spaţii de respiro.

A Voice in the Dark îmi aminteşte de albumul pe care trebuie neapărat să-l cumpăr (cred că în ultimele săptămâni au fost zile în care l-am ascultat de câteva ori la rând), iar Lost in the Twillight Hall ne arată o frântură a lumii dintre vieţi, dar, la refren, şi limitele vocii lui Hansi Kürsch, mai greu de sesizat pe album. Dintre piesele mele preferate, am plăcerea să ascult This Will Never End, cu backing excelent, structuri complicate şi ruperi de ritm, ca apoi să vină ceva mult mai direct, după cum constată chiar solistul: Valhalla – pe cât de simplă, pe atât de gustată de public, ce acoperă printr-un cor imens refrenul.

Imaginations from the Other Side încheie prima parte a concertului, dar, aşa cum era de aşteptat în urma aclamaţiilor insistente, Wheel of Time se rostogoleşte pe scenă, împiedicându-se o vreme din cauza lipsei basistului. Cântată de toţi aproape ca un imn, una dintre piesele Blind Guardian cele mai influenţate de folclor, The Bard’s Song – The Forrest îndulceşte metalul, pentru ca apoi trupa să-l readucă în prim plan, prin partea a doua, The Bard’s Song – The Hobbit. Sfârşitul concertului este de asemenea însoţit de corul masiv al publicului, căci nu-i greu să amplifici Mirror Mirror, mai ales când îţi aminteşte atât de bine de piesele Helloween. Acum, la final, nu vreau să-i dau cuiva care n-a fost o impresie greşită: Blind Guardian cântă în concert, ca şi pe discuri, o muzică extrem de melodioasă, încărcată, epică, uneori cu elemente simfonice, alteori cu coruri sau alte mici artificii care încearcă să dea impresia de grandios; dar aceeaşi muzică este cât se poate de heavy, metalul regăsindu-se excelent în piese, headbanging şi ţopăială. Energia, dinamismul, forţa artistică îşi creează fără dificultate un flux continuu între muzicieni şi public, flux ce se întoarce amplificat. E drept, cei cărora le plac trupele brutale, concertele care parcă vor să distrugă totul pentru a-l reconstrui de la zero, tobele nimicitoare sau vocile aproape neomeneşti (şi toate enumerate aici au sens pozitiv) ar fi dezamăgiţi. Blind Guardian nu este un tăvălug agresiv, ci mai degrabă o poveste tumultoasă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s