Munţii Metaliferi

Ca în fiecare an, weekendul prelungit de Paşte este o ocazie numai bună pentru o tură mai lungă, cu cortul, mai ales când sărbătorile sunt la sfârşitul lui aprilie şi nu la început, venind deci odată cu vremea bună, însorită şi călduţă. Aşa cum cere „tradiţia”, Vlăduţ este cel care alege destinaţia: Munţii Metaliferi. Ne adăugăm eu, Vladimir, Pancu, Ştefan, Iulian F., Lollek, Bacea, Maria, Octavian, Wizard, Iulian M., Delia, Şerban şi Elias – grupaţi care cum a putut în opt corturi. Plecăm vineri seara din Bucureşti şi încercăm să dormim cât de cât pe banchetele înghesuite şi incomode ale acceleratului din care coborâm la Teiuş. Legătura spre Alba Iulia o avem repede, dar abia mijeşte ora 5 când coborâm şi citim că primul tren spre Zlatna, destinaţia noastră, este la 7:20. Aşa că ne facem ca acasă în holul gării (aurolaci la superlativ): ne desfăşurăm izoprenele, punem pe noi haine mai groase, câte un rucsac sub cap pe post de pernă, căşti în urechi şi mai tragem un pui de somn până când trenul nostru e tras în gară. Cine poate mai doarme şi în ultima oră de mers pe şine, iar la 9, după ultimele echipări în centrul Zlatnei, o luăm din loc pe valea Râului Vâltori.

Vremea se anunţă frumoasă, chiar şi pâcla ce îmbracă oraşul amorţit fiind pe alocuri risipită de razele soarelui primăvăratic, tot mai îndrăzneţ pe măsură ce înaintăm în lungul satului Vâltori, printre dealuri cu livezi înflorite şi gospodării ţărăneşti trezite la viaţă. La primul pod lat şi betonat, cam după doi kilometri din centrul Zlatnei, traversăm apa şi urcăm pieptiş Dealul Ruseştilor, ocazie cu care ni se confirmă că nu vom urma niciun eventual punct albastru, care ar fi trebuit să ne îndrume în prima zi. E bine totuşi că ştim încotro ne îndreptăm, unde vrem să ajungem, cam care sunt culmile ce trebuie să le ţinem şi noroc că Vlăduţ are cu el hărţi topografice. Teoretic, mergem pe poteca vechiului marcaj, dar nici urmă de acesta ca să ni se confirme. Cel mai important este că avem vizibilitate în toate direcţiile, aşa că orientarea, cât nu intrăm în vreo pădure, n-ar trebui să fie o problemă; cu apa însă nu ştim cum vom sta…

Drumul nămolos de căruţă, parcă special ales pentru cele patru perechi noi de bocanci din tură (nu mai spun ale cui, dar ca idee ale cui vocifera mai tare la adâncirea în noroiul proaspăt şi maroniu), hotar între livezile ţăranilor, se pierde mai întâi lângă o căsuţă cu fântână lângă poartă şi se lipeşte până la urmă pe curba de nivel, de unde se vede perfect întreaga vale înverzită şi brodată cu albul delicat al florilor de corcoduş. Doar furnalul înalt din Zlatna agaţă parcă peisajul şi-i zdreleşte armonia. Din drum trebuie să urcăm în coama dealului, aşa că nu mai tărăgănăm, ci o luăm drept în sus, trecând peste (sau prin) gardurile oamenilor, fiecare cum se pricepe mai bine şi cum îi slujeşte statura. În jos, dreapta, vedem firul unei viroage, iar deasupra noastră linia molcomă – cumpănă de ape între Vâltori şi Ampoi, ale căror văi largi le vedem de sus pe de-a-ntregul. Aici, după două ore de mers, facem primul popas lung pentru astâmpărarea foamei, ocazie cu care observ că în rucsacul meu este dezastru: caserola cu miere s-a vărsat şi a umplut tot ce a putut în jurul ei! Bine că supratenda şi beţele cortului lui Iulian F., cu care împart adăpostul nocturn, au fost puse pe afară şi au scăpat… Pentru a reduce din pagubă, eu aleg (forţat) drept gustare câtă miere cu seminţe pot suporta, plus tratament corporal: miere pe mâini, miere pe faţă, miere prin păr – nici nu mai ştiu unde nu am miere pe mine… Lasă, e bună împotriva arsurilor solare de care se pare că vom avea parte.

Continuăm drumul pe creasta dealului într-un urcuş foarte lin, trecem de o şa marcată de o cruce, de unde încep în jos, spre stânga, Izvorul Ampoiului şi Pârâul Gruiului (cătune mici şi risipite, după obiceiul locului) şi mai facem popas la buza crângului tânăr, în apropierea Vârfului Păsărele (889 m). Peisajul, aproape deloc montan, este moale şi ondulat, ca o catifea verde presărată cu căpiţe, refugii cu acoperiş de paie, păduri ce abia înmuguresc şi şiraguri de case micuţe. Dacă te uiţi cu atenţie, vezi detaliile din pistilul florilor de primăvară şi dintre antenele greierilor graşi, care abia se târăsc în ascunzişuri când îi deranjăm cu paşii apăsaţi. Depărtările sunt cele care îşi arată „colţii”, cu pereţi verticali şi sălbatici din piatră.

Linia culmii traversează pe rând Dealul Muncelu (cu Vârful Mateuş – 948 m) şi Dealul Bliceri (cu Vârful Faţa Tisei – 1152 m), unde trecem în urcare printr-o pădurice şi ajungem la un izvor captat, ivit la ţanc pentru a ne reface rezervele de apă. Jgheabul mare, din fier, este plin cu salbe de ouă de amfibieni (poate tritoni?), nu ştim de ce fel, dar sunt mari, ca nişte boabe de strugure cu coaja transparentă şi cu o larvă mişcătoare în loc de sâmbure. Eu sunt de-a dreptul fascinată de viaţa care colcăie, la propriu, în apa stătută din copaie, de şiragurile de ouă încă neeclozate şi de micile vieţuitoare care sunt de-acum pe cont propriu. Trecem de Dealul Gruiului şi Dâmbul Rândurilor (1205 m), având tot timpul în faţă, excelent reper, Vârful Vâlcoi (1348 m), cel mai înalt din zonă şi sub care facem un nou popas lung, căci ni se schimbă direcţia de mers. Dacă până acum am ţinut coama, aici ocolim, pe curbă de nivel, o parte din vârf, şi nimerim, surpriză mare, într-un traseu marcat – bandă albastră, probabil un fel de marcaj de creastă, deşi culoarea sa nu ar spune asta. Poteca este clară, chiar dacă se afundă în umbra deasă şi înmiresmată a brazilor şi a molizilor şi ne duce pe Dealul Buciumanilor până la Cabana Narciselor (1162 m); se coboară în vestita Poiană a Narciselor, pe care însă nu o găsim înveşmântată în straiele sale de gală, căci mai este o lună până când bulbii plini de sevă să dea viaţă frumoaselor flori. Abia atunci poiana va exploda de culoare şi parfum – ce păcat că nu o vom vedea împodobită astfel!

Drumul, acum forestier în toată regula (după cum plânge şi pădurea exploatată pe care o lăsăm în urmă), plin de buşteni şi noroaie „magistrale”, continuă să coboare, trece pe lângă o troiţă discret ascunsă şi ajunge la bifurcaţia unde se desprinde artera de acces în satul Bucium-Poieni. Noi mergem totuşi înainte, în ideea de a găsi loc bun de cort, cu pajişte plană şi sursă de apă, pe undeva pe aici, fără a fi nevoie să coborâm în sat, ca mâine să urcăm din nou. Nu trece mult timp şi, lângă liziera Pădurii Negrileasa Mogoşului, zărim o gospodărie izolată, casă, grajd şi anexe, unde ne întâmpină un ţăran ospitalier. Ne arată unde ne putem pune corturile şi ne asigură că avem de unde lua apă de dimineaţă: izvorul este captat la dumnealui în ogradă. Până ne alegem locul perfect pentru înnoptat, ce-i drept, cam despărţiţi unii de alţii, se fac ceasurile 18.

Corturile se înalţă rapid, noi fiind cu siguranţă mânaţi de foamea care ne roade măruntaiele. După cină, dau repede o fugă pe coama Dealului Curmătura, cea care ne apără de vânt şi priviri indiscrete, şi arunc o privire peste valea lungă ce adăposteşte cătunele comunei Bucium. Chiar peste firul Văii Albe se ridică, solidă şi împădurită, Detunata Flocoasă (1258 m), iar ceva mai departe, ca bustul generos al unei dame întinse la plajă, cele două cocoaşe ale Masivului Geamăna (1367 m). Între timp, Bacea a făcut rost de lapte proaspăt muls, iar Elias s-a pus pe adunat lemne pentru foc, aşa că atunci când mă întorc găsesc un mic „cort” de indian, din uluci putrede şi bâte groase, legate cu sârmă pentru susţinere şi cu iarbă uscată înfiptă la rădăcină. Lucru clar, Elias stăpâneşte ştiinţa pirotehnică – sau piromană? (Păzea, Romă, Nero cu jind te priveşte!)

După ce se întunecă, se arată şi primele scântei ale unui foc de proporţii, care ne încălzeşte de minune în noaptea răcoroasă. Dând glas unei obsesii mai vechi de-a sa, inspirate de altfel, Wizard porneşte muzica pe telefonul mobil – ce altceva ai putea asculta în Munţii Metaliferi decât nişte METALE!? Nu toată lumea rămâne însă lângă flăcările jucăuşe, căci sunt câţiva care vor să coboare în sat la slujba de Înviere, însoţindu-o pe gazda noastră. Din câte voi afla de la ei, ajung mult prea devreme, biserica este închisă, doar la birt e ceva agitaţie. Morţi de oboseală, dorm pe treptele cârciumii de le intră frigul bine în oase, iar mai târziu, în biserică, se încălzesc numai în suflet, căci altfel nu prea e rost. Se întorc pe la 3 noaptea, rebegiţi de frig dar cu chef de vorbă; de fapt, nici nu-i greu să-i remarci dacă din grupul plimbăreţ fac parte Bacea, Lollek şi Vlăduţ…

Dimineaţa, cât nu e nimeni treaz, graurii şi ciocârliile ţin un concert de toată frumuseţea, mai că nu-ţi vine să ieşi din cort de teamă să nu-i pui capăt. Totuşi, pe la ora 8, începem să ne ivim în soarele vioi (după cele 4 grade măsurate de ceasul lui Iulian F. în cort, deşi, sincer, nu mi s-a părut rece decât la nas), mânaţi de o mare foame, dar şi de dorinţa de a începe ziua devreme. Aceasta însă nu prea ne iese, căci cu masa festivă pe care ne-o propune Maria, urmată de căutarea a câte unui loc retras, strângerea corturilor într-o oarecare lene şi întocmirea bagajelor, ne urnim abia pe la orele 11! Pornim la drum însoţiţi de povestea Mihaelei care ne spune cum, din grabă, a călcat pe un şoricel care a făcut „chiţ-chiţ”; din fericire, smocul des de iarbă l-a protejat, iar Bacea a putut să-l ia în palmă şi să tragă concluzia că totul e în regulă. Maria însă o întreabă ce altceva putea să mai spună bietul şoarec după ce i-a dat la ficaţi, iar Iulian F. pune reacţia întârziată a rozătorului pe seama faptului că-i ardelean…

Drumul, de maşină (chiar dacă neasfaltat), merge spre satul Mogoş, dar chiar înainte de intrarea în localitate se desprinde în jos, la stânga, o ramură umbrită de pini. Pe acolo trebuie să mergem şi noi şi coborâm repejor spre Valea Albă, pe lângă pâlcuri de copaci rari şi pajişti triste, acoperite de cenuşa unui recent incendiu. În locul unde drumul face un unghi de aproape nouăzeci de grade spre stânga, se vede şi un pod cimentat. Aici noi mergem pe forestierul ce o ia la dreapta, dar nu mult, câteva zeci de metri, căci apare tăietura făcută pentru un TAF. După îndelunga sfătuire cu harta în faţă şi după cursa făcută de Iulian M. pentru recunoaşterea locurilor, hotărâm că nu avem alternativă decât să o luăm în sus, pe despicătura abruptă lăsată de exploatarea forestieră în versantul Detunatelor, ca o rană zdrelită, împuroiată de noroi şi mustind în sângele stătut. Urcuşul este greu aici – de altfel singurul pasaj al traseului nostru care ne solicită bine muşchii şi plămânii.

Când arborii se răresc şi lasă privirii câteva luminişuri însorite, ne oprim gâfâind, ne ştergem sudoarea şi mestecăm pofticioşi câteva tablete de ciocolată. De acum urcuşul continuă, dar mult mai domol, până când ieşim de tot din pădure, lângă o aşezare nelocuită („sălaş”, cum scrie pe hartă), în pajiştea inundată de soare de pe o faţă a Detunatei Flocoase. Din şaua ce leagă cele două curiozităţi ale naturii de sorginte vulcanică, se vede foarte bine o parte a Detunatei Golaşe (sau Goale, sau Chele), cu pereţii concavi, din fâşii suprapuse de stâncă, cu grohotişul prăbuşit şi cu pădure ce-i acoperă poalele. Imaginea frumoasă ne face să lăsăm lenea la o parte, măcar pentru câtva timp, ca să ajungem mai repede la coloanele de bazalt. Urmăm deci un drum de tractor pe muchia dintre Detunate până când ajungem în poiana străbătută de traseul marcat cu punct roşu (pe galben!), ce urcă din Bucium-Saşa pe Dâmbul Cioculeştilor.

Lăsăm rucsacurile în poiană, la umbră, şi o luăm repejor pe cărarea bine săpată în pământ şi stâncă, pe bolovani spălaţi de ploi şi printre rădăcini groase cât un braţ, curbate şi ieşite în afară. Ajungem repede pe Vârful Detunata Cheală (1158 m) şi ne cocoţăm pe coloanele oblice de bazalt, de unde putem scruta în voie depărtările. Chiar dacă privirile ne sunt furate pe rând de Munţii Trascău, Muntele Mare şi Munţii Bihor (încă înzăpeziţi), cu adevărat fascinantă este structura stâncoasă pe care ne-am găsit popas. Formate printr-o enormă presiune în conurile vulcanice, coloanele de bazalt cu secţiune pătrată şi haxagonală s-au suprapus, s-au lipit şi s-au înălţat, parcă bătute de vânt într-o singură direcţie. Tăieturile de la capete, de unde s-au desprins bucăţi după bucăţi şi s-au prăvălit în grohotişul de la bază, par nişte trepte spre cer, încolăcite de mărăcini şi spălate de chemarea abisului.

La coborâre, nu ne oprim la bagaje, ci continuăm pe cărarea marcată până la baza stâncilor, acolo unde pădurea lasă loc aglomerării de bazalt decăzut. Fragmente de coloane, unele lungi cât un stat de om, s-au prăbuşit măcinate fiind de ploi, vânt şi timp. În cădere, bubuitura care şi-a găsit loc în ecoul codrului a sunat de fiecare dată ca o detunătură – iată deci şi numele acestor locuri magnifice: Detunatele. De aici, de pe bolovanii din grohotiş, imaginea în sus este cel puţin la fel de fascinantă ca cea din vârf în jos. Coloanele pe care mai devreme am urcat ca pe nişte scări arată de aici precum tuburile unei imense orgi din stâncă – grandioasă, care pare că te striveşte dar care este, în acelaşi timp, atât de firavă. Dovadă sunt notele frânte, desprinse din portativul muntelui pe care păşim. Câteva coloane, în extremitatea dreaptă a crestei, s-au desprins de vecinele lor şi, în loc să urmeze linia oblică a celorlalte, se ridică solitare şi cutezătoare, drept în sus. Dar vai, lipsite de suport şi apărare, ele vor fi primele care vor adăuga o nouă detunătură numelui masivului.

După masa de prânz, pe la ora 15:30, ne continuăm drumul pe culmea Dealului Păltiniş. Se vede treaba că am stat cam mult astăzi, aşa că ar fi bine să ne grăbim dacă vrem să punem corturile pe lumină. Mergem oarecum în linie dreaptă până când drumul se termină în „T” într-o poiană cu vedere largă. Din păcate, peisajul care ni se dezvăluie este dezolant: cariera de cupru de la Roşia Poieni, singura aflată încă în exploatare din această zonă atât de bogată în minereuri feroase, unele preţioase. Aici urmăm poteca din dreapta, pe Dealul Goleanu, cu cărările lui mocirloase, apoi pe Dealul Hărăguşului. Chiar din culmea acestuia ni se desprinde traseul spre stânga, în jos, pe un picior înverzit ce ne duce pe culmea descendentă a Dealului Ţicului, de unde vedem şi mai bine cariera de sulf dar, şi mai crunt, ce a mai rămas din satul dispărut sub halda de steril, Geamăna, şi împrejurimile altădată atât de frumoase, transformate însă de nici treizeci de ani în dezastru ecologic.

Închipuiţi-vă pantele aproape simetrice ale dealurilor care converg domol într-o vale principală, largă, ce strânge pe rând alte văi secundare, ivite de te miri unde; în centru casele ţărăneşti, tradiţionale, ale unor oameni gospodari, biserici vechi şi mici lacuri de acumulare, toate închise în serpentinele unui drum pietruit, iar deasupra cestuia livezi înflorite, vite cornute la păscut şi oi ce-şi încep transhumanţa. Deasupra, dealurile mai înalte capătă aspect montan, cu stânci ieşite din ascunzătoarea pădurii, abrupturi şi povârnişuri, poteci înguste şi şerpuitoare. Mai sus, drept în faţă şi învăluit în penumbră, versantul drept, lung şi uniform ca un zid împădurit, Muntele Mare – vajnic străjer al Văii Arieşului şi al comunităţilor pline de tradiţii care şi-au găsit sălaş în lungul ei.

Acum suprapuneţi peste această descriere de colţ de eden un colaj format din enorma carieră de cupru ce contrastează puternic prin culoarea nisipiu-arămie şi forma în linii frânte cu verdele primăvăratic şi curbura dulce a dealurilor. Adăugaţi case abandonate, lăsate uitării, de-a lungul aceluiaşi drum pietruit care acum nu mai înconjoară comunităţile din vale, ci un ciment moale care a acoperit satele, lăsând ca mărturie doar partea de sus a vechii biserici. Deasupra aşezării dispărute puneţi suprafaţa unui „lac” enorm de steril, care se schimbă din pastă groasă, cărămizie şi cenuşie, într-un lichid când auriu, când verde crud care numai apă nu poate fi numit. Din tot şi toate, parcă numai Muntele Mare rămâne undeva departe, trist şi nemişcat, cât l-or mai ţine şi pe el puterile.

Coborârea ne poartă pe deasupra câtorva gospodării încă locuite şi, după cea mai abruptă porţiune a coamei, pe un drum de căruţă ce ţine curba de nivel spre dreapta. Când acesta începe să urce, printre pădure şi adăposturi temporare, vedem o poiană largă în pantă, pe unde încercăm să găsim o potecă spre sat. Destul de repede ajungem la albia Şesei – stranie şi aproape nepământeană imagine în care cremenea albă, lucioasă, se acoperă de cupru coclit în verde şi de minereu proaspăt adus de apă, cărămiziu intens. Ieşim la drumul principal din ce-a mai rămas din Geamăna, care ne pune în drum o gospodărie mare, singura pe care o vedem de altfel animată de viaţă, unde oprim să luăm apă. Stăpânul casei ne asigură că apa din fântâna sa e pură, fapt dovedit de un laborator bucureştean. Se miră când află de unde venim şi ne întreabă de ce nu tragem la localnici peste noapte în loc să dormim la cort, „curmăturenii” fiind oameni de treabă, care ne-ar găzdui cu dragă inimă.

Drumul continuă pe lângă valea prin care curgea cândva Pârâul Cărbunarilor şi nu după mult timp găsim o zonă lipsită de copaci, pe unde putem coborî chiar până în faţa bisericii rămase deasupra molozului. Construită la jumătatea secolului al XVI-lea, micuţei biserici albe i-au trebuit numai câţiva ani să vadă cum comunitatea avută în grijă este treptat sufocată de sterilul deversat din mină; localnicii au primit despăgubiri şi au fost strămutaţi, dar locul acesta minunat pare irecuperabil. Peisajul este aproape selenar, extrem de deprimant şi, sincer, cu toată lipsa de superstiţii, n-aş vrea să dorm aici noaptea. Din nămolul pe jumătate întărit mai vezi ieşind câte o cruce, câte un vârf de stâlp de tensiune, câte un trunchi de mesteacăn care, nu se ştie prin ce minune, se mai ţine drept. Iar în mijloc, aidoma unei imputări permanente, turla strâmbă a bisericuţei  ce aminteşte de cel mai mândru sat din zonă dispărut acum treizeci de ani. Iar expansiunea noroiului toxic continuă, încet-încet, înghiţind în fiecare an noi bucăţi de sol fertil.

Ne continuăm drumul prin satul Curmătura (sau ce-a mai rămas din el), grăbiţi de ora înaintată, dar nu avem cum să nu observăm culoarea schimbătoare a văii din dreapta noastră, a cărei apă trece din gri în maroniu, galben şi, mai târziu, verde – sumbru şi fascinant curcubeu chimic. Vedem două raţe înotând pe apă şi, deşi ar atesta că mai există viaţă în aceste locuri, ne întrebăm cu câte picioare, mai exact, înoată ele sau dacă, nu cumva, acolo intri în apă om şi ieşi sirenă… Pe malul celălalt se zăresc încă şinele şi tunelurile mocăniţei, pe care se transporta minereul în vagonete, spre Lupşa şi, mai departe, prin Valea Arieşului. Un viaduct de susţinere a unei conducte, parte a aceleiaşi reţele de transport, taie la un moment dat drumul pe deasupra, valea e gâtuită şi se desface din nou, cu casele pe partea dreaptă. Aici ne oprim, în timp ce Vlăduţ caută loc de cort.

Plictisit poate de aşteptarea lungă, cu viermişori în pantaloni ca de obicei, Şerban o ia din loc, cu noua vale în stânga, urmat de alţi câţiva, după cum suntem împărţiţi pe corturi. În timp ce soare roşu se ascunde după dealuri, iar noi ajungem la primele case din Cărbunari, ne dăm seama că cei mai mulţi au rămas undeva în spate şi tragem concluzia că au găsit loc de cort. Serban, Delia, Lollek şi Bacea sunt deja mult în faţă, iar Iulian tocmai a găsit şi el loc de cort, undeva în coama unei livezi. Eu însă insist să ne întoarcem şi să stăm cu cei rămaşi în urmă, căci aşa mi se pare normal, nu împărţiţi în trei grupuri. Nu că ar fi prima dată, dar… Elias e şi el de aceeaşi părere, aşa că facem cale întoarsă, vreo doi kilometri, prin lumina tot mai palidă a serii, în timp ce strig spre vale, cât de sopran pot, „Vlăduuuuuuţ!” – într-un târziu mi se şi răspunde, apar frontale multe şi abia atunci ne dumirim unde sunt: pe partea cealaltă a văii, aşa că trebuie să ajungem din nou la viaduct.

De aici mergem pe o potecă ce ne scoate repede pe tăpşanul găsit de prietenii noştri. E trecut de ora 21 când începem să punem şi noi cortul, timp în care apar şi doi tineri într-o maşină de teren, veniţi în recunoaştere după ce au văzut luminiţe pe pământurile lor. Oamenii sunt abţiguiţi bine şi promit ca revin cu nişte ţuică să chefuiască alături de noi. N-are sens să le spunem că noi n-avem nicio treabă cu chefuitul, dar încercăm să mâncăm repede şi să dăm stingerea până se întorc. La un moment dat, când tocmai scot băieţii sticlele de ţuică de prin rucsacuri (dintre care a lui Wizard îşi ia miştouri cât cuprinde, aşa că decide să o bea singur), se vede o maşină înaintând pe drum. Repede! Doseşte sticle, stinge frontale! Din fericire, nu sunt ei, aşa că sticlele trec din nou din mână în mână. Dar ora este deja târzie şi dimineaţă ne trezim cât de devreme putem, aşa că mă retrag la cort. Noaptea asta nu dorm la fel de bine căci, pe lângă faptul că de două ori scot câte ceva de pe mine din cauza căldurii, Iulian F. începe să strige şi să vorbească în somn. Asta n-ar fi nimic dacă, după ce mă trezeşte încercând să spună cine ştie ce, îmi dau seama că este ceva care adulmecă pe la corturi. Un câine sau poate un mistreţ, că tot am fost avertizaţi că ar fi aşa ceva… Adorm greu şi cam cu grijă. Poate totuşi nu era decât „şurleţoaia”, animalul mitic despre care Iulian F. spune că este atras numai de corturile Northland.

La 6 dăm trezirea, chiar dacă soarele întârzie să apară. Din proprie experienţă, sub două ore nu reuşim să facem când e vorba de strâns corturi şi mâncat. Alţii se mai lăfăiesc, dar până la urmă ne mobilizăm cu toţii, luăm micul dejun, facem bagajul şi pe la 8 pornim. Nu revenim la drum ci, sfătuiţi de un sătean care ne-a vizitat în timpul mesei, continuăm pe dealul pe care ne aflăm, fiind ceva mai puţin de mers şi, cu siguranţă, mai frumoasă priveliştea spre Lupşa. E plin de drumuri de car ce urmează văioagele săpate de torentele de ploaie, aşa că după puţin timp, din abrupt în abrupt, ieşim în drumul sătesc ce străbate Hărădăul. Aici aflăm de unde putem cumpăra ţuică şi, cu butelcile pline, pornim voiniceşte spre Lupşa, completaţi de grupul care a dormit aproape în sat. Sperăm la o rată care sa ne ducă până în Câmpia Turzii şi se pare că la 9:30 apare autocarul care merge de la Câmpeni la… Suceava! Frate, ce de drum, bine că ne poate lăsa şi pe noi unde avem treabă.

Şoseaua urmează cursul Arieşului, pe lângă linia dezafectată de mocăniţă; oare aici nu s-ar putea face ceva asemănători Văii Vasserului, unde pitorescul mijloc de transport adună atâţia turişti, mulţi străini, pentru o plimbare prelungită, încântare pentru privire? Alte locuri demne de vizitat în zonă sunt Cheile Turzii şi salina de lângă Turda, despre care multă lume vorbeşte la superlativ. În Câmpia Turzii ajungem devreme, aşa că tragem la o terasă lângă gară, unde rămâne majoritatea grupului să comande d-ale gurii (pizza „roată de car”, ciolan de porc şi alte bunătăţi), iar eu, Lollek şi Maria plecăm repede spre centrul cochet al orăşelului, cu două biserici frumoase (cea reformată, din secolul al XVII-lea, mică şi în stil tradiţional, sătesc, iar cea ortodoxă, de la începutul secolului al XX-lea, mare, aducând laolaltă câteva stiluri arhitectonice în ceva greu de definit) şi un scuar plin de lalele.

Cu burţile pline, la ora 13:30 urcăm în trenul IC, cu vagoane întregi, incomode şi aglomerate, aşa că după ce ne plictisim de privit pe geam, cum nu prea putem dormi, ne adâncim în jocuri de cărţi ce ne fac să ignorăm forfota din jur. Aşa că timpul trece mai repede şi doar între Braşov şi Bucureşti apucăm să ne întrebăm de ce un inter-city, presupus tren cu viteză mare, face patru (!) ore. Aşa cum spune GPS-ul lui Vladimir, sculă bună care ne-a fost de mare folos în traseul nemarcat, trenul e capabil de viteze de 130 km/h, dar în anumite zone mai mult de 30 nu prinde. Poate din cauza luncii periculoase şi a pâraielor vijelioase, după cum constată ironic Lollek. Ca să nu mai vorbim de timpul lung irosit în gări.

Arşi de soare mai mult sau mai puţin (Elias e roşu ca un rac), cu rucsacurile mult mai uşoare decât la plecare, cu câţiva litri proaspeţi de ţuică tare şi aromată (marcă înregistrată ardelenească), cu ceva oboseală provenită din somnul puţin, cu colbul bine prins în păr şi cu amintirile unor zile minunate coborâm alene pe peronul Gării de Nord, îndesând dorul de ducă adânc în buzunare, doar-doar s-o face uitat o vreme.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s