Children of Bodom, Ensiferum & Machinae Supremacy (Arenele Romane, Bucureşti)

O veste a anului trecut care m-a bucurat în mod deosebit fost că turneul Ugly World Tour al celor de la Children of Bodom include şi prezenţa trupei la Bucureşti, în cortul instalat la Arenele Romane, finlandezii reprezentând astfel unul dintre primele nume importante, chiar dacă nu cel mai cel, care ne vizitează în acest an. Ştiu că admiratori au mulţi în România, de la super-fani la oameni cărora le-au plăcut pur şi simplu câteva piese, aşa că incinta ce găzduieşte evenimentul se tot umple, pe măsură ce trupele de deschidere îşi consumă numărul, până când cortul pare să devină neîncăpător. Dar să revin la începutul serii, când aerul este suficient de rarefiat pentru a putea ajunge uşor la merchandise – aici însă, surpriză: niciun album Children of Bodom, deşi Relentless Reckless Forever e recent apărut, iar precedentele foarte apreciate de amatorii de metal. Tricouri sunt câteva, chiar simpatice, dar cum niciun model nu are varianta S şi cum nici albumele Ensiferum nu mă interesează în mod deosebit, îmi reiau locul în public pentru a urmări, începând cu fix ora 19:30, prima trupă de deschidere.

Machinae Supremacy încearcă să descrie o parte a muzicii sale direct din titlu, căci metalul heavy-power şi rock-ul alternativ sunt îmbinate cu aşa numitele „chiptunes” – sunete sintetice, specifice chip-urilor din computerele şi consolele de jocuri ale anilor ’80. Suedezii îşi numesc muzica „SID metal” şi folosesc în multe din piesele lor o staţie SidStation cu chip SID de computer Commodore. Cu tot respectul, eu voi numi toată chestia „nimic-nou-sau-deosebit” metal, singurul aspect care îmi atrage atenţia fiind plăcerea cu care se cântă. Altfel, nu pot spune că rămân cu ceva care să mă fi impresionat, chiar şi numele trupei mi-l amintesc uneori cu dificultate. Pe de altă parte, Machinae Supremacy e numai bună ca formaţie care să cânte cât se strâng oamenii, cât mai stau la coadă la bere sau îşi salută prietenii.

Atenţia spre scenă creşte odată cu trecerea în prim plan a „vikingilor” din Ensiferum, care impresionează atât prin muzica bine închegată, uneori bombastică şi în cea mai mare a timpului foarte rapidă şi energică, cât şi prin decorul războinic şi, mai ales, costume. Kilturile par a se potrivi de minune cu bustul gol şi vopseaua facială, totul în lumina sobră, fără excese, ce ar vrea să pună în valoare, cred eu, penumbra. Nu poţi să nu admiri cum finlandezii ştiu să extindă conceptul folcloric, pe care îl valorifică în muzică, şi dincolo de aceasta. Poate că unora le-ar putea părea ridicol să vadă pe scenă săbii, scuturi şi „fuste” în carouri, dar în contextul de faţă eu nu văd nimic exagerat. În ceea ce priveşte muzica, folk metal-ul „purtătorilor de săbii” (traducere liberă a numelui trupei) aminteşte de Amon Amarth, fără a avea însă aura războinicilor suedezi. Avem de-a face totuşi cu o trupă bine închegată, care ştie să prezinte live firul epic al poveştilor evocate şi ale cărei piese transmit energia dincolo de limitele scenei. Gardul ce o desparte de public este cu greu ţinut de oamenii de ordine când fanii se împing frenetic pe From Afar şi Into Battle, în timp ce toate refrenele, culminând cu cel din Lai Lai Hei, sunt cântate în cor de o mulţime ce strânge tot mai mult rândurile.

De ce are Children of Bodom atâţia fani între metaliştii români nu-i greu de înţeles, mai ales că Something Wild a avut un impact însemnat după 1997, atunci când scena autohtonă seca tot mai mult şi fenomenul metal pierdea teren după teren în favoarea genurilor mult mai comerciale. Îmi amintesc de faptul că eram la sfârşitul şcolii generale când albumul şi, implicit trupa, au venit ca o revigorantă gură de aer proaspăt, chiar dacă într-o formă pe care azi am numi-o neşlefuită. Ce să mai, a fost dragoste la prima ascultare şi, chiar dacă între timp am descoperit trupe mult mai bune, Children of Bodom în direct rămăsese ca o dorinţă neîmplinită. Îmi plac albumele finlandezilor, cu tot cu doza lor de repetiţie care te face să-ţi dai seama de la prima audiţie că o piesă le aparţine, aşa că nu ştiu cât e nostalgie şi cât entuziasm recent în ceea ce mă face să aştept cu nerăbdare apariţia finlandezilor pe scenă. Ca o paranteză, observ că oamenii de ordine au securizat gardul puternic asediat mai devreme cu un stâlp de oţel, pus de-a curmezişul; bună decizie, căci nu ştiu altfel cum ar face faţă fanilor înfierbântaţi.

Pe parcursul primelor trei piese, îi văd de-aproape pe cei cinci finlandezi, în frunte cu „şeful” Alexi Laiho, şi pot observa în detaliu grija cu care şi-au pregătit concertul şi profesionalismul de care dau dovadă, plus că am impresia că trupa a fost făcută fix pentru scenă. Văzute de la doi metri, uneori mai puţin, Not My Funeral şi Needled 24/7 mă lovesc din plin; bine că aparatul foto e destul de greu şi mă ţin de el, altfel forţa show-ului m-ar spulbera. Exagerez, evident, dar sunt momente în care parcă stau între ciocanul trupei şi nicovala publicului, uitându-mă fascinată la ambele. Death-metal melodic, incursiuni pe teritorii power şi prog, dinamism şi tăvălug ameţitor.

Restul concertului îl petrec lângă mixer şi, dacă acolo teoretic se aude cel mai bine, îmi este greu să-mi dau seama ce înţeleg alţii din piesele cântate. Căci, deşi pe scenă se văd agitaţia şi aplombul finlandezilor pe In Your Face, Children of Bodom, Hate Me!, Blooddrunk şi Follow the Reaper, la noi nu prea ajunge şi amprenta sonoră clară. Iar la Children of Bodom, claritatea sunetului de pe albume este cea care îţi dezvăluie fineţurile; acum, armonia clapelor şi multe dintre riff-urile de chitară sunt înghiţite într-un vacarm uniformizant, din care chiar şi vocea uşor de recunoscut a lui Alexi răzbate cu greu. Nu-i vorbă, am văzut concerte mult mai prost sonorizate decât acesta, dar la un aşa nivel, la un aşa „brand” (cum ar spune un prieten), ai alte pretenţii. Şi din câte aflu de pe la unii, de pe la alţii, sunetul prost este aproape un sine qua non la concertele finlandezilor, aşa că nu pot să nu mă întreb – oare la prestigiul şi, de ce nu, valoarea lor ca muzicieni oare chiar nu găsesc un sunetist care să fie în stare să facă un sunet decent?!

Acesta este principalul neajuns al concertului, căci altfel artiştii îşi cunosc bine meseria şi îşi execută părţile lejer, cu naturaleţe şi plăcere, iar publicul este în majoritate covârşitoare nedezlipit de trupă. Alexi ştie să comunice şi între piese, chiar dacă foloseşte „fuck” pe post de semn de punctuaţie, dar cel mai bine o face prin solo-uri, refrene vocale şi grimase sugestive. Janne Wirman, cu stilul său aparte de a mânui clapele, îi cucereşte pe toţi, iar Roope Latvala (chitară), Henkka Seppälä (bas) şi Jaska Raatikainen (tobe) completează perfect maşinăria ucigaşă de pe malul Lacului Bodom. Îmi place foarte mult concertul, mi-o spun sincer şi admirativ în timp ce Hate Crew Deathroll îi pune punct. Şi totuşi… totuşi ceva lipseşte, acel ceva care să transforme concertul în ceva memorabil, acel ceva atât de meritat de fanii extrem de dedicaţi. Nu pot spune ce, dar simt că foştii copii teribili ai scenei death metal puteau ceva mai mult – un show care să nu fie doar un concert bine pus la punct, care să transmită mai mult, să fie ceva aparte. Ce-i drept, e greu cu un aşa sunet…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s