Hotel Alpin Rarău (Munţii Rarău – Giumalău)

Oricât de frumoşi ar fi munţii la care se ajunge relativ repede din Bucureşti (şi sunt, nu-i vorbă), e uşor de explicat entuziasmul la gândul unei ture undeva „departe”, prin vreun cotlon îndepărtat de ţară, chiar dacă asta înseamnă două nopţi petrecute în tren (la cuşetă de data aceasta) şi un du-te vino între serviciu şi weekend. Irina a propus de ceva vreme pe carpati.org o astfel de excursie într-un loc despre care am aflat că-i este foarte aproape de suflet – Munţii Rarău-Giumalău, pentru care ne strângem până la urmă şaisprezece oameni. Efectivul se definitivează după amânarea turei cu o săptămână din cauza vremii proaste, decizie cum nu se poate mai inspirată. E drept că muntele este frumos pe orice vreme, dar parcă nu-i vine nimănui să bată atâta amar de drum, cheltuind bani şi timp, pentru un urcuş orbecăit prin ceaţă, eventual şi cu un pui de viscol.

Plecăm deci de vineri seara, iar eu, după o săptămână cruntă la muncă, adorm în drum spre pernă. Nici nu cred că mă întorc de pe-o parte pe alta până nu sună alarma, la 5 şi ceva dimineaţă. Mă echipez cât de bine pot şi cobor cu restul găştii în Câmpulung Moldovenesc (oraş din care pornesc o grămadă de trasee în masivul vizat de noi), halta Est. Aici trebuie să-l aşteptăm pe Alex, un iubitor de munte din Cluj, al cărui tren ajunge peste încă trei sferturi de oră. Din fericire, ni se descuie sala de aşteptare, căci altfel bine nu ne-ar fi fost la -15 grade, în lipsă de mişcare. Tot aici mă întâlnesc cu Vlăduţ şi micul său grup, care pleacă spre Hotelul Alpin Rarău pe alt traseu. De la el aflu că la hotel ne vom întâlni şi cu un grup de braşoveni, în care e şi Paul Tudor, ce urcă din Vatra Dornei. Mă bucură faptul că vom avea deci urme pentru o bună parte din traseul de mâine, plus impresii proaspete despre starea marcajului şi a zăpezii.

Noi am vrea să parcurgem distanţa până la hotel pe cruce roşie, motiv pentru care Irina a vorbit acum câteva zile cu proprietarul unei firme de microbuze să ne trimită o maşina care să ne scutească de şosea şi de forestierul destul de lung pe Valea Caselor (vreo 7-8 kilometri în total). La 6:30 ne îmbarcăm în maşină, dar şoferul vrea să ne ducă pe alt traseu; noroc cu Irina, care ştie zona şi-i atrage atenţia. Şoferul nu şi nu, că el nu merge pe Valea Caselor că-i drumul prost, dar ne duce în nu ştiu care loc de unde putem urca pe munte. Serios? Sunt o grămadă de locuri în Câmpulung Moldovenesc de unde poţi pleca în traseu, noi vrem însă pe la Cheile Moara Dracului şi nu pe unde doreşte dumnealui. Evident, Irina sună la patron şi-i aminteşte că aşa a vorbit cu el: pe Valea Caselor. După o discuţie şi cu şoferul, până la urmă acesta acceptă să ne ducă atât cât îi permite drumul, ceea ce ne salvează de câţiva kilometri buni, dar nu de toţi. Banii însă rămân cum s-a stabilit, ceea ce nu-i prea corect, mai ales că se mai putea merge (constatăm noi în timp ce parcurgem ultima bucată de forestier). Învăţare de minte.

La ora 7 pornim la drum, cu voie bună şi mult elan. Străbatem ultima parte a forestierului şi lăsăm în urmă casele răsfirate, cu acareturi şi livezi înzăpezite. E geruleţ bine, dar ritmul alert ne ţine de cald. Cheile Moara Dracului, de care ne temeam cu toţii, nu-s atât de greu de parcurs, mai ales că-s scurte şi, acum, apa este în bună parte îngheţată, deci se trece uşor. Cred că-i mult mai dificil primăvara, la dezgheţ, când se pornesc şuvoaiele. După chei începe urcuşul susţinut pe un picior împădurit şi bine marcat, până când ieşim într-o şa golită de arbori, unde facem un prim popas, în plin soare, bucurându-ne de vremea senină şi atmosfera clară. Sub Vârful Hâlga (1093 m), la matinala oră 8, ne ţin companie fumul unei gospodării înălţate aici, în singurătate, lătratul vasel al dulăului care o păzeşte şi câteva triluri de zburătoare. Ne prinde din urmă şi ultimul participant al turei, Romeo, venit în mare viteză din urmă.

O vreme, urcuşul devine mai blând, dar marcajul este deficitar. Din şaua de care am vorbit îl urmăm spre stânga, dar la prima bifurcaţie trebuie mers pe braţul drept, şi nu pe cel stâng, care ar părea principal. O fi, dar pentru căruţe şi exploatare forestieră. La următoarea răscruce însă trebuie să ţinem stânga, iar de acum regăsim marcajul suficient de des. Ce bine ar fi prins aici nişte săgeţi… Şi că tot vorbeam de exploatări forestiere, după ce ne reluăm urcuşul prin pădure descoperim două drujbe lăsate într-o rână şi un cal ascuns ceva mai departe. Oamenii erau la furat şi s-au pitit când ne-au auzit vocile; mare păcat că aproape nimeni nu face nimic în privinţa asta, iar când o să se surpe muntele peste toată nepăsarea va fi prea târziu.

Panta se accentuează, iar frigul care mă arde în opririle dese mă determină să merg alături de Gabi, Renutzu, Zen şi Romeo, care se desprind de grosul grupului şi bagă viteză. Trecem pe la baza unui dinte masiv de stâncă, ce-şi aruncă spre vale coada plină de solzi bolovănoşi, apoi ne oprim la o „fereastră” pe care o face pădurea între alte stânci, de unde se vede deja bine Vârful Rarău, cu tot arsenalul lui de stâlpi şi antene. Nu după mult timp, cam pe la ora 10, ieşim în golul alpin, sub coasta albă pe care se profilează o stână bine întreţinută. Mai avem ceva de urcat, dar priveliştea din jur, cu atâtea culmi ondulate şi îmbrăcate în văluri subţiri de ceaţă, ne face să uităm de efort. Zăpada nu-i mare, iar vântul încă nu se face simţit, aşa că ne reluăm drumul, înconjuraţi doar de alb, albastru şi multă linişte. Zăbovim puţin la stână, cât să transformăm ţurţurii groşi în lupe sticloase, apoi continuăm să urcăm până deasupra Popilor Rarăului (1628 m), de unde imaginea devine magnifică, dar şi vântul ne spulberă furios.

Ne oprim cât să admirăm frumuseţile din jurul nostru, de la bolta amplă descrisă de Giumalău, până la silueta discretă din depărtare a Ceahlăului, agăţate pe drumul privirii fie de „artileria” de pe Rarău, fie de vârful ascuţit ca o săgeată al Pietrosului Bistriţei, acompaniat de Bogolin. De aici până în Şaua Ciobanilor (1550 m) nu mai avem mult şi mergem mai ales pe curbă de nivel. În şa, unde ajungem pe la orele 11, ne întâlnim cu Vlăduţ şi compania, facem o pauză prelungită, schimbăm o vorbă, bem un ceai şi hotărâm să urcăm până pe vârf, ţinând cont că-i la nasul nostru şi avem destul timp. Zis şi făcut, chiar dacă vântul puternic ne face de mai multe ori să schimbăm direcţia paşilor. După ce ocolim staţia Radiocomunicaţii Iaşi, la miez de zi, suntem pe Vârful Rarău (1651 m), de unde însă nu ne putem lăuda că vedem prea multe, căci profunzimea imaginii este ciuntită de construcţiile omului. Zărim totuşi Hotelul Rarău (1520 m), cel ce ne va fi gazdă la noapte.

Pornim la vale şi regăsim, bine acoperit de nămeţi, drumul forestier uşor practicabil vara. De acum mergem pe el, ne întâlnim cu echipa de salvamontişti însoţită de căţeaua Mache, iar mai jos, lângă Salvamont, facem din nou pauză. De undeva de sus, de pe culme, ne auzim strigaţi şi-i vedem pe ceilalţi din grupului nostru cum coboară şi ei. Până la hotel mai este puţin, iar la ora 13 îi trecem pragul. În sala de mese este cald şi bine, iar ceaiul fierbinte providenţial. Ne luăm în primire camerele care nu sunt cu mult diferite de cele ale unei cabane, doar că cele mai mari au propriul grup sanitar, iar încălzirea o asigură caloriferele. După ce ne schimbăm în haine uscate şi mâncăm câte ceva, pornim la „explorarea” împrejurimilor conduşi de domnul Voicu, şeful Salvamont Câmpulung Moldovenesc.

Hotelul se află în umbra Pietrelor Doamnei, un complex stâncos deosebit de frumos despre care legenda spune că ar fi înghiţit o parte din averea lui Petru Rareş, pe care o ascunsese aici împreună cu doamna şi fiul său în timpul unei invazii tătare. Când năvălitorii au încercat să pătrundă în grota-adăpost, pietrele s-au surpat şi i-au îngropat de vii, făcând scăpată familia domnească. Exploratorii n-au reuşit nici până astăzi să dea de urmele comorii, dar, după ce ajung pe acoperişul plat al Pietrei Mici (1647 m), îmi dau seama că adevărata bogăţie, nepreţuită de altfel, este panorama ce-ţi răpeşte privirea. O imagine absolut superbă, care-ţi taie răsuflarea şi te lasă fără cuvinte.

De pe înălţimi, ne cufundăm în adâncuri – mai precis în măruntaiele muntelui, prospectate în anii ’30 pentru minereurile ce s-ar fi putut ascunde acolo. Nu s-a deschis nicio mină, dar galeriile de explorare au rămas, iar domnul Voicu ştie cum să ne ducă la una din cele patru intrări, coborând pe un vâlcel pornit din drumul forestier. Coridorul scund (nu şi pentru mine) şi întunecos, care se răsfrânge sub Vârful Rarău, s-a conservat foarte bine, dovadă a muncii temeinice făcute de mineri. Aproape că ne împiedicăm de câteva stalagmite din gheaţă, crescute ca nişte ciuperci cristaline, admirăm liliecii strânşi bucheţele pentru hibernare în găurile de la dinamită (sper că nu îi deranjăm prea mult) şi deplângem soarta unui confrate de-al lor transformat în ţurţure cu aripi. Ajungem la ieşirea cea mai spectaculoasă a carierei, deschisă într-un perete vertical de stâncă, unde chiar ai impresia că-ţi fuge pământul de sub picioare. Numai rău de înălţime să nu ai aici…

Mă grăbesc să ies din galerie căci soarele se apropie de linia orizontului şi n-aş vrea să scap ocazia unui amurg pe munte. Urc înapoi în poteca din golul alpin şi ajung la ţanc pentru ultimele raze, care dau zăpezii o strălucire aurie, iar depărtărilor borangic sângeriu. Din văi urcă valuri înspumate de abur, ce se sparg de muchiile munţilor şi se destramă în ceţuri tot mai subţiri pe care soarele le absoarbe cu ultimele puteri. După ce îşi ascunde discul incandescent, astrul zilei mai aruncă spre noi câteva frânturi de albastru pur, apoi trage după el cortina înstelată. Acesta este momentul să regăsim atmosfera familiară a cabanei, cu ceai, bucate şi râsete voioase. După cină, mă retrag în dormitor; nu-i foarte cald, dar plăpumile groase ce acoperă paturile sunt strategice. Ciudat îmi pare că după aşa o zi nu mă simt obosită fizic; picioarele îmi spun că ar mai urca un munte, dar ochii trag în jos de pleoape şi nu le pasă de ce zic picioarele. Aşa că nu prea am de ales şi mă bag la un somn lung şi odihnitor până în zori de zi.

La ora 8 este planificată plecarea, aşa că mă grăbesc să fiu gata la timp cu micul dejun şi bagajul. Un singur regret am: nu am ajuns la Piatra Şoimului, altă minune a rocii Rarăului. Avem mult de mers astăzi, aşa că o luăm din loc devreme, pe drumul forestier ce coboară în Pojorâta, însoţiţi de banda roşie. După ce dăm roată Vârfului Bâtca Neagră (cel care străjuieşte hotelul), ne întâmpină o altă imagine magnifică, în care Munţii Bistriţei, Munţii Giumalău şi, departe, Munţii Călimani îşi scaldă temeliile într-o pătură de nori strălucitori, iar piscurile în albastrul infinit al cerului. Este doar o mostră pentru ce ni se va dezvălui mai târziu. Continuăm să coborâm până în cel mai jos punct al trecerii dintre Rarău şi Giumalău, Şaua Fundu Colbului (1285 m), loc în care traversăm plafonul rece de nori pe care l-am admirat mai devreme.

Ascensiunea, începută pe la ora 9, ne salvează de vaporii în mişcare, iar de acum înainte avem ceva de urcat, pe piciorul ce desparte bazinele râurilor Colbu şi Şurii. Mergem în diagonala unei culmi defrişate, de unde aruncăm o ultimă privire depărtărilor gătite de sărbătoare înainte de a intra în pădure, după care panta se accentuează şi înaintăm susţinut înspre Poliţa Caprelor. La scurt timp după răscrucea de trasee, unde unul dintre ele ocoleşte pe o curbă de nivel, continuăm spre vârf şi ieşim în golul alpin. Este ora 11, iar soarele nesperat de puternic ne încălzeşte în timp ce ne odihnim. Este considerabil mai cald decât ieri, iar vântul pare încă să ţină cu noi. De acum înaintăm mai greu, căci panta este abruptă, iar zăpada pe care o străbatem este aşternută peste tufe dese de jepi, aşa că de multe ori picioarele ni se adâncesc mai mult decât ne aşteptăm. În plus, urmele făcute ieri de grupul braşovean, care ne-au fost de mare folos în pădure, acum nu se mai disting şi suntem pe cont propriu la săpat trepte. În sfârşit, se vede şi crucea de pe Vârful Giumalău (1857 m), iar la ora 12 suntem lângă ea.

Mă îmbrac bine, căci aici este mai rece iar vântul adie încăpăţânat (fără a avea însă forţa de ieri), trag aer adânc în piept şi mă las răpită de peisajul genial – cea mai frumoasă panoramă din Orientali se spune. Şi nu m-ar mira să fie adevărat, căci deschiderea largă înfăţişează pe rând Rarăul, Bistriţei, Ceahlăul, Călimanii, Bârgăului, Suhardul, Rodnei, Obcinele Bucovinene, Maramureşului şi, hăt departe, Cerna Hora, în Ucraina. Parcă vezi cum se termină harta şi tot se dezvăluie frumuseţi, culmi line suprapuse ca filele unei cărţi deschise şi povârnişuri colţuroase, tăiate brusc de văi şi depresiuni atinse de mâna omului.

Coborâm alene spre Cabana Giumalău (1641 m), iar pe drum ne oprim des pentru fotografii sau din cauza faptului că ne scufundăm adânc în omăt. Când panta devine mai abruptă, eu reuşesc ceea ce n-am mai făcut demult şi tare îmi doream: mă pun în fund pe pătura de zăpadă, mă împing în mâini şi… la vale cu mine! Parcă aş fi un copil, aşa de tare mă bucur în timp ce iau viteză. La cabană constat că s-au mai schimbat lucrurile faţă de acum doi ani, când am petrecut aici Revelionul: sufrageria a fost îmbrăcată în lambriuri frumos decorate, iar dormitorul principal are mobilier nou şi sobă proprie. Oricum, situaţia s-a îmbunătăţit simţitor, sper să fi rezolvat şi camera-congelator; sau măcar să fie în plan. Dana, cabaniera, ne întâmpină cu ceai fierbinte şi aromat, alături de care scoatem tot ce ne-a mai rămas d-ale gurii şi luăm un prânz prelungit. Nu ne grăbeşte nimeni, trenul este târziu, iar perspectiva unui drum forestier până în Rusca nu ne dă ghes. Sincer, mie mi-ar plăcea să continuăm pe bandă roşie, prin Poiana Ciungii, direct până în Vatra Dornei. Sunt câteva ore de mers, dar se coboară şi poteca făcută ieri de braşoveni a rămas bine bătută. Se pare însă că n-am norocul acesta, aşa că pe la ora 14 o luăm uşurel în jos, spre sat, pe punctul roşu ce însoţeşte albiile pâraielor Giumalău şi Rusca.

Două ore ne ia până la podul peste Râul Bistriţa, pe parcursul cărora bucuria soarelui cald ni se stinge când dăm cu ochii de versanţii defrişaţi, ca obrazul împodobit cândva de o barbă falnică din care a rămas acum doar pielea scofâlcită, plină de cioturi, tăieturi şi bube purulente. Oare câte maluri trebuie să se rupă, câte case trebuie să se îngroape în pământul prăbuşit şi câte blesteme să iasă din gurile celor năpăstuiţi până să se înţeleagă faptul că natura are nevoie de un echilibru, greu de rupt şi flexibil, dar care, odată năruit, lasă în urmă efecte tragice?

Ne întâmpină primele căpiţe, apoi gospodăriile se îndesesc şi ne apropiem de inima comunităţii. Îmi place Rusca, ale cărei case, mici sau mari, sunt înconjurate de ogrăzile unor oameni harnici şi chivernisiţi. Curţile cu animăluţe şi şoproanele cu tot felul de unelte, gardurile drepte, zidurile zugrăvite şi ferestrele înveselite de flori arată că ţăranul din Rusca este gospodar şi optimist. La pod aşteptăm „ocazia” promisă de Irina pentru a ne duce în Vatra Dornei; nu mică ne este mirarea când vedem camioneta Salvamont, cu ditamai roţile, oprind în faţa noastră. Ne înghesuim care cum putem, unii lângă şofer, cei mai mulţi în spate, şi pornim în forţă spre staţiune. Aici constatăm că mai avem multe ore până la tren, aşa că ne îndreptăm spre o pizzerie.

După ce notez pe hartă locul unde iau masa tovarăşii mei de tură, pornesc într-o plimbare de recunoaştere prin oraş, cât timp lumina îmi permite. Şi aici, ca în multe alte staţiuni, timpul şi nepăsarea şi-au pus amprenta asupra clădirilor frumoase, de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau din perioada interbelică. Iar dacă cele de pe Strada Mihai Eminescu au beneficiat de unele renovări, Primăria arătând chiar foarte bine, Cazinoul şi suratele sale de pe malul Bistriţei îşi trăiesc probabil cele mai proaste zile. Gara Băi spală faţa acestui loc, poate şi pentru că pe acolo se perindă toţi cei care umplu pârtiile şi îmbogăţesc, financiar şi social, staţiunea montană. După ce traversez pacul şi trec pe la Izvorul „Sentinela”, în timp ce ultimele lumini dispar către orizont, mă alătur găştii vesele la o pizza şi o limonadă. Pe la orele 20 ne hotărâm şi noi să părăsim localul şi să ne îndreptăm spre gară, unde petrecem o vreme în sala de aşteptare puternic „înmiresmată”. Abia aştept ca trenul să o ia din loc, să mă cuibăresc în cuşeta mea şi să mă odihnesc aşa cum se cuvine înainte de a ateriza direct la serviciu. Şi am ce visa, după atâtea imagini splendide care mi-au invadat ziua ochii, iar acum amintirea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s