Valentine’s… whatever

Stau şi mă întreb câteodată dacă din toată cultura nord-americană n-am fost în stare să ne pricopsim decât cu o versiune distorsionată de Halloween şi Valentine’s Gay… ăăă… Day. N-am putut prelua nici spiritul explorator şi întreprinzător care a transformat „vestul sălbatic”, nici puterea revoltei în faţă taxelor aberante, fie ele şi pe ceai, nu putem să-l comemorăm pe Edgar Allan Poe, nici să citim genialele romane ale lui William Faulkner. În schimb ne dăm în vânt după petreceri mascate cu beţii crunte şi simulacre de declaraţii de dragoste, însoţite de inimioare de pluş şi cocktail-uri străjuite de picioarele stripteuzelor din baruri de fiţe. Şi dacă pentru copiii costumaţi în vrăjitoare, care ciocănesc la uşă cu „trick or treat”, avem varianta colindului cu nuci şi mere, pentru cina romantică şi sinceră în doi sau cadoul simbolic şi colorat (vă amintiţi de felicitările rugătoare „be my Valentine”?) avem Dragobetele, respectiv Mărţişorul (să nu uităm că, deşi tradiţia s-a pierdut aproape complet, şi băieţii purtau şnurul alb-roşu) – ei bine, pentru degenerarea şi denigrarea acestor obiceiuri anglo-americane, pentru reducerea lor la „întâlniri de vampiri” şi „concursuri de prezervative” n-ar trebui să avem nimic similar.

Halloween este legat de Anul Nou celtic, ce începea la 1 noiembrie, dată la care se considera că vara, cu recoltele şi căldura ei, s-a terminat, lăsând loc iernii – anotimp asociat, prin frig, morţii. În noaptea din ajun, Samhain, se credea că graniţa dintre tărâmul celor vii şi tărâmul celor morţi este trecută de cei din urmă, care s-ar fi întors în comunitate. Pentru a-i îmbuna, celţii făceau jertfe din recoltele adunate, înălţau focuri şi se angajau în ritualurile conduse de druizi, ascunşi în piei de animale şi purtând măşti. Când romanii au cucerit teritoriile celtice, au îmbogăţit Samhain cu alte două evenimente: Feralia (dedicată comemorării celor morţi) şi Pomona (închinată zeiţei poamelor şi arborilor). În jurul secolului al IX-lea, credinţele păgâne au început să facă loc creştinismului, când Papa Bonifaciu al IV-lea a decretat ziua de 1 Noiembrie ca „Ziua Tuturor Sfinţilor”, încercând deci să înlocuiască sărbătoarea celtică – numită de acum şi All-Hallowmas. În mod firesc, noaptea dinainte s-a numit All-Hallows Eve, iar de aici am mai rămas un singur pas până la completa transformare a Samhain în Halloween. Biserica Anglicană din Regatul Unit, apoi, după exportul în State, Biserica Catolică şi Biserica Protestantă au tolerat manifestările de Halloween, în ciuda originii lor păgâne, mai ales pentru faptul că sărbătoarea a devenit una seculară, asezonată din plin de imaginaţia copiilor, principalii beneficiari din zilele noastre.

Se cunosc trei sfinţi Valentin care au fost martirizaţi pe data de 14 Februarie. Cel despre care se ştie cel mai puţin este un martir din Africa, iar altul, Valentin din Terni, a fost episcop în Interamna şi martirizat în timpul persecuţiei împăratului Aurelian. Moaştele sale se află în Basilica di San Valentino, aflată pe Via Flaminia. Pe acelaşi drum roman a fost înmormântat şi Valentin din Roma, moştele sale aflându-se azi în Marea Britanie, în Church of Saint Praxed in Rome şi în Whitefriar Street Camelite Church – acesta este sfântul considerat la originea gesturilor romantice care au înflorit în Evul Mediu în ziua de 14 Februarie. Împăratul Claudiu al II-lea a decis că ar avea o armată mai puternică şi soldaţii săi ar fi oameni mai de temut dacă aceştia n-ar avea soţii, aşa că a interzis căsătoria în Imperiul Roman. Preotul Valentin din Roma a continuat însă, pe ascuns, oficierea religioasă, fapt ce i-a atras întemniţarea şi execuţia. O legendă în care nu se ştie exact cât sâmbure există spune că, aflat în închisoare, preotul trimite prima „scrisoare valentine” fiicei temnicerului său de care se îndrăgostise – scrisoare semnată „de la al tău Valentin”, expresie des întâlnită în celebrarea sărbătorii secole mai târziu. Repet, nu se ştie dacă această legendă are vreo bază, alta decât dorinţa nobililor britanici din secolul al XVII-lea de a îmbrăca faptele istorice într-o o aură romantică. Se spune însă că alegerea datei de 14 Februarie pentru a-l serba pe Sfântul Valentin este încercarea de a creştina, ca şi în cazul anterior, o sărbătoare păgână, Lupercalia – începutul primăverii, zi dedicată zeului roman al agriculturii, Faunus, şi fondatorilor Romei, Romulus şi Remus. Ritualurile includeau jertfe pentru fertilitate şi purificare, iar cu sângele vărsat de capre şi câini bărbaţii stropeau atât holdele, cât şi femeile, tocmai pentru a avea ambele parte de cele două transformări. În timpul aceloraşi festivităţi, tinerele necăsătorite îşi puneau numele într-o urnă, iar cel pe care-l extrăgea fiecare burlac devenea perechea lui pentru noul an; de obicei, această „peţitorie” se finaliza prin căsătorie. Poate prin coincidenţă, dar mai degrabă nu, în timpul Evului Mediu în Franţa şi Anglia exista credinţa populară că pe 14 Februarie începe sezonul de împerechere a păsărilor. Tot în Evul Mediu, aşa cum am mai spus, a căpătat amploare Ziua Sfântului Valentin cu toate conotaţiile sale romantice şi / sau erotice, când schimbul de mici atenţii şi felicitări scrise era la mare modă între înamoraţii curţii regale. Cea mai veche scriere de tipul valentine se pare că a fost o poezie trimisă soţiei sale de către Charles, Duce de Orleans, în anul 1415, când era închis în Turnul Londrei după Bătălia de la Agincourt. În 1969, ziua dedicată Sfântului Valentin a fost exclusă de către catolici din Calendarul Roman General şi decizia de a o include în calendare religioase a fost delegată în plan local sau naţional. Conotaţia sa festivă în spaţiul anglo-saxon a rămas însă, luând amploarea pe care o cunoaştem astăzi.

Ce am vrut să „demonstrez” cu cele două succinte descrieri, deşi atât de sumare şi de suprafaţă? Faptul că putem găsi lucruri extrem de interesante în tradiţia şi obiceiurile altor culturi, din fiecare putând extrage câte o învăţătură aplicabilă în viaţa cotidiană; vă invit să cercetaţi mai îndeaproape aceste două sărbători sau altele asemănătoare şi să vă îmbogăţiţi cunoaşterea. Să observi, să studiezi sau să admiri aceste tradiţii, fie ele arhaice sau actuale, să le compari cu cele cu care ai crescut (şi sunt atâtea…) sunt moduri de a-ţi lărgi orizontul, de a descoperi întâmplări şi origini nebănuite, de a face corelaţii şi de a înţelege modul de manifestare a oamenilor cu care intri în contact, mai ales într-o societate, de voie de nevoie, multiculturală. Dar asta este una. De aici până la preluarea unor forme fără fond, doar pentru că sunt cool, este cale lungă, sinonimă cu barbarismul, chiar şi dacă am vorbi despre reţinerea „originalului” manifestărilor respective. Ce să mai zic despre cazul în care ne alegem cu forma lor cea mai vulgară şi mai lipsită de conţinut! Iar faptul că acesta este modul în care s-au transformat în societatea lor de bază nu este o scuză.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s