Cabana Piatra Mare (Munţii Piatra Mare)

Păzea, Bacea se recuperează! Şi pentru asta, ne ameninţă cu un traseu de iarnă, nu prea greu, dar nici prea scurt. Cum cazarea se va face la Cabana Piatra Mare, unde sunt puse la dispoziţie cincisprezece locuri, nu putem fi cu mult mai mulţi. După gândiri şi răzgândiri din partea unora, până la urmă cei care mergem suntem aceştia: Bacea, Babau, Raluca, Gabi şi cu mine într-o maşină, iar cu trenul grosul găştii, adică Livia, Vlăduţ, Ancuţa, Vladimir, Magda, Andrei, Claudia, Anca, Ştefan, Octavian şi Rareş. Noi, cei pe patru roţi, ajungem ceva mai devreme în Timişul de Sus, ieşim din localitate, lăsăm maşina pe dreapta la intrarea în traseu (cu o oarecare strângere de inimă, ce-i drept) şi pe la ora 11 o luăm agale prin pădure, pe deasupra Văii Carierei, pe Culmea Băii Mici marcată cu banda albastră. Până la Cascada Tamina (1100 m) facem cam o oră, timp în care ne prinde din urmă şi grupul de „ceferişti”, momentul fiind unul foarte bun pentru o regrupare la masa de prânz, luată sub cerul albastru şi lumina călduţă, primăvăratică. Aici zăbovim ca un ceas, când unii stau ca şopârlele la soare iar alţii îşi încearcă dexteritatea pe scările pline de gheaţă ce străbat Cheile Taminei. Canionul format de stâncile zdrelite de apă şi vânt nu este lung, dar îţi solicită atenţia, mai ales pe timp de iarnă. Însă îţi şi oferă ocazia să admiri formele interesante pe care le ia apa surprinsă de ger, de la ţurţuri groşi, ce par a nu se topi niciodată, până la ciupercuţe din gheaţă subţire, formate acolo unde vâltoarea e mai mare, ce iau chiar forma cursului de apă – un fel de vârtejuri încremenite în iarnă.

Ne continuăm drumul pe un forestier larg, des străbătut de maşini chiar şi acum, şi ajungem repede la o cabană privată, construită la începutul Văii Pietrei Mici şi sub codrii ce umbresc Claia Carierei. De aici începem un urcuş susţinut, pe o coamă despădurită, paralelă cu valea, dar o părăsim după vreo douăzeci de minute, când se şi îmblânzeşte panta şi ne încadrăm pe sub Claia Gălbează. Înainte de a reintra în pădure ne oprim pentru o primă panoramă de excepţie: în faţă noastră se desfăşoară prin aerul rece şi senin de iarnă Bucegii cu Vârful Omu bine profilat pe cer, întreaga creastă a Pietrei Craiului, un picior lung şi înzăpezit din Iezer-Păpuşa, chiar şi primele pante albe ale Făgăraşului, iar mai aproape Postăvaru, cu stâlpii de telecabină de pe Cristianul Mare. Tot ce sperăm este ca vremea să se păstreze aşa, în ciuda norilor care traversează cerul într-un vals ameţitor, pentru a ne bucura de farmecul zărilor în toate direcţiile când vom ajunge în golul alpin. Prin pădure urcăm ceva mai uşor, în trepte între curbe de nivel, avem chiar şi o porţiune sau două unde coborâm, iar ieşirea pe pajiştea alpină ne găseşte tot în urcare. Marcajul este excelent, pe copaci sau stâlpi, semn că traseul este unul frecvent bătut de turişti. Ne oprim puţin lângă primul stâlp ca să ne tragem sufletul şi să simţim soarele care parcă aprinde zăpada depusă în cristale mari, îngheţate, spulberate de vântul tot mai puternic, ce bate în reprize şi taie respiraţia. De aici încolo, îl vom simţi în permanenţă, cu scurte momente de calm înşelător. Înainte de a începe urcuşul pe Coada Pietrei Mari prind un bun moment să-mi pun cagula – de acum aerul rece devine mai respirabil.

Panta este destul de solicitantă, dar se urcă uşor, datorită zăpezii nu prea mari şi a treptelor săpate de băieţii din faţă. Facem o scurtă pauză în faţa stânei de la Piatra Scrisă, acolo unde traseele venite din Predeal, Timişul de Jos şi Clăbucet formează un triunghi aglomerat de marcaje. Priveliştea frumoasă se întregeşte aici cu molcomele culmi ale Neamţului şi Baiului, în timp ce Bucegii strălucesc puternic, în întregime, înălţându-şi semeţi releul de pe Coştila. De aici urcăm mai întâi abrupt, apoi urmând o curbă de nivel pe care zăpada s-a depus înşelător, când într-un strat subţire şi tare, când umplând câte o groapă în care te afunzi pe jumătate. Ajungem într-o înşeuare cu indicator, în care converg mai multe trasee, şi facem stânga pe bandă roşie, spre vârful bine profilat, ca o rampă de decolare. Urcuşul nu ar fi greu dacă n-am intra cu totul prin zăpada îngheţată, cu aspect de placaj de rigips, care se sparge în sloiuri dure când încercăm să facem trepte. După o scurtă coborâre, urcăm din nou şi la ora 15 suntem pe Vârful Piatra Mare (1843 m), de unde priveliştea este ameţitoare. Stâncilor masive ale Bucegilor şi crestei dantelate a Pietrei Craiului dinspre apus li s-a adăugat, către răsărit, culmea neregulată şi bolovănoasă a Ciucaşului, bine evidenţiat deasupra liniilor blânde ale Gârbovei şi Grohotişului. Depărtările largi, pline de lumină şi albastru, sunt sălbatice şi încântătoare, te cheamă şi te ameţesc, într-un ritual magic, într-un dans concentric, ce pulsează în jurul tău şi te face să te învârteşti, să te învârteşti, să te învârteşti… şi nu te poţi opri.

Aici, pe vârf, deasupra cornişelor înşelătoare, vântul nu bate aproape deloc, dar nici soarele târziu nu mai are puterea de la amiază, iar noi, fiind transpiraţi, simţim cum pierdem încet căldura. Eu cel puţin, după o repriză de fotografii, nu-mi mai simt mâinile, deşi am pus şi a doua pereche de mănuşi. O bună parte a grupului n-a ajuns încă, iar pe ultimii temerari îi vedem cum încă parcurg Coada, în bătaia vântului aprig. Am vrea parcă să mai admirăm peisajul, dar frigul de care se plâng unii (a se citi: eu) pune lumea în mişcare şi începem coborârea. De la răscrucea de trasee o luăm spre stânga, tot pe bandă roşie, înconjurând pe curbă de nivel versantul nins. La Şura de Piatră (1702 m) coborâm ceva mai abrupt printre colţii proeminenţi, unii pe picioare, alţii pe fund (involuntar, dar controlat). Şi aici este un frumos punct de belvedere spre Munţii Baiului, care au agăţat, numai ei ştiu cum, pe colinele ondulate lumina gălbuie, uşor bolnavă, a amurgului. Mergem mai mult pe curbă de nivel şi facem o ultimă coborâre, spre stânga, până la Cabana Piatra Mare (1630 m), unde ni se termină drumul în jurul orei 16. Bucuros de oaspeţi şi dornic de atenţie, ne întâmpină cu un lătrat vesel Bruno, unul dintre cei doi masivi ciobăneşti ungureşti, cu blana albă şi creaţă ca o oaie, cu labele groase şi ochii negrii şi blânzi.

În cabana proaspăt renovată şi înălţată pe piloni (pentru a scăpă de ciuperca ce i-a ros podeaua), în sala de mese, e agitaţie mare, aici fiind un loc de tranzit primitor pentru mulţimea de trasee în Piatra Mare. În afară de turiştii opriţi la un popas cu sobă caldă şi ceai fierbinte, ne întâlnim şi cu câţiva din grupul nostru care, din cauza oboselii şi a vântului, n-au mai urcat pe vârf. Ne ducem bagajele la mansardă, ne ocupăm paturile, ne schimbăm în haine uscate şi ne punem să mâncăm. Îmi place tare mult cum arată dormitorul, chiar dacă este de fapt un „balcon” deasupra sălii de mese, cu saltele confortabile, pături groase din lână curată, muşcate înflorite la geam şi placaje înghesuite sub paturi, ceea ce promite o continuarea a lucrului la cabană. Ciorba de legume şi fasolea cu cârnaţi pe care ni le pregăteşte cabanierul sunt excelente după o zi prin zăpadă, iar ceaiul sau vinul fiert sunt cireaşa de pe tort. În timp ce ajung şi ultimii dintre noi, soarele începe să-şi ia adio de la înălţimi, învăluindu-le în nori roşii, strălucitori, dând foc în cele din urmă crestelor. Apoi… întuneric înstelat în care străluceşte cu mii de licurici Braşovul, văzut aproape în întregime de la fereastra cabanei.

Mai târziu, în timp ce micul platou pe care se înalţă cabana se învăluie într-o ceaţă misterioasă, Bacea ne ghiftuieşte cu fursecuri delicioase şi vin fiert, pregătit de ea, iar Magda încinge atmosfera cu clapa electrică împrumutată de cabanier. Focul trosneşte butucii în sobă şi dedicăm căldura în care ne lăfăim lui Ice, cel care a făcut frigul aici cu o săptămână în urmă. Deşi voia bună umple cea mai mare parte a serii, aceasta nu se sfârşeşte, din păcate, prea vesel. Poate pentru că Rareş vine pentru prima dată cu noi şi vrea să mai scape de inhibiţii, exagerează cu băutura şi se face… felii. La început e amuzant, dar după o vreme o ia tot mai mult pe arătură, caută scandal cu Babau (şi-a şi găsit cu cine), aruncă cu lucruri, vrea să cheme taxiul şi să plece, îi cere bere cabanierului pe la un’şpe noaptea – din astea. Cea mai mare teamă e că ar putea pleca de nebun pe-afară sau că ar vomita prin cabană. Din fericire, după episodul cu figuri şi înjurături, adoarme buştean, fără să-şi mai scoată nici măcar bocancii.

Dimineaţa ne trezeşte cu soarele ei vesel, reflectat în stâncile golaşe din spatele cabanei şi în florile roşii ale muşcatelor. Suntem veseli şi odihniţi, iar parfumul de omletă fierbinte ne lasă apă în gură. Încet-încet ne pregătim de plecare, luăm micul dejun şi cumpărăm şosete de lână de la cabanier. De undeva a apărut şi Hera, sora lui Bruno, ceva mai scundă dar la fel de masivă şi iubăreaţă. Gelozie mare apare însă când îl mângâi pe unul şi apare şi celălalt, cerşind atenţie… Pe la ora 11 suntem gata de drum, în formaţie aproape completă, căci Rareş a plecat deja pe la Şapte Scări, deranjat probabil de faptul că nu a stat nimeni cu el la micul dejun. Mă întreb de ce oare… Ne lăsăm conduşi de soarele cald pe poteca marcată cu bandă albastră, în coborâre în Poiana Livada Mare şi pe sub coama stâncoasă. Odată ajunşi în pădure, mergem pe o cărare uşor descendentă între curbele de nivel, până când întâlnim punctul roşu, ce urcă pe la Şirul Stâncilor. De aici coborâm abrupt la dreapta, pe lângă Vârful Piatra Mică (1614 m) şi ajungem la Peştera de Gheaţă, unde facem un prim şi lung popas, căci suntem câţiva care am vrea să ne strecurăm printre pereţii coridorului îngust care dă în peşteră. Urcăm pe pragurile stâncoase şi acoperite cu zăpadă de la intrare, apoi coborâm, ajutaţi de un cablu, în peştera propriu-zisă, unde o viitură puternică a târât doi brazi înalţi şi subţiri. Mergem până în locul în care grota se îngustează cam tare şi nu am putea înainta decât târându-ne, aşa că ne întoarcem.

După ce ne reluăm drumul, continuăm încă puţin timp coborârea, apoi urcăm susţinut cam zece minute, poate un sfert de oră, pe lângă Gâtul Chivei (1639 m). Ajungem într-o mică şa, încadrată de izvoarele din care se formează Pârâul Chiva, de unde vom începe o lungă şi destul de plictisitoare coborâre pe Claia Arsă. Poteca este evidentă (deşi întreruptă de copaci prăbuşiţi) şi marcajul în general bun, dar în câteva locuri trebuie căutat cu  mai mare atenţie din cauză că s-au tăiat arborii pe care era aplicat. Eu am parte şi de o experienţă interesantă: întâlnirea cu o turmă de mistreţi, din fericire savurată de la o distanţă liniştitoare. Ce-i drept, până să-mi dau seama ce sunt acele arătări negre cu patru picioare şi încotro se îndreaptă, îngheţ câteva secunde. Apoi urmăresc cu privirea cei opt porci cum aleargă la vale şi mă uit să vad de cine fug aşa speriaţi. Sper şi acum că de mine… Ceva mai încolo, chiar pe lângă potecă, văd şi urmele şederii lor – cum au râmat pământul de zici că a intrat în mal un mic buldozer.

Panta se îndulceşte când ajungem la intersecţia cu marcajul care urcă dinspre Renţea, după Vârful Bechia (1381 m), unde continuăm spre stânga, iar la scurt timp ieşim din pădure. Aici poposim pe un prag de unde se văd bine Braşov şi Săcele şi, chiar sub noi, ruinele fostei Cabane Bunloc, lângă care s-a înălţat o vilă unde vine lume la săniuş. Aici ne oprim să mâncăm ceva şi aşteptăm să mai apară dintre cei rămaşi în urmă. Din păcate nu mai e soare, iar ceva mai târziu va începe şi o ploaie măruntă. După ce ne reluăm drumul, profit de zăpada bătătorită şi mă dau şi eu pe fund, ca în copilărie; o pungă ar face demersul mai eficient, dar merge şi aşa. Muchia dealului se afundă în pădure într-o şa în care liziera e bine demarcată printr-un drum forestier, perpendicular pe panta coborâtă de noi. Aici trebuie să mergem pe ramura lui din stânga, pe triunghiul albastru ce urmează cursul Pârâului Pojărel şi care ajunge în cele din urmă în Dâmbul Morii, la DN1. Este ora 16 când ne oprim în parcarea de lângă şosea şi încercă să ne regrupăm, de data aceasta cu toţii. Aflăm însă că Octavian, Claudia, Bacea, Raluca, Babau şi Gabi au cotit dreapta şi se îndreaptă cu încredere pe partea opusă a versantului, spre Săcele. Răspuns greşit! După multe telefoane şi indicaţii, primii doi decid să ia trenul de la Dârste şi să se întâlnească mai târziu cu restul lumii, iar ceilalţi patru, care trebuie să mă recupereze şi pe mine cu maşina, se opresc strategic la intrarea în Braşov, unde Babau face autostopul spre Timişul de Sus.

Nu-mi surâde deloc ideea de a rămâne singură, aşa că merg cu grupul în halta din Timişul de Jos şi stau şi eu pe peron până când se apropie ora sosirii trenului. Aici Ştefan primeşte telefon de la Rareş, sosit demult din traseu, de la care aflăm că stă într-o căbănuţă la cald, aşa că-l informăm care-i ora la care trebuie să vină în haltă. Vine trenul, pleacă trenul… Eu aştept în staţia de autobuz de vizavi să vină Babau cu maşina recuperată din Timişul de Sus când văd cum apare şi Rareş, se uită lung la şine, apoi la orarul afişat, se resemnează şi pare că încearcă un mic autostop. La scurt timp mă preia şi pe mine Babau, iar de la intrarea în Braşov, le luăm pe fete, zgribulite dar zâmbitoare. Se pare că Rareş are noroc, întrucât nu-l mai vedem la întoarcere. Deşi la început Valea Prahovei pare liberă, de la Predeal se aglomerează, iar la Azuga e dop, aşa că o oprire să luăm masa în Buşteni nu pare că ne-ar întârzia cu mult. Mămăliguţa cu brânză, smântână şi ou e foarte bună, mai ales că ştiu că n-am mai nimic în frigider acasă. Între timp s-a mai eliberat şi drumul, aşa că o ţinem lungă în noapte şi ajungem în Bucureşti pe la orele 21, după o tură cu vreme superbă şi atmosferă încântătoare la cabană, care ar fi putut fi excelentă dacă am face, măcar din când în când, o selecţie a oamenilor care vin cu noi pentru prima dată.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Cabana Piatra Mare (Munţii Piatra Mare)

  1. mihaela says:

    Hei! Cel mai liric jurnal semnat de tine :d Mi-a placut mult descrierea traseului cu toate punctele importante; si de asemenea sa nu uit a mentiona pozele din galerie – preferatele mele cele cu gheata! :)>-

  2. Pensionaru' says:

    Da, şi eu sunt impresionat, dar mai ales de acurateţea şi claritatea amănuntelor pe care le descrii,le înfăţişezi aşa cum sunt, cu precizie şi rafinament ce-l umplu de invidie până şi pe celebru’ spion planetar: BOND, JAMES BOND. Dincolo de glumă, remarc uşurinţa şi exactitatea în scrierea ta, dorinţa de a împărtăşi -nouă, celor ce nici nu visăm să ajungem p’acolo, nu putem sau suntem comozi, puturoşi chiar -minunatele senzaţii pe care le poate trăi un om într-un astfel de context. De apreciat strădania ta, efortul pe care-l depui într-o astfel de aventură, curajul şi dezinvoltura de care dai dovadă, aventurându-te în locuri şi locaţii ce unii dintre noi( bărbaţi, mai ales)nici nu se-ncumetă să gândească de a fi cu putinţă să le exploreze, să se aventureze. Cu atât mai meritoriu pt. tine, pt. felu’ tău de a fi. Sincere felicitări! Întreaga consideraţie,
    Pensionaru’

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s