Cracovia Ziua 7

Nu ne îngăduim prea mult somn, în primul rând pentru că Paul vrea să meargă la slujba de Sfântul Vasile pe care speră că unica biserică ortodoxă din oraş o oficiază şi în al doilea rând pentru că este păcat să iroseşti o zi aşa frumoasă ca asta lenevind în vârful patului. Ce-i drept, este prima dimineaţă însorită pe care o vedem de când am venit aici, iar eu nu vreau să pierd ocazia de a profita de razele jucăuşe şi cerul albastru. Cât timp bărbatul meu se îndeletniceşte cu cele sfinte, eu petrec un minunat început de zi pe străzile din Stare Miasto – incredibil de curate după nebunia de azi-noapte şi surprinzător de populate la aşa oră matinală. Din toate părţile se aud clopotele ce încep slujba în bisericile catolice, iar în Rynek Główny caii dormitează în hamul trăsurilor ordonat încolonate şi porumbeii fac o binevenită baie de soare. Principala piaţă a Cracoviei îmbracă o cu totul altă haină pentru vremea frumoasă, devenind acum cu adevărat strălucitoare, cu crenelurile şi culorile aristocratic puse în evidenţă. Nici nu încape vorbă, albastrul cerului şi lumina solară o prind cum nu se poate mai bine.

După o vreme, îmi continui plimbarea la braţul lui Paul, uşor dezamăgit de faptul că ortodocşii polonezi par să urmeze calendarul vechi, aşa că astăzi n-a fost slujbă, ci doar s-a spus o rugăciune. Nu avem prea multe de făcut azi, căci am acoperit obiectivele propuse din aer liber, iar cele rămase, muzee şi expoziţii, sunt închise. Astfel regrupaţi, intrăm în Biserica Sfânta Ana, a cărei existenţă a fost prima dată menţionată în secolul al XIV-lea. Totuşi, forma barocă actuală o are din secolul al XVIII-lea, când vechea construcţie gotică, devenită prea mică pentru Universitatea Iagelonă pe care o slujeşte şi astăzi, a fost înlocuită cu barocul italian pe care-l admirăm acum – nu în detaliu însă, căci nu vrem să deranjăm slujba dinăuntru. Paul cedează rugăminţilor mele de a revedea cetatea de pe Wawel pentru ultima dată (în această vizită), aşa că ne îndreptăm spre dealul fortificat. Şi aici lucrurile capătă alte nuanţe când sunt scăldate în razele primăvăratice, iar piatra este blând încălzită. Aici facem una dintre puţinele fotografii cu noi amândoi în Cracovia, dar ele există – chiar am fost acolo, nu am luat de pe Internet!

Mare lucru nu prea mai avem ce face, decât să hoinărim pe străzi fără vreun scop anume, bucurându-ne de aerul curat şi de veselia veritabilă a unui oraş arhaic şi modern în acelaşi timp.  Reveniţi în centru, intrăm în Biserica Sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul despre ale cărei prime ziduri se spune că ar data din secolul al XII-lea, dar influenţa barocă şi-a pus amprenta asupra lăcaşului de cult cu jumătate de mileniu mai târziu, când aici funcţiona o şcoală pentru fetele provenite din familii sărmane. În imediata apropiere, la capătul străzii, sprijinită parcă pe vechile fortificaţii ale oraşului, se înalţă Biserica Schimbarea la Faţă care aparţine Mănăstirii Piariste ce o înconjoară. Construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, edificiul are o faţadă de baroc stilizat, care te păcăleşte prin simplitatea lui, căci înăuntru el lasă loc rococoului care înflorea, la propriu şi la figurat, în perioada respectivă. Evident, totul este o simfonie de forme şi culori, îmbrăcate în aura strălucitoare a slujbei care abia acum se termină. „Prea mult” ar spune ochii noştri dacă ar avea ocazia să studieze mai bine detaliile arhitectonice, dar valul de enoriaşi grăbiţi ne ia cu el spre ieşire.

Ne reluăm plimbarea spre casă, prin Piaţa Sfântul Duh, atrăgând odată cu noi şi norii alb-cenuşii cu care ne obişnuiserăm. În după-masa aceasta ne permitem un mic răsfăţ: somn binefăcător şi odihnitor, din care ne trezim la ţanc pentru a ne pune în practică planurile de cină. Ştim deja unde vrem să mergem; de fapt, avem în vizor o masă la restaurantul gruzin din centru încă din prima seară petrecută aici. Am gustat până acum din bucatele specifice poloneze, munteneşti din Tatra, evreieşti, argentiniene, vine deci rândul şi al celor georgiene – şi ne aşteptăm ca vajnicul popor gruzin să ne răsfeţe la masă, dar să nu ne mai putem ridica nu credeam. Paul se îndeletniceşte cu ciorbă de porc şi hachapury cu brânză (un fel de plăcintă foarte groasă, fără umplutură, asemănătoare oarecum blatului de pizza crescut la maxim, acoperită cu diverse ingrediente – în cazul de faţă, brânză topită), apoi cu o delicioasă carne tocată cu legume , în timp ce eu devorez un tip mai bogat de hachapury, bogat ornat cu multe feluri de legume şi un strat gros de brânză, în timp ce alături se odihnesc salatele de sfeclă roşie şi ridiche neagră. Deşi simţim că plesnim, nu rezistăm tentaţiei desertului şi spun cu mâna pe inimă că nu-mi pare rău de mica indiscreţie. Ne luăm câte o prăjitură cu ciocolată şi cu vanilie şi le împărţim frăţeşte. De fapt, principiul e acelaşi: foi subţiri cu strat de cremă între ele şi ceva bun de tot ras pe deasupra. Gustul e diferit, iar dezbaterea despre care ar fi mai bun nu dă niciun câştigător între cacao cu nucă şi ciocolată, respectiv vanilie cu miere şi migdale. Mmmm-mmm.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s